O VECHE IDEE ADMISĂ NECRITIC

Nu mai ştiu în ce condiţii a ajuns la mine idea că am foosi doar un procent minor din capacitatea creierului. Pe mulţimea surselor, procentele variau. Ba chiar se susţinea ca oamenii de rând ar folosi un anume procent, să zicel 3-5% I medie,iar geniile (exemplul preferat era peste tot Einstein) ar folosi cam 15%.

Acum mă miră cum a fost posibil să iau ideea de bună, fără s-o trec prin filtrul analitic. E adevărat că evoluţia mea mentală a urmat o curbă firească. Acum, sunt în zona care a depăşit maximum şi majoritatea funcţiilor, să ne rezumăm la cele cerebrale scad la fel de firesc. Şi observabil. Paradoxal sau nu, imaginea asupra lumii a evoluat cel mai consistent taman de când maşina merge mai târâş grăpiş. Pe linia achiziţionării conexiunilor ce-i dau – şi subliniază – coernţa. Imaginea mea se apropie de cea a unei minţi cu educaţie ştiinţifică.

Dar nu de mine e vorba aici.

Cum de am putut  înghiţi ideea că folosim o parte aşa de măruntă din creier? Cum de nu i-am contrapus principiul, achiziţionat cu destule zeci de ani în urmă, că natura nu face nimic inutil? Principiul functia crează organul, fundamental în biologia evoluţiei  fie ar cere să folosim creierul la intreaga capacitate, fie, dacă afimaţia ciudată ar fi adevată, restul majoritar al capacităţii creierului uman ar fi rezervată unor funcţii transendente. Sau cel puţin al căror timp n-a venit încă.

Dar, de-ar fi aşa, ar însemna mult mai mut decât că specia homo sapiens sapiens ar fi doar vârful evoluţiei biologice. Omul ar fi deţinătorul unui rol universal. Menit cel puţin a supravieţui dincolo de a-I devein planeta natală de nelocuit.

Dar acest rol trnsenscendent ar pune altă problemă majoră. Să fie omul unica creaţie a naturii dotată cu conştiintă de sine. Voinţă proprie şi inteligenţă la nivelul capacităţii de cunoaştere a universului? Dintre toate cultele spirituale, trinitatea monoteistă y compris, numai paradigma creştină o afirmă explicit. Celelalte fie o afirmă implicit, fie nu anung la conceptul condiţiei umane.

E probabil, la nivel nu de univers, ci măcar la nivel de galaxie? Nu. Cosmologia a calculate frecvenţa probabilă a planetelor similar Pământului din toate punctele de vedere. Capable să suporte o ecologie complexă într-o epocă planetologică (termenul geologică se restrânge la Pământ) adecvată. În care vârfu evoluţiei să fie o specie cu proprietăţle mai sus definite.

Dacă aşa ceva ar exsista, atunci echivalentul creierului, ca centrală informatică ar trebui să aibă aceleaşi proprietăţi limitative precum se afirmă despre creierul uman?

Dar mai e o întrebare esenţială. Principiul că natura nu face nimic inutil arputea funcţiona anticipativ? Adică mai întâi se crează capacităţile despre care natura însăşi habar n-are, de-a lungul antropogenezei (perioadă lungită de la un million la, deocamdată, 3-5 milioane de ani) dacă şi când va fi folosită? Ar fi lipsit de sens.

Ne aflăm, păstrând absolut toate proporţiile imaginabile, într-o situaţie similară cu cea în care se afla Einstein, încercând să explice rezultatul experienţei lui Michelson. Cum aceasta era un fapt, trebuia schimbată concepţia. Trebuia să se renunţe la unele concept. Ştim la care.

Suntem determinaţi a renunţa la ideea aşa de mult (timp) acceptată, mai mut sau mai puţin necritic, a limitării utilizării capacităţtt integrale a creierului uman. Fără a deposeda specia de atributele – şi perspectivele – condiţiei de vârf al evoluţiei.

Ajuns aici, iată peste ce dau:

cred că analiza articolului semnalat trebuie lăsată pe seama cititorilor. Asumdându-mi-o, le-aş limita libertatea de reflexie.

În măsură rezonabilă, îmi propun să-I consider cititorii drept coauteori. Las tot pe seama lor urmărirea cercetărilor de gen din 2018 încoace.