MODEL POSIBIL

Am luat contact cu lumea comunicări internautice cu exact 17 ani în urmă, când fiul meu a invadat, împreună cu mafia lui de atunci, convenţionala configuraţie, a sacrificat o sonerie telefonică pentru a conecta calulatorul la telefon, a început a participa la un preforum, permiţându-mi să-i folosesc adresa. Nu înţelegeam absolut nimic. Ceea ce-mi bloca adaptarea nu era lipsa de experienţă comunicaţională, doar corespondam de copil, ci tocmai aceasta. Nu înţelegeam deloc cum funcţionează o comunitate conectată, fie şi prin dial-up, în care nu se răspunde unei scrisori ca entitate printr-o altă scrisoare ca ansamblu. Ce sens avea să răspunzi unui pasaj dintr-un mesaj, pe care scrisoare-l consideram, ignorând restul? Dacă şedem o ţâră oricum şi judecăm drept, cu cât avem un sistem de conoştinţe mai dens, cu atât ne adaptăm noului cu două viteze: pe de o parte mai rapid decât cel cu baza de date mai rarefiată, simultan pe de alta mult mai lent. Multiplicarea facilităţilor tehnologice ne activează o skizofrenie reziduală.
Nu mi-au trebuit mai mult de 3 ani să mă adaptez. M-am amuzat, aducându-mi aminte de o carte a copilăriei, deloc rea, de altfel, din epoca sovietizantă. Într-o povestire dibace, elevii de la o şcoală profesională lucrau pe un tip nou de strung, DIP 200, era vremea industrializării forţate. Acronimul venea de la forma rusească a expresiei tipice, Să ajungem şi să întrecem. Aici îmi permit, aşa de-aln’aibii, o mică divagaţie. După ani buni cea mai lipsită de sex-appeal profă de rusă îmi demonstrase că expresia rusă din povestirea cu pricina era greşită, corect ar fi dus la DIV, ajustare al cărei humor deja începuse a-mi fi accesibil. În fine, după acei 3 ani presiunea adaptativă mă adusese peste media participanţilor la avalanşa forumurilor. Obişnuit de copil să prefer a demonta jucăriile pentru a înţelege cum sunt făcute, în loc de a mă juca pur şi simplu (am stricat mult, am înţeles puţin şi m-am jucat şi mai puţin; poate d’aia mă joc acum, supranormativ, deh), am încercat să depistez modele de funcţionare. Aveam la îndemână, în bagajul experienţei profesionale a deja trecutului, modelul adecvat: orice forum, fie el în acelaşi salon, fie funcţionalizat de softul e-mail, seamănă cu un reactor de polimerizare. Puţine linii de subiect rămân liniare şi se închid, la un număr mai mare sau mai mic de paşi, prin epuizarea reactivităţii chimice. Cele mai multe structuri sunt cel putin ramificate şi cel mult de-a dreptul arborescente. Hazul e că edecuri ale e-grupurilor încă nu înţeleg. În fine, e problema lor.