Câteva reflecţii induse de lectura discuţiei publice în spaţiul internautic: spun mulţi că nu suporta uciderea animalelor. Desigur, prima abordare a oricărei afirmaţii publice e recursul la reflexul libertatea de opinie şi la exprimarea ei publică e inalienabilă. Asta la nivel de principiu. Inevitabil, în a doua instanţă, a acţionat un reflex, oarecum complex. Prin natura mea, afirmaţiile cu caracter general îmi cer să încerc a contextualiza. A le încadra într-un spaţiu de discuţie. Expresie a nevoii mele, poate exagerate, de teoretizare, de căutare a spaţiului maxim de validitate a unei afirmaţii anume.
Dincolo de dreptul automat, de cetate, a unei asemenea ideosincrazii (termenul nu e pejorativ, ci pur “tehnic”), observ, mult mai rapid decât pot scrie, că problema discutării unei asemenea atitudini, fără îndoială umane, empatice, se pune implicit pe baza a două dintre caracteristicile care diferenţiază specia umană de toate celelalte specii zoologice: Pe de o parte homo sapiens sapiens e vârful evoluţiei biologice, deci vârful biosferei, deci vârful naturii planetare, pe de alta e singura înzestrată cu liberul arbitru. Pe fondul unei realităţi care nu e conştientizată unanim (ce realitate e conştientizată unanim?), dar care se cere, logic, reamintită: din biosferă, doar majoritatea plantelor, speciile parazitare şi cele simbiotice pot trăi fără să ucidă. De ce majoritatea şi nu toate plantele? Deoarece există plante insectivore. Natura umple, în baza unui principiu universal, toate nişele ecologice potenţiale. Nu ştiu dacă toate orhideele sunt insectivore pasive, dar sigur unele orhidei sunt şi nu numai ele. Să reformulăm principiul mai sus menţionat: natura vieţii e că nu lasă nici o posibilitate neexploatată, iar mecanismul acestei proprietăţi e integrat în însăşi evoluţia biologică.
Un alt reflex elementar la impactul afirmaţiei citate ab initio exprimă nevoia de a defini animelele. Există, în linii mari, 3 regnuri: mineral, vegetal şi animal. De ce în linii mari? Deoarece există (natura nu pierde nici o posibilitate!) aşa numitele zoofite. Specii intermediare între plante şi animale. Nu e cazul să discutăm dacă zoofitele ucid ca să trăiască. Revenind la esenţial, speciile zoologice se împart, tot în linii mari, în fitofage (popular ierbivore) şi prădătoare. Ceea ce reprezintă două nivele diferite de filtre antientropice. Nivele diferite de absorbţie a energiei primare. În cel mai mare procent de natură solară. De ce nu în procent de 100%? Deoarece există specii de bacterii anaerobe care funcţionează pe baza energiei geotermice, în medii unde lumina soarelui nu pătrunde. Viaţa nu pierde nici o posibilitate… Realitatea că cele mai multe specii nu pot trăi fără să ucidă, adevăr elementar al ecologiei (stricto sensu!), duce la noţiunea ecologică de duşman natural. Ghepardul, AKA cheetah, e duşmanul natural al antilopei gnu, ambele printre cele mai rapide specii alergătoare. Iar relaţia dintre ele a ameliorat, în timp, ca proces evolutiv, viteza de deplasare. Interesant e exemplul unor insecte. Baza lanţului trofic (altă noţiune ecologică fundamentală) începe cu o specie fitofagă. Care trăieşte pe seama unor plante. De regulă arbori. În fel şi chip. Continuă cu altă specie de insecte, care se hrăneşte cu primele, cu o a doua specie de insecte care se hrăneşte cu prima specie prădătoare şamd. Cum spuneam, mai ales pomii fructiferi sunt baza unul lanţ trofic care cuprinde 5-6 paşi, adică 4-5 specii de insecte. Natura nu pierde nici o posibilitate…
În linii foarte mari, cam ăsta e cadrul realităţi(lor) în care afirmaţia iniţială, repet, umană, empatică) se cere implicit discutată.
Pentru mine, întrebarea logică e în ce măsură cele două unicităţi ale speciei umane, id est calitatea de vârf al evoluţiei (care-i crează cea mai largă perspectivă, chiar în ipoteza că şi bacteriile ar poseda conştiinţă de sine, dar şi poziţia de fine al foarte multor lanţuri trofice) şi prezenţa liberului arbitru, sunt factorii determinanţi în mod obiectiv care determină o astfel de atitudine, repet mereu, lăudabilă în sine.
Întrebarea se adresează frontal tuturor celor care, citind textul, sunt dispuşi să-l discute. Elementar, se poate discuta inclusiv măsura în care cadrul logic schiţat de mine e perfectibil.
Evident, am şi eu propria opinie: înclin să consider că da, un atare credo, deşi se opune realităţii biologice fundamentale, apare cu necesitate în cadrul diversităţii umane. Ca o coadă de distribuţie. Că, personal, acest segment populaţional nu mă include nu mă împiedică să-i recunosc dreptul natural de cetate şi să încerc a-mi explica necesitatea existenţei sale. Nu neapărat pe teritoriul acestui text, pentru a evita o digresiune oarecum contraproductivă.
Altă evidenţă e că, în cadrul diversităţii naturale, practic cele mai multe opinii admit contraargumente. Contraargumentul meu la această evidenţă e simplu: nu poţi opina că apa conţine, în primă aproximaţie, 1/9 hidrogen şi 8/9 oxigen. Şi cu atât mai puţin alte proporţii masice. Căci asta e o realitate obiectivă. De fapt nu e un contraargument, ci evidenţierea limitelor naturale ale libertăţii de opinie. Până la confruntarea cu realitatea obiectivă cunoscută. Care e, atunci, dincolo de nevoia de a restrânge sau a extinde sfera animalelor pe care refuzăm sau nu să le ucidem, evidenţierea altei realităţi biologice: ce facem cu vectorii. Ce înseamnă vector dpdv ecologic? Evident altceva decât dpdv fizico-matematic. Speciile purtătoare de patogeni. Imune la aceştia, dar factori de difuzare a unui set de boli. Cele mai cunscute exemple: ţânţarul anofel care răspândeşte tifosul exantematic şi şobolanii care răspândesc ciuma. Evident, categoria vectorilor e foarte numeroasă şi e departe de a se restrânge la cele două exemple conştientizate şi în afara laboratorului. La institutul de sănătate publică există un departament de vectori. Ei bine, ce facem cu vectorii, îi ucidem sau nu? Independent de eventuala opţiune pentru vegetarianism. E o problemă fără soluţie unică. În nici un caz nu ucidem câinii şi pisicile deoarece sunt purtatori de purici, dar avem grijă – şi obligaţia legală! -, de a deparazita şi de a vaccina animalele de companie şi de a feri bebeluşii de contactul cu aceste specii. Cel puţin până la o vârstă minimală, când sistemul imunologic li se dezvoltă până la un nivel minimal. Apoi lăsăm câinii de familie să le devină prieteni. Americanii, oameni practici, folosesc chiar sintagme standard: am o soţie, trei copii şi un câine (sau un câine şi o pisică).
În fine, pentru a provoca discuţia, şi chiar pentru a maximiza cel puţin efectul colateral de a contura sfera ecologiei în conştiinţa publică, însuşi sistemul imunologic e o entitate ecologică. Întrucât e creat de inteligenţa naturii, ca proiectant, tot ca urmare a evoluţei biologice, ca interfaţă în relaţia dintre speciile de animale, omul y compris şi speciile patogene. Iar aici e cazul să schiţăm o altă realitate bioecologică, prea puţin conştientizată chiar în mediul ştiinţific. Speciile de bacterii, în interacţiunea cu cea umană (interacţiune care e, la modul cel mai general, tot subiect ecologic), sunt doar in procent de 3% patogene. Restul sunt fie indiferente (deoarece nu au interacţiune cu omul), fie adaptate. Optimul adaptativ îl constituie bacteriile simbiotice. Fără de care n-am mai putea trăi. De fapt relaţia simbiotică e finele oricărei interacţiuni între bacterii şi specii mai mult şi mult mai mult complexe.
Cititorul generic potenţial se va întreba, cu necesitate (neţăsare amăsurat, cum zicea Marius Chicoş Rostogan), dacă are sens să propun o discuţie complet deschisă, id est fără a-mi exprima propria poziţie în materia fondului acesteia, sau o astfel de modalitate ar fi o formă subtilă de laşitate intelectuală. Ei bine, aleg să accentuez rostul provocării la dezbatere schiţându-mi opinia: există, aşa cred, un ecosistem al ideilor. Ca expresie a extensibilităţii legilor fizice [1]. Iar acest ecosistem nu se poate sustrage principiului mereu citat: toate nişele potenţiale, determinate de evoluţia spre complexitate, a acestui spaţiu ideatic, au fost/sunt/vor fi umplute naturaliter. Vegeatrianismul e, IMO, o asemenea umplutură. A nu se citi termenul în cheie ironică, nici pejorativă. El nu are susţinere biologică, specia umană e omnivoră, iar evităm divagaţia, dar ţinem la dispoziţie argumente anatomo-fiziologice, genetice şi chiar evolutive. Acestea din urmă prea puţin conştientizate ca atare. Speciile omnivore se situează, naturaliter, către zona superioară a arborelui evolutiv. Vârful căreia e cea căreia îi aparţinem. Una e să admiţi necesitatea obiectivă a ramurii ideatice care neagă împlicit, pe baze firesc empatice, realitatea inevitabilităţii uciderii ca element integrat macroecosistemului planetar şi alta să ţi-o asumi, dacă posezi cunoştinţele fundamentale schiţate mai sus.
Cum una e să admiţi inevitabilitatea uciderii unor animale – dar şi a unor plante! [2]-, pentru a supravieţui şi cu totul alta să ucizi cu cruzime delfini, pentru a perpetua o stupidă tradiţie [3]*. Cum una e să mănânci peşte pescuit industrial sau ca exercitare a unei străvechi meserii care, har cerului, supravieţuieşte şi alta să nu respecţi regulile pescuitului sportiv. Ca sport e firesc să arunci înapoi în apă peştele pescuit. Ca animal uman e la fel de firesc să mănânci peşte. Nu mă refer aici la marea majoritate a indivizilor speciei noastre, indiferent de rasă şi cultură în sens larg, ci la rostul acelui rezonabil segment desprins din curentul vegetarian, subramura lacto-ovo-vegetariană, care consumă, ocazional şi peşte.
Ar trebui sau nu, în contextul ideatic destul de strict delimitat, să cităm noua modă alimentară autointitulată raw vegane? Las răspunsul la latitudinea cititorilor. Păstrând, desigur, în rezervă, contraargumente bazate ştiinţific la ideologia implicită a acestei mode. Care va trece, ca orice modă. Chiar dacă nu pe teritoriul vieţii mele.
Concluzia textului ar fi că seriozitatea îmi cere să lansez provocarea propunerii dezbaterii, armată cu miezul poziţiei personale: porunca biblică să nu ucizi se restrânge, ca practic toate celelalte, la un element de cod moral. Ergo, nu are sens să fie confiscată ca drapel al simpaticei categorii de la existenţa obiectivă a căreia a pornit textul de faţă.
Nota bene:
[1] Diferenţiez la nivel de nuanţă legile fizice de legile fizicii; primul ternem exprimă, în jargonul personal, conceptul de legile naturii, aceela prin care dumnezeu se exprimă, ca realitate trranscendentă, în univers; al doilea îl folosesc în sensul comun, implicit restrâns;
[2] experienţe de laborator, performate de dr. Marioara Godeanu, fie acestea şi privite cu rezervă la nivelul profesorilor de biofizică de la facultatea aferentă, dar acceptate de alţi biofizicieni, în domeniul comunicarii la plante, ar demonstra (condiţional obligatoriu!) că acestea emit strigăte mute la mutilarea lor. Ar fi în firea lucrurilor şi ar trebui să atragă, tocmai în sensul principiului schiţat, că nu poţi trăi fără să ucizi, de la un nivel taxonomic încolo, atenţia simpaticilor interlocutori potenţiali cărora textulk de faţă li se adresează la un nivel mai adânc decât cel al dezbaterii;
[3] mai ales stupiditatea acestei tradiţii, har cerului foarte limitată ca praxă la nativii unor insule din zona de trecere de la Marea Nordlui la Atlantic face, prin reflex, de neînţeles simpatia cu care inteligenta specie a delfinilor se încăpăţânează sa trateze omul.
Related Articles
No user responded in this post