MICUL PRINŢ ŞI ESENŢA VIEŢII

acest text a fost scris de Dana Stefan. fiindu-mi daruit si darul, fiind, ntr-o anumita masura, tranzitiv, il pot redarui la randul meu. Multumesc, Danusyia!

Greu de găsit un titlu de eseu mai potrivit decât acesta. Pentru că strania poveste a lui Antoine de Saint Exupery este expresia poetică a unui anumit fel de esenţă a vieţii, privită prin prisma candorii acelui copil care observă că regele e gol.

Demersul literar al aviatorului scriitor este perfect încadrat în convenţia narativă. Personajul implicit, definit de orice text scris la persoana I-a, personaj care poate purta cu sine sau nu elemete identitare ale autorului, este, în cazul nostru, un pilot. Care e nevoit să aterizeze forţat în plin deşert, datorită unei defecţiuni mecanice. Întâlnirea lui cu Micul Prinţ se situează din capul locului pe coordonatele ficţiunii, iar odată isprăvită povestea, prin plecarea (de fapt reîntoarcerea) fermecătorului vizitator în sferele lui, tezaurul de umanitate cu care naratorul se găseşte mai bogat poate fi interpretat şi ca rezultat al reflecţiei solitare. Iar dacă pe alocuri aceste reflecţii frizează candoarea acută demnă de ficţiunea Micului Prinţ, reaşezând lucrurile într-o ordine pierdută, explicaţia poate fi aceea a influenţei condiţiilor existenţiale limită. Condiţii în care omul devine întotdeauna mai lucid.

Să vedem, însă, care ar fi câteva din mărcile de esenţialitate a vieţii revelate de “întâlnirea” naratorului cu personajul fictiv.

Dialogul naratorului (care nu uita nici un moment ca e pilot eşuat în deşert şi nu ştie cum va scăpa de acolo) cu diafana plăsmuire capătă pe alocuri tonul vechilor basme, şi poveşti cu tâlc. Fără a cădea vre unmoment în fabulă. Plăsmuirea îi relatează naratorului întâlnirea lui cu diferite situaţii, planeta celor trei baobabi, stăpânitorul de stele, lampagiul, şarpele, vulpea…

Fiecare din figurile umane reprezintă o anumită latură a vieţii, o anumită rutină, o anumită latură a zădărniciei, un anumit fel de absurd. Iar zădărnicia şi absurdul sunt conturate de revelatorul candorii absolute a Micului Prinţ. A avea doar pentru a avea, a sluji doar pentru a sluji…à quoi ça sert ? Esenţa vieţii se conturează prin contrast cu laturile lipsite de sens ale existenţei. Dacă ar face un singur pas mai departe, explicitând ce anume are totuşi sens, fie şi doar în contrastul sugerat de etapele călătoriei astrale, textul ar deveni, prin eşuarea în fabulă, didactic, pierzând farmecul, poezia, dar mai ales morala implicită. Căci Micul Prinţ nu are valoare decât în măsura în care-şi conservă candoarea inocentă, bazată pe neştiinţă. El e căutarea perpetuă. Şi, dincolo de esenţele implicite ale vieţii, sugerate prin contrast cu doza de absurd, altfel fermecător descris, cu generozitatea proprie inocenţei, cautarea perpetuă e o esenţă a esenţelor vieţii.

Dar nu numai omul e generator de absurd. Baobabul e un monument al naturii, iar Micul Prinţ iubeşte baobabii pe care trebuie să-i îngrijească. Totuşi, în mod straniu, secret, logica poveştii funcţionează subteran. Aceste monumente au, prin ele însele, ceva monstruos, înrudit cu monstruozitatea posesorului de stele. Natura însăşi, fie şi în convenţia ficţiunii, pare să fi născut planeta celor trei baobabi, superbi, demni totuşi de iubit, de admirat, doar pentru a-şi număra celulele vii, ca pe nişte monezi-stele. Şarpele este, spre deosebire de cele mai multe ipostaze în care e întâlnit pe teritoriul Ficţiunii, de la cea biblică la desenul animat după Kipling, un înger exterminator de o paradoxală umanitate înţeleaptă, plină de compasiune în implacabilitatea funcţiei.

Dacă  interlocutorii umani suferă, în proporţii şi modalităţi diferite, de o anume dezumanizare, vulpea e personajul cel mai uman, simultan integrat inteligenţei naturii şi universal prin iubire. Metafora îmblânzirii e unul din cele mai emoţionante momente de adevăr, de esenţă a vieţii, din întreaga literatură.

Iar bijuteria eternă a dăruitului pilot Antoine de Saint Exupery se dovedeşte, într-adevăr, a fi un manual la purtător de identificare a esenţei vieţii. Ferice de trecătorul prin viaţă care se simte, din când în când, dacă nu mereu, întovărăşit de Micul său Prinţ. Iar această ultimă lecţie nu-i decât încă o esenţă a vieţii.

16-17 aprilie 2003