O POVESTE DE… AUR

Cea mai recentă carte a Dnei Andrea H Hedeş nu e prima carte pentru copii. De fapt nici nu prea e pentru copii. Şi nici pentru adulţi. Nici pentru senecţi. E o carte profundă. Formal ar fi o feerie. Nu singura feerie din literatura română. dar…  una strălucitoare. Să nu vă miraţi. Nimic ditirambic în folosirea cuvântului. Nimic encomiastic. Pur şi simplu cuvântul e unul din punctele focale ale textului. Esenţa ideatică, esenţa tematică şi esenţa simbolică. M-am întrebat dacă a continua jocul de cuvinte cu al doilea cuvânt dominant al textului n-ar fi o infracţiune la simţul măsurii. Pe plan existenţial interferez, încercând să echilibrez prudenţa cu riscul. Dar socot că ecuaţia personală, oricum ar fi descrisă/exprimată e latura banală a existenţei. În scris o latură esenţială a existenţei, risc cu cele mai multe dintre ocazii. Aşa că atribui cărţii culoarea… aurie. Aur şi auriu sunt cuvintele cele mai frecvente din text. Este aurul întotdeauna strălucitor? Nici pe departe. Aurul caare dă culoarea pietrei filosofale e aurul vechi. Nu discutăm acuma variantele aur alb, aur negru, aur verde-transparent. Dar, atenţie, auriul e prin definiţie strălucitor.

Dar, stimaţi cititori, care să fie riscul folosirii acestor doi termeni cei mai frecvenţi din text? Elementar. Ar fi citiţi encomiastic numai la lectura de suprafaţă a textului. Nu spun ca a reduce lectura la suprafaţa (nu, nu superficialitatea, textul e oricum numai superficial nu!) textului nu e neapărat o eroare. Ar fi doar accesul/receptarea parţială a unui terxt oricum fermecător.

Parantexă extraanalitică. Ce trebuie sărită din demersul cronicăresc. La apariţia într-o reţeaa socială a anunţării apariţiei cărţii m-am pomenit reflex, pe negândite, spunând că n-aş vrea ră ratex cartea. Recunosc că a fost o exprimare de gust îndoielnic. Autoarea m-a taxat prompt, cu un humor binevoitor: un cititor de meserie n-are şanse să rateze cartea. Perifraza făcea apel la titlul unei cărţi editate de Editura Dsale.

m-am întrebat de unde până unde reflexul meu totuşi discuttabil. M-am răspuns pe loc. Am intuit, nu mă întrebaţi din ce, că această carte urma să-şi dezvăluie structura în straturi. Sub suprafaţa… strălucitoare (mă repet, n-am găsit altă rimă) e altă poveste. Una de adâncime. Dar, interesant, atât de evidentă încât nu simţi nevoia să reiei un pasaj. Această altă poveste e una densă, bogată, rezonantă, precum comentariul la un instrument inexistent, hibrid între contrabas şi violoncel, la soloul violonistic. Nu cred că am sugerat cu destulă acurateţe acest strat de adâncime al textului. În cronica altei cărţi de poveşti a autoarei observam că era scrisă mai degrabă pentru a fi citită de un adult pentru un copil care încă n-a învăţat să citească. Fraza funcţionează şi referitor la cartea în discuţie, cu nuanţarea că stratul de adâncime e decelabil mai dens.

De fapt ambele au ceva comun. Un amănunt definitoriu: Un personaj din ultimul text e numit, o singură data, Licăr de Stea. Titlul unui prim volum de gen. www. http://tilici.blog/basme-flamboyante/. Dar mai mult decât atât, ultima povestire din acel volum (A fost odată ca niciodată, Editura Neuma, 2021) e, de fapt dezvoltată în cartea pe care-o discutăm.

E momentul să-I precizăm identitatea: Ȋn sfârşit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei feiţe-licurici. Editura Neuma, 2024.

Dar diferenţa esenţială faţă de precedenta carte de poveşti e dată de structura acesteia: Formula coautoratului are o rezonanţă de fond. Alături de Andrea H. Hedeş apare Andrei Hedeş. Portretizat pe a doua manşetă a coperţii: n. 2.01 2010, Cluj-Napoca, pasionat de fotografie, design IT, istorie şi limba engleză. Iar mottoul spune tot: Ȋn amintirea tatălui şi bunicului nostru, Andrei. E datoria mea să precizez că e prima carte a Dnei Andrea H. Hedeş cu conotaţii biografice. Aş  fi putut explicita încă mai mult, citând un interviu luat coautoarei, dar… est modus in rebus. Trebuie să ştii când să te opreşti.

Căci contribuţia coautorului trebuie neapărat comentată. Ambele cărţi de poveşti au beneficiat de ilustraţii cu nivel artistic remarcabil. Acestea de acum atrsg atenţia. Tablouri complexe, în care personajele majore par focalizate (nu, nu focusate!)/înconjurate de un brâu de personaje contextuale. Contrapagina fiecărui tabou de goală, iar corelarea cu textul e perfectă. Specificul plastic al personajelor sunt ochii, a căror vioiciune e subliniată de luminozitatea unor sfere negre. Imaginea de ansamblu, deşi cu o anume picturalitate, nu pare a izvorî din pensulă, de grafică nici vorbă. N-am văzut până acum o imagine fabricată cu inteligenţă artificială, dar senzaţia e certă. Iar cartuşul biografic de me manşetă o confirmă.

Cum spuneam, relaţia dintre ultima povestire din precedenta carte de gen e evidentă. Unele personaje chiar transgresează între cele două cărţi.

Să nu omitem un amănunt esenţial. Pe coperta interioară a cărţii noastre scrie clar: Roman. Dincolo de limbajul, personajele y compris, specific poveştilor pentru copii, structura subiacentă, mai ales a ceea ce am numit stratul de dedesupt, justifică termenul. Nu doar complexitatea.

Eroina e o fetiţă-licurici. Care suferă deoarece e singura nu doar din familia ei (relativ numeroasă), ci implicit din întreaga ei tagmă, care nu străluceşte. Nu poate străluci, în ciuda oricăror eforturi. E ostilizată de fraţii şi surorile ei cu răutatea copiilor. Nu şi de tatăl ei bătrând. Şi ia o hotărâre majoră. Pleacă. În lumea mare. Întreaga naraţiune descrie călătoria ei. Cu adevărat uimitoare. Evident, personajele întâlnite sunt privite cu ochii copiilor. De pildă Dragonii Albastru de Voroneţ. Uleiul de măsline (care e fluid şi transparent) vindecă toate bolile trupeşti, nu şi pe cele sufleteşti. Să lăsăm, însă, cititorilor cărţii să descopere singuri uimitoarea călătorie.

De la un moment dat fetiţa-licurici călătoreşte cu un personaj ce devine central. Domnul Vulpoi englez. Dece nu spaniol? Aici e o subtilitate auctorială. Sportul preferat al englezilor pur sânge era vânătoarea de vulpi. Iar vulpoiul englez are nu puţine trăsături englezeşti. Care-i dau nu doar haz, ci şi farmec.

Eroina are un nume interesant. Iana. E un prenume feminin, nu foarte frecvent, un nume de familie, o comună în zona Vaslui dar şi acronimul unei organizaţii internaţionale. Nu ştiu la ce s-o fi gândit scriitoarea, dar conexiunea pe care o fac e cu luna ianuarie (quasisimilar în mai multe limbi), care trimite si la speranţă, nu doar la început. Ba chiar Ileana Cosânzeana, personajul clasic al basmelor româneşti, e uneori pronunţat în varianta Iana.

Ce face cel mai mult Iana de-a lungul călătoriei? Plânge. Căci suferă. Totuşi în ochii Vulpoiului englez ea se vede strălucind. Niciune altundeva. Acum ni se atrage atenţia asupra importanţei personajului.

Întâlnind Floarea Soarelui, Iana primeşte în dar o petală. Care funcţionează, la vedere, ca o oglindă. Redevenind petală când e ascunsă. Nu ştiu dacă vreun erou al unui basm va fi căpătat o asemenea putere, dar ideea sună a basm. Ceea ce accentuează concepţia poveştii.

Un număr frecvent folosit e o mie. Nu puţine elemente narative se număr a cu miile. Idee consangvină cu mentalul copiilor.

Ici şi colo ne întâlnim cu fragmente ce vin nu din universul copiilor, ci din gândul celui ce povesteşte povestea unor copii. Doar un exemplu: în oglinda fermecată se vede adevărata frumuseţe, a inimii (pag. 93).

Surpriza vine în final. Destule basme se încheie cu o nuntă. Şi populare, dar mai ales culte. Vezi Harap Alb, regele basmelor româneşti. Ei, bine, aşa se termină şi povestea uimitoarei călătorii a Ianei. Când, ajunge ACASĂ, regăsindu-şi familia, purtzndu-şi mirificul dar al strălucirii, devine mireasă. Iar Vulpoiul englez devine mire. Şi la nuntă participă toate personajele întâlnite în drum. Aproape toate. De pildă nu şi fetiţa care-şi strica jucăriile de pluş. Iar nunta ţine şapte zile şi şaapte nopţi. Doar şi simbolurile trebuie să participe, nu?

Andrea H. Hedeş e o scriitoare dăruită. Dacă m-aş apuca să-I înşirui batăr jumătate din daruri aşa rata complet cronica. Ma chiar i-aş face un deserviciu nemeritat. Alegerea finalului e o problemă de fineţe. Iar ca cititor înrăit (sic) eu mai văd aici şi o foarte fină ironie. Ba chiar o şi mai fină autoironie. Ceea ce oferă cititorului exersat o savoare… la fel de fină.

Nu pot (şi nici nu vreau) să închei peregrinarea în jurul cărţii fără a încerca să decodez rostul aurului (şi implicit auriului). Este aurul prezent în basme? Să ne amintim imaginea pe care am îndrăgit-o la toate vârstele: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Memoria noastră afectivă poate uita poezia eminesciană, dar memoria pasivă ne redă întraga imagine dacă ne întâlnim cu prima frază a acesteia. Nu ştiu dacă poetul a cunoscut locurile, acum rezervaţii naturale, din zona Neamţului. Dar le-a cuprins în viziune.

Ce-ar mai trebui ca cel de-al treilea metal simbolic să se alăture? Din cele doua păduri, la oră potrivită, vei întrevedea raze aurii de soare filtrate printre crengi. Dar poetul -a oprit la timp.

E adevărat că, în destule basme, întâlnim obiecte cu totul şi cu totul de aur. Dar punctual. Aurul (şi auriul) din basmul-roman al tandemului Andrea/Andrei e o materie fundamentală. Sclipirile de diamant ar fi banale, de sticlă nu mai discutăm. Oglinzile şi-au făcut treaba, pulberea strălucitoare trebuia să fie de aur. Interesant, ilustratorul a avut intuiţia justă să nu aurească imaginile. Risca să le strice. Bref, aurul scriitoarei defineşte povestea.

Şi îngerii? Nu puteai fi absenţi, poveste e diafană. Fost-au olosiţi cu măsură. Farmaceutică.