ROSTUL SĂNATĂŢII MENTALE

După fotbal, fie el ficţiune pe schemă preluată, cu ce poate anul continua dacă nu cu film? Amân finalizarea lecturii cărţii lui David Horovitz, amân vizionarea filmului recomandat despre scurta viaţă a unui matematician indian, amân startul temelor de casă. Prelungesc, în prima zi a anului, starea de vacanţă. Văd un film vechi, pe care nu l-am prins deunăzi pe un post TV şi pe care, la vreme lui, îl întrerupsesem după ce văzusem doar un fragment. Dacă mi-e destul de greu să definesc în cuvinte criteriile de selecţie care au stat la baza mai ales a volumului În căutarea poveştii bis, recunosc reacţia instinctului care-mi spune când anume un film face parte din colecţia celor despre care merită să scriu. Iar, de la un moment dat încolo, îmi devine clar că filmul văzut luni 1 ianuarie e inclus. Iar documentarea primară pe imdb.com ulterioară confirmă instinctul. Căci regizorul Frank Darabont şi-a scris scenariul după o povestire, socotită atipică, a lui Stefen King: Rita Hayworth and Shawshank Redemption. Ideea unei schiţe poate fi foarte bine dezvoltată într-un film de 142 de minute. Nu e nevoie de o regie genială, e de ajuns una profesionistă. Dar e nevoie de actori de primă mână. Şi filmul are.
Dar n-am spsus nici măcar titlul: The Shawshank Redemption. Versiunea românească: Închisoarea îngerilor. Dicţionarele online, o sursă mediocră, dar singura la îndemână pentru mine, sugerează că primul cuvânt e nume propriu şi nu dau nici etimologie (le-am cere prea mult), nici măcar semnificaţie. De altfel chiar numele închisorii unde se petrece marea majoritate a acţiunii. Plasată, în cadrul ficţional, în statul Maine. Filmările fiind făcute în Insulele virgine. Interesant, toate semnificaţile de dicţionar ale termenului Redemption se potrivesc naraţiunii. Dece versiunea românească e botezată ca atare nu-i prea clar. Singura direcţie către care mă poate duce ar fi sugestia că naraţiunea nu e doar ficţiune obişnuită, e de-a dreptul un basm. Ceea ce tocmai e una din constatările de la care pornesc în comentarea filmului. Basm în sensul conflictului fundamental între erou şi adversităţile naturale. Acuma sigur că ceeaşi tramă şade şi la baza filmelor poliţiste, celor de aventuri şi chiar a celor din subspecia filme de închisoare. Diferenţa e exemplaritatea eroilor dn ambele tabere. Şi exemplaritatea situraţiilor.
Care exemplaritate trebuie demonstrată. De la prima secvenţă, cu bancherul acuzat de dublă crimă dezavantajat dramatic de aparenţe, la ieşirea acestuia, după 20 de ani de detenţie – pe viaţă -, din canalul de dejecţii lung de jumătate de milă, avem de-a face cu o poveste despre evadare. Subiect de rutină, nu-i aşa? Dar nenumăratele poveşti de gen, cinematgrafice sau literare, se întind pe unspectru foarte larg de semnificaţii. De când există recluziune, există evadări. Modelul fizic elementar e confruntarea între energia unei particule recluse şi cea a câmpului recluziv. Sigur, excludem aici efectul tunel, manifestat la nivel cuantic. Deşi l-am putea specula. Ca să evadeze, eroul are întotdeauna resurse majore, valorificate în isprăvile post evadare. De la Spartacus la Edmond Dantès. În realitatea trivială, evadaţii sunt, de regulă, criminali periculoşi. În sensul anglosaxon al cuvântului. Nu neaparat ucigaşi, dar putând deveni. Dar poveştile despre asemenea personaje sunt puţine şi se află în afara interesului nostru. Evadaţii din categoria cărora face parte eroul nostru au comună tenacitatea de a-şi pregăti ani de zile evadarea. Dacă Edmond Dantès şi abatele Faria aruncau nisipul în care prefăceau piatra zidurilor prin grilele ferestrelor celulelor, forând cu răbdarea inerentă untunel de altfel inutil (soluţia limită, spontană, a evadării fiind o găselniţă de efect a lui Dumas père), Andy Dufresne îl presară, discret, în curtea închisorii. Interesant e câţi dintre spectatori se gândesc că acest firesc mijloc tehnic are şi valoarea restituirii către solul nepavat a substanţei minerale în locul pietrelor pe care prietenii deţinuţi le căutau şi i le dăruiau pentru a-şi face hobbyul de sculptor. Dar cel mai interesant e că eroul nici nu se gândeste de la început să folosească unealta de săpat pentru a săpa un tunel. El o ceruse prietenului care deţinea monopolul tot interent al contrabandei din orice închisoare ciocanul geologic, un piolet în miniatură, doar pentru hobbyul sculpturii. Derivat din hobbyul geologiei pe care-l cultivase în libertate ca bancher. Doar când zgârie cu el pe perete cum fac toţi deţinuţii pe termen lung observă că zidul e friabil. Doar când stratagema e descoprită spre final găsim explicaţia cererii pentru un poster cu Rita Haywort. Pe care contrabandistul ce-i fusese primul prieten i-o oferă fără a-i bănui scopul. Acoperirea şantierului. Revenim atunci la titlul schiţei lui Stefen King. Dar ne amintim şi rolul jucat cu nu mulţi ani în urmă de vedeta hollywoodiană în război. Aproape toţi marinarii americani aveau în cabine postere cu ea. În timp ce piloţii îşi botezau paraşutele Mae West. Desigur, gardienii nu ignorau contrabanda. O mai tolerau, mai strângeau şurubul, de la caz la caz. Cum Andy Dufresne deja ajunsese oarecum privilegiat, ca sursă de consultaţii financiare pentru personal, posterul cu Rita Haywort îi fusese toerat. Nimeni nu s-a mirat apoi când acesta fu înlocuit cu cunul cu Marilyn Monroe (stop cadru fotografic cu momentul de efect din Şapte ani de râie), apoi cu Raquel Welch. Într-un bikini de efect, din blană. Sucesiunea posterelor punctează şi trecerea de la o epocă la alta. De la intrarea în închisoare în 46, când nu trecuse multă vreme de la război, iar Rita Hayword fusese foarte populară în mediul militarilor americani, la Marylin Monroe, la fel de populară în anii 50, apoi la vedeta anilor 60, Raquel Welch. Când directorul închisorii, care imprimase politica ultradură, sub perversa lozincărie a unor citate biblice, se isterizează la vederea celulei goale a deţinutului pe care-l exploata financiar, aruncă cu o mică sculptură în poster, hârtia se rupe, dezvăluind tunelul.
Am dat deja prea multe amănunte despre naraţiune, trebuie să-i rămână ceva şi spectatorului. Ce-ar ai fi de spus? Acuma sigur că nu vreau să mă abţin de la citate şi perifraze, sintagma asta, titlu al unei cărţi ale lui Dan Petrescu, am folosit-o cu mai multe ocazii. Ar mai fi să găsim un răspuns pertinent la întrebrea naturală, care e factorul decisiv al rezistenţei bancherului ajuns pe nedrept într-o închisoare supradură. Căci inteligenţa, competenţa profesională, cultura, valori în principiu chiar riscante în mediul animalic, sunt condiţii valorificabile la rigoare, dar departe de a fi suficiente. Esenţială altă calitate. Sănătatea şi chiar forţa mentală a personajului. Plus un neobişnuit instinct al supravieţuirii. În loc de a se prăbuşi psihic, eroul nu numai că-i domină pe toţi, nu numai că-şi apropie grupul de oarecum prieteni, ci, floare rară, se alege cu o prietenie de nădejde. Individul perfect adaptat la viaţa de închisoare, devenit staroste al contrabandei, ceea ce-i asigură o bună imunitate în ierarhia socială concentraţionară. După o crimă stupidă – dar reală, comisă la tinereţe. Conştient că afară ar fi nimeni. Camarad ideal, deci, pentru bancher, care-şi ascunde abil pregătirea de evadare. Directorul, care-l umileşte şantajându-l cu sclavia eternă, convins de impunitatea aranjată discret de acest serv, pe care nu-l bănuie deloc periculos, se trezeşte fără averea ilicită acumulată. La zgomotul apariţiei anchetatorilor nu mai are decât soluţia sinuciderii.
Este, oare, finalul va bucolic, cu cei 2 prieteni practic imposibil de găsit, pe malul Pacificului, în Mexic, un happy end? Da şi nu. Prietenul adus acolo cu o stratagemă romantică, fusese eliberat condiţionat după 40 de ani de detenţie şi după 2 refuzuri de eliberare la câte 10 ani. Da, cei doi sunt imuni, îşi pot trăi bătrâneţea în ideal confort subiectiv. Dar preţul e completa izolare de lume. Libertatea lor e iluzorie. În casa de pe plajă îndepărtată nu-s, de fapt, decât într-o închisoare. Una deloc brutală, una idilică, dar nu mai puţin constrângătoare. Finalul filmului consfinţeşte victoria eroului, dar e mai rău decât o victorie à la Pyrrus, e o victorie înşelătoare. E doar înfrângerea adversarilor, dar nu a adversităţii.
Andy Dufresne nu învinge sistemul, dar îl penetreză. Mai mult cu tenacitate, perseverenţă şi răbdare, fără de care inteligenţa şi competenţa profesională n-ar fi funcţionat. Sistemul nu poate fi învins, ca sistem. Poate suferi înfrângeri punctuale. Iar preţul victoriei punctuale asupra sistemului e imens. Excomunicat brutal de societate prin recluziunea nedreaptă, el nu se mai poate întoarce acolo. E un biet refugiat. Un paria. Un erou julesvernian fără strălucirea acelora. Un rentier. Dar nici înfrângerea sa nu e completă. Izolarea sa, cerută de propria securitate, îi permite, totuşi, să-şi satisfacă cele mai intime dorinţe. A rindelui o barcă abandonată e acelaşi lucru, în esenţă, cu a sculpta piese de şah din roci cunoscute. Aceste plăceri nu şi le putea satisface în trepidanta viaţă socială.
Aceste reflecţii nu cred să-i fi tecut prin cap lui Stephen King. Interesat de spectaculozitatea acţiunilor. Poate că nici lui Frank Darabont. Diferenţa e că spectatorul filmului are o şansă mai mare de a le face decât cititorul schiţei. Dar ne oprim înainte de a re)intra în discuţia valorii adăugate de ecranizări.
Are sau nu finalul vreo legătură cu teoria lui Suchianu, a poveştii bis şi a unităţilor de frumuseţe. E o întrebare tentantă, iar a răspunde pozitiv e altă tentaţie. Pe care o vom refuza. Dincolo de final, cu toată ambiguitatea lui, nu există nici o poveste bis, la care spectatorul să fie stimulat s-o fabrice. Secvenţe şi cadre altfel memorabile, nu depăşesc nivelul tehnic, nu iradiază. Impresie generală pe care filmul o lasă. De la gramatică la regie. Desigur, meşteşugul e valoare în sine.
Unde are filmul lui Darabont bile albe e la actori. Morgan Freeman, in rolul Red, contrabandistul întelept, îşi pune în vloare forţa interpretativă până la nuanţe. Nu ştiu dacă în schita lui Stephen King personajul Red e cel care povesteşte, dar în film alegerea actorului e soluţia perfectă pentru o atare soluţie narativă. Tim Robbins, în rolul Andy Dufresne, e pus să joace pe cartea imobilităţii faciale, ceea ce, alrfel facies expresiv, nu-l deranjează. Dintre rolurile secundare l-am reţinut pe William sadler, prezenţă convingatoare în roluri negtive de militar. Se achită onest în rolul de deţinut oarecare.
Cititorii volumului În căutarea poveştii bis (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2012) şi în general ai textelor mele pe marginea filmului se pot întreba ce motivează băgarea în seamă a acestui film, la urma urmei departe de o capodoperă. Vor fi dezamăgiţi. Nu am un răspuns raţional. Scriu, pur şi simplu, despre filmele despre care îmi vine să scriu.