RESORTURI ALE UNOR TENDINŢE ÎN FOTBAL

Turneul final brazilian al Campionatului Mondial: echipele sud- şi centru-americane domină, pe ansamblu, pe cele europene. Dece? Desigur, nu dintr-un singur motiv, dar cel pe care-l vom identifica e unul esenţial. Zilele astea citeam o observaţie statistică făcută de gsp.ro (sau gazeta online, am uitat, n-are importanţă, e aceeaşi redacţie): majoritatea echipelor de pe bicontinentul gazdă au în componeţă doar câte unul-doi jucători din campionatele proprii. De unde provin, atunci, cei mai mulţi componenţi? Evident, din echipele de club europene. America Centrală şi de Sud exportă masiv jucători spre Europa. Efectul acestui curent e triplu: pe de o parte personalitatea fotbalistică a naţionalelor europene se diluează, jocul având, cu toată evoluţia lui tactică altfel, o pronunţată tendinţa de omogenizare globală. Efect care excede larg fotbalul! Omogenizarea multor caracteristici, cu estomparea reliefului specific, e unul din riscurile inerente globalizării. Fenomen inevitabil, obiectiv, dar care rămâne benign doar cu un echilibru fin între omogenizare şi conservarea reliefului personalităţii locale de orice natură. Pe de alta, folosirea masivă de jucatori străini (de pe toate continentele, în proporţii diferite) de către echipele de club europene (unde sunt, totuşi, banii), scade inevitabil potenţialul echipelor naţionale de pe bătrânul continent. O statsitică post Turneul Final va putea corela procentul de jucători străini în ţările europene cu fotbal mai mult sau mai puţin avansat cu performanta naţionalelor acestora. Pe de-a treia parte, simultan, jucătorii latinoamericani de vârf exportaţi în Europa ridică nivelul de performanţă a naţionalelor ţărilor lor. Dar nu numai naţionalele europene îşi diluează stilul specific! Reveniţi pentru naţionale în ţările de origine, aceşti jucători aduc cu sine ceva din fotbalul care s ejoacă în Europa la nivel de club. Argentina, precursoarea, de fapt, a tiki-taka, nu mai freacă mingea la infinit, Brazilia nu mai pasează cu exteriorul. Vorbeam, tot zilele astea, cu oarece năduf (rămân suporterul peren al Italiei, după Brazilia) de Godin. Decisiv în câştigarea titlului în Primera Division cu Atletico şi în calificarea în finala Champions League, decisiv şi în calificarea în dauna Italiei, a ţării sale de baştină, Uruguay. Meciul decisive între aceste două naţionale fu emblematic pentru efectul decelat.
Dar efectul e mult mai general! Succesul unei politici/strategii/tendinţe de orice natură pe orice plan duce, tot inevitabil, mai curând sau mai târziu, la eşec. Prin minarea bazei centrului de politică/strategie/tendinţă. E, aici, o lege a naturii, fie şi una sui generis. O lege dinamică. Fenomenele/procesele curg, în natură, datorită unor diferenţe între anume potenţiale şi se opresc, la un anume echilibru, când diferenţele sunt anulate.
Cel mai la îndemână exemplu e mişcarea liberală în istoricitatea ei. Manifestată spontan, în economie, înainte de teoretizare şi înainte de suprastructurare ideatică (până la ideologizare), s-a scos singura din prim plan, pe plan economic prin declanşarea contrareacţiei – protecţionism la nivel statal, dar şi corporatism transstatal -, pe plan politic prin forţarea votului universal.
Vom încerca să dezvoltăm tema după finală.