NU PATOGENII, CI SISTEMUL IMUNOLOGIC

Principiul holistic nu se aplică integral mot-à-mot. Da, la nivelul structurii fractale, cu aproximaţii structural la diferite alte nivele. Bioecosistemul planetar funcţionează, din anumite puncte de vedere, ca un organism viu unic. Nu vom divaga pe tema asta, pe care sperăm s-o dezvoltăm cu altă ocazie. Subiectul demersului de faţă e societatea umană, ca bioecosostem şi, pe baza primncipiului holistic, ca organism viu. Nu la modul exhaustive, ci deocamdată dintr-un punct de vedere restrâns: interacţiunea cu patogenii organismului.

Ce sunt patogenii în general? Nimic alta decât forme de viaţă neadaptate speciilor pe seama cărora trăiesc. Exemplul clasic sunt bacteriile în raport cu fiinţa umană: 97% dintre speciile de bacterii sunt fie în relaţie neutral cu aceasta, fie, în cel mai bun caz, în relaţie de cooperare. Extrema pozitivă e flora bacteriană simbiotică. Un accident la nivelul “demografic” al florei bacteriene simbiotice produce necesarmente disfuncţii digestive. Numai 3% dintre speciile bacteriene sunt patogene şi un procent infim dintre acestea provoacă epidemii şi pandemii. Nu exemplificăm cu pandemia dee gripă din 1918, care a ucis mai mulţi indivizi umani decât marele război, sun denumirea popular de gripă fiind cunoscute virozele. O specie bacteriană dezadaptată dovedeşte, la nivelul inteligenţei naturii, o formă de prostie. Căci, ugigând gazda atacată, să zicem de ciumă, o populaţie important de bacteria patogene mor odată cu aceasta. La polul opus, bateriile simbiotice sunt o formă de vârf a inteligenţei naturii: cele două specii, cea microscopică, măsurată în populaţie, şi cea gazdă, măsurată în indivizi, prosperă mutual.

Această lungă introducere încearcă a schiţa cadrul analizei câtorva patogeni sociali.  Nu totţi sunt neapărat externi. Organismul social, construit pe o specie, care specie e vârful, dacă nu cumva fundătura procesului evolutiv, e determinat a respecta principiul filogenetic (în forma lui “popular”, ontogenia repetă filogenia), a moştenit, filogenetic, de la piramida evolutivă o sumă de patogeni structurali. Toate mişcările aşa zis “revoluţionare” au simultan două proprietăţi cuplate inductive, indiscernabile, dintre care doar una e evident şi doar aceasta clamată public. Aceasta este, evident, cota obiectivă de dezechilibru social, de cauzele acumulării căruia nu ne propunem a ne ocupa acum. Evident, conform principiilor termodinamicii, extinse la social, energia potenţială acumulată în dezechilibre tinde a se decărca în mişcări sociale. Dar aici intervine a doua proprietate: ocaziile când, întrunindu-se cel puţin condiţia apariţiei unui lider (Spartacus, Jugurtha)^*, mişcarea socială nu are alte rezultate decât distrugeri inutile şi demoralizarea dezmoşteniţilor ca urmare a eşecurilor mathematic previzibile ar fi latura relative benign şi mult mai puţin frecventă. Ocaziile majore, baza de plecare a abordării subiectului propus, sunt revoluţiile. Şi acestea urmează un model: sunt pregătite teoretic cu, în medie, o generaţie înainte, au un program mai mult sau mai puţin definit, structurat pe nucleul schimbării radical a ordinii sociale preexistente. De regulă când spunem revoluţie ne limităm la cea franceză, la şirul de mătănii al celor de la 1848 şi la cea bolşevică. Ceea ce ar lega indisolubil conceptul de revoluţie de lumea modernă, industrială. Aici e marea cacealma a farsorului Karl Marx.^** Refuzând, însă, de plano gândirea acestuia, constatăm ca nu puţine evenimente majore ale antichităţii au avut un character revoluţionar: prima at fi încercarea ratată a faraonului Akhenaton de a introduce monoteismul cu un mileniu şi jumătate înainte de Iisus şi cu multe secole înainte de agregarea sincretică a politeismului olimpian din monoteisme locale (Aphrodita, Dionyssos etc), de unde numele autoasumat de Amenhotep. Nu divagăm asupra motivelor eşecului. La mică distanţă ar fi însăşi demolarea cultulului taurului, odată cu distrugerea imperiului minoic, cu civilizaţia lui cheftiu,^*** de către mai primitivii pe atunci vasali achei. La distanţă mare am socoti elenizarea civilizaţiei persane ca urmare a fulgurantului imperiu alexandrin. Acm vine de se pune întrebarea delicată: a fost Iisus un revolutionar? Nici un studiu de o viaţă  a unui grup de cercetători autentici, organizat transdisciplinar (în sensul lui Basarab Nicolescu, o forţă în comparaţie cu care eu nu sunt mai mult de un fir de praf cosmic faţă de un roi globular) nu ar putea, asta e credinţa mea, capabil de a formula un răspuns irefutabil. Şi asta deoarece însăşi întrebarea se loveşte de ambiguitatea intrinsecă a subiectului ei. Dar, fără îndoială, mişcadea pe care a declanşat-o şi care a urmat o cale în care el nu se mai regăseşte aproape deloc, a fost una revoluţionară, iar cel puţin două din personajele majore care au jalonat-o merită titlul de revolutionary. Primul e Saul, devenit, după revelaţia pe drumul damascului, Paul/Pavel, al doilea e Constantin. Nu atât prin editul din Milan (313), cât mai ales prin organizarea conciliului de la Niceea (325). Vreţi o confirmare extraanalitică? Mamei sale i-a fost dat să descopere situsul ce a devenit sfântul mormânt.

Întrebările continuă: A fost Martin Luther un revoluţionar? Fără quasisincronizarea perfecţionării lui Gutenberg a unei arte vechi de peste 1200 de ani, cele 95 teze ar fi avut, poate, urmări limitate. Ian Hus? Vom rezista tentaţiei la modul elliptic de argumente. Căci adevărata revoluţie adusă de reformă sună banal, etica protestantă a muncii, sincronizată cu emigrarea pe continental tuturor posibilităţilor, iar roslul acesteia în progresul social, prin sfărâmarea rigidului cadru feudal n-a fost descoperit decât post factul, de Max Weber, părintele sociologiei.

O revoluţie infinint mai bogată în consecinţe au declanşat doi tineri, numele unuia fiind emblematic: Steve Jobs.

Dacă ne reîntoarcem la revoluţiile clasice dihotomia lor sare în ochi, dincolo de caracteristicile structurale commune: cele de la 1848 au reprezentat un pas înainte, forţa socială a secolului XIX fiind de natură naţională (şi eşecul tragic al celei maghiaro-transilvane e tipic pentru ciocnirea unor astfel de interese, nu discutăm acum şi aici justificarea fiecărei părţi). Pe când cea franceză nu e decât sinistra avanpremieră a celei bolşevice. De ce? Aleg două din nenumăratele motive: fiecare dintre ele şi-a decapitat participanţii de bună credinţă, indiferent dacă buna credinţă era una bună (să zicem Saint Just sau Calille Desmoulins) sau una sinistră (Trotzky). Dar mai ales ambele au minţit. Ambele, evident mult mai accentuat cea bolşevică, au declanşat dinstructive forţe oarbe, provenind din creierul de reptilă, ambele au înverşunat sentimentele umane cele mai joase (nu altceva încercase Ohrana în 1905, prin experimetul ce urma să destabilizeze România în 1907), mai inumane, ambele şi-au înrolat o mixtură nemiscibilă de idealişti, oportunişti dizolvaţi într-o masă de ignoranţi animalici, dar mai ales ambele şi-au făcut drapel din ateism. Şi, simptomatic, adulatorii acutali ai noului totalitarism, corectitudinea politică, vituperează febril împotriva lucizilor acuzabili, soi disant, de crimă împotriva principiilor sacrosancte liberté-egalité-fraternité, nişte minciuni cu priză la public. Amuzant, deunţate de un fabulist român mai puţin citat în direcţia asta: noi vrem egalitate, dar nu petrnu căţei. Formula lui Orwell, avant la lettre.

Bun şi ce legătură are patul germinativ sedimentat mai sus cu “ocupaţi Tulumba-Bumba?” Păi are. Să auzi lozinci bolşevice pure pe străzile Washingron DC pare consonant cu zbierătele vandalilor pe Via Appia. Simultan cu ştirea că patogenul variolei a scăpat din laboratoarele de maximă securitate şi-şi face de cap în masa unei populaţii care a uitat să fabrice anticorpii specifici. Dar frisonul nu durează mai mult de-o clipă. Fix până auzi că aberantele megamanifestaţii au fost finanţate de George Soros. Atunci modelul se clarifică precum hârtia foto impresionată în revelator, sub lumina roşie. Căci mai e nevoie de o a treia condiţie penrtru ca astfel de crize de sănatatre socială să izbucnească. Şi atunci ne aducem aminte de sfatul primit de cei doi jurnalişti de la Washington Post: urmăriţi traseul banilor. Lasă că nici doborârea lui Dick Nixon, ultimul preşedinte American demn de titlu, nu-i decât mai jegoasă decât asasinatul de la Dallas. Iarăşi nu divagăm.

Dedicaţia acestui microeseu vine la sfârşit, căci aici îi e locul: astfel de “revoluţii” sunt toxine sociale. Ele se propagă până la a afecta organele majore ale megaecosistemului social pe baza energiei naivilor de bună credinţă. Ei sunt răspândacii iresponsabili. Zvonerii ar trebui supuşi tratamentului cu antibiotice forte. A interpreta demantelarea lor la nivelul restrânsului meu public identificându-mă ca agent al corporaţiilor e un act de prostie impardonabilă. Numai cine chiar nu vrea nu observă că ţinta criticii mele e, în proporţie de peste 70%, conceptul actual al democraţiei occidentale. De pe o poziţie care refuză tranşant orice formă totalitară.

Dar care e justificarea titlului? Păi eu nu acuz viruşii. Sunt forme de viaţă şi fiecare formă de viaţă tinde să prolific. Viruşii sociali y compris. Eu acuz slăbirea critică a imunologiei sociale, pornind de la slăbirea critică a imunologiei mentale individuale. În numele libertăţii, n’est ce pas? OK, fiecare individ în parte are dreptul să se sinucidă. Moral întâi de toate. Dar a predica sinuciderea personală ca o filosofoe soi disant alternativgă e, vorba lui Fouché, mai mult decât o crimă. E o greşeală.

Nota bene: ^* Am evitat local patriotismul citării răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, ca să rămân la un anume nivel;

^** Farsor, deoarece a aplicat un sistem valabil, ciordit, la nivelul lui de înţelegere, de la Hegel, pentru a pune în mişcare stafia celei mai pernicioase epidemii sociale, bazată pe stârnirea urii viscerale (secretată de creierul de reptilă) a celui care n-are împotriva celui care are. Mentalitate care funcţionează, vai şi azi, postulând că orice avere nu e rezultatul bunului management şi al muncii, ci e, necesarmente rezultatul furtului. Din păcate în ţările primitive, între care am reuşit, numai drakku ştie cum, să părtrundem, praxa justifică într-o măsură critică postulatul;

^*** oamenii mării, în egipteana epocii, apud ghidul histrion de la Knossos