SFÂRŞITUL BASMELOR

Să citeşti o carte scrisă de Horia Gârbea e o plăcere. Să scrii despre cartea citită e altă plăcere. Mai intensă. Dar sporul de plăcere te costă. Asta în general. Iar pe mine mă costă dublu. Căci scriitorul mi-a descifrat modul de a scrie despre cărţi. Ceea ce-mi oferă o dilemă. Fie să respect algoritmul analitic pe care el mi l-a descfrat, şi încă într-o pefaţă, ceea ce m-ar obliga să răsfoiesc cel puţin toate cărţile sale din biblioteca mea, adică prea puţine din bibliogrfia lui, fie să-l surprind scriind altfel. Ori, scrisul lui Horia Gârbea are o densitate şi o structură aşa de provocatoare, încât presară capcane oricărui critic consacrat. Iar ceea ce e cel mai dificil e că lectura fluentă te împiedică să observi straturile şi giumbuşlucurile, căci nu te poţi opri din râs. Şi nu e un singur fel de râs. Râsul, ca efect primar al scrisului profesorului universitar inginer e o paletă foarte bogată de râsuri. Dar s-o luăm, voiniceşte, da capo.
Nu numai că din capul locului eşti avertizat că ai de-a face cu un soi de basm, dar titlul e o perifrază rafinată şi, cumva, insolentă. Dar o insolenţă decentă, subţire. Făt Frumos din Lună trimite transparent la titlul basmului eminescian, Făt Frumos din Lacrimă. Dar cu o ironie fină. Totodată basmul lui Gârbea ironizează, la fel de fin, basmele culte ale unor Ispirescu şi Slavici, dar preia elemente din cel mai complex basm cult, cel al lui Creangă, la modul neutral. Fară ironie şi fără plecăciune.
Nu putem şti dacă autorii basmelor culte clasice ar fi introdus elemente ale vieţii de zi cu zi în construcţiile lor, dar putem presupune că nu. Căci apariţia unui telegraf în Greuceanu ar fi dat basmul peste cap. Scriitorii clasici s-au străduit ca, prin prelucrare literară, să redea atmosfera poveştilor din bătrâni. Păstrând toate convenţiile folclorice. Un basm cu pajuri şi cu zmei / rosteşte-acum o fată inserează Coşbuc într-o poezie. Faţă de planul clasic de valorificare folclorică, construcţia lui Gârbea inserează programatic elemente din viaţa curentă. Funcţia acestora nu e exclusiv ludică. Ci face posibilă lectura basmelor de către generaţiile tinere. Căci basmul, ca specie literară, a devenit obsolete, dacă e scuzabilă folosirea termenului strain, care exprimă cel mai precis şi nuanţat condiţia actuală a acestei specii literare. Desigur, romanul se adresează celui mai larg spectru de cititori, dar fără astfel de artificii şi fără hazul exploziv, nu l-ar citi decât adulţii oarecum calofili.
Interesantă şi selecţia elementelor preluate din universul basmelor culte. Armătura e, necesarmente, clasică. Cuplu împărat – împărătească cu 3 feciori, mezinul devenind eroul învingător. Un al doilea împărat, cu 3 fete, e preluat din Harap Alb, dar cele 3 fete nu au rolul aproape pasiv din basmul lui Creangă, ci sunt chiar elementul declanşator al intrigii. Răpite de o forţă necunoscută, recuperarea lor de către erou e substanţa narativă. Dar nu zmeii sunt răpitorii, ci o fiinţă supranaturală absentă din basmele clasice. Samodiva pe nume. Geloasă pe frumuseţea cam convenţională a celor 3 fete ale împăratului Mov (sic). Element preluat din Albă ca Zăpada. Samodiva e portretizată încât să fie recunoscută de cititorul curios, care consultă dicţionarele. Şi, desigur, şi vrăjitoare.
Aici intervine una din originalităţile basmului horiagârbian. Caracterul şi comportamentul unor personaje cheie are justificări psihologice. Gelozia Samodivei, căreia nu-i e de ajuns că e într-adevăr frumoasă (o frumuseţe rece, de altfel, fără vino-ncoa), ci îşi motivează răpirea de muritoare frumoase prin gelozie, dar motivarea ascunsă e suferinţa în dragoste. Un playboy care schimba femeile mai des decât batistele de unică folosinţă o părăsise ca pe oricare alta. Cu alibiul geloziei pe frumuseţea muritoarelor, Samodiva le răpeşte pentru a le umili. Şi le face servitoare. Subtilitatea psihologică dă basmului relieful care lipsea naraţiunilor spectaculoase dar plate, de desen animat, ale basmelor clasice. Dar povestea vietăţii se va dezvălui mai spre final. Cine e playboyul, lăsăm cititorii să afle.
Teme recurente, precum slujba pe un an care ţine 3 zile la semidivinităţi precum sfânta Vineri, prezente în multe poveşti de pe toate meridianele, pare aici luată din Fata moşului şi fata babei, deci tot din Creangă. Nu e decât una din tranzacţiile pe care eroul le are cu diferite entităţi de pe celălalt tărâm. Fiecare schimb e socotit ca cinstit de către erou. Dar marfa pe care o primeşte în schimbul altor mărfi, sau servicii cerute, e uneori informaţie. Cea mai preţioasă marfă, sugerează inteligent scriitorul.
Spaţiul numit, în poveste, celălalt tărâm, e populat cu entităţi preluate tot din lumea poveştilor. În principiu nemuritoare. Iar mediul arată cumva artificial. În fine, abia către sfârşit se vede că acolo timpul curge diferit. Câteva săpămâni înseamnă 7 ani în lumea obişnuită. Ideea e luată din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, dar calibrată la proportii inginereşte calculate, încât povestea să funcţioneze. Să se închidăcercul misiunii eroului. Moderarea efectelor e mereu prezentă, calul eroului nu e nuit năzdrăvan, nu mănâncă jărtec şi, mai ales, nu poseda şi viteza gânduui. Numai pe cea a vântului. Dar ce e interesant cu acel tărâm e o inversare plina de humor a caracterelor. Emblematic, zmeul zmeilor e un bătrânel cumsecade, iar Scaraoţchi un chimist care cunoaşte mai bine decât babele de altă dată plantele medicinale, cu care face negoţ. Cumsecade şi el. Până la umă şi la urmă, lumea imaginată de Horia Gârbea are, faţă de basmele clasice, o ciudăţenie: nimeni nu e ticălos, nimeni nu e trădător. Că baba hârca e aşa de cumsecade că Făt Frumos din Lună găseşte cu cale s-o invite la nuntă face parte din convenţia scenică a basmului. după ce ne mirasem de cumsecădenia Zmeului zmeilor şi a lui Scaraoţchi, nu ne mai mirăm. Convenţia e la vedere. Ciudăţenia că, în ciuda numărului obişnuit de piedici pe care eroul le are de înfruntat nimeni nu e ticălos, nimeni nu e trădător, e mai puţin vizibil. Cuatât mai mult, ciudăţenia asta trebuie să aibă un sens. Dacă nu cumva e chiar sensul profund al demersului literar. Dacă nu cumva autorul are a ne spune ceva esenţial prin acest amănunt discret. Dacă nu cumva aici e tocmai mesajul autorului. Sâmburele semnificant, ambalat în amestecul flamboyant de elemente tradiţionale care funcţionează original. Chiar paradoxal. Ei, bine, care să fie semnificaţia absenţei ticăloşiei şi a trădării din ţesătura caleidoscopică a acţiunii? O primă ipoteză ar ţine de o atitudine auctorială programatică. E a doua carte pentru copii a lui Horia Gârbea, după Cântecele lui Huppy. Deşi aparent mai uşurele, şi acelea sunt scrise adânc. Observator al realităţii cu acribie inginerească, scriitorul nu pote să nu fi fost izbit de urâţenia agresivă a desenelor animate, care, de 3-4 generaţii au înlocuit poveştile la gura sobei. Şi care abia la ultima generaţie îşi exhibă urâţenia. Nu toate, dar destule. Harap alb e un basm genial. Desigur, în el există un ticălos care-i şi trădător, Spânu. Perechea lui în sfaturile împăratului către fiul său, omul roş, nu-i, de fapt, un ticălos. Ci ciufut şi înrăit. Crăiasa zăpezii a lui Andersen e o ticăloasă. La fel maştera Albei ca zăpada. Dar nu facem un studiu comparativ. Conchidem asupra unei prime ipoteze a ciudăţeniei că în basmul lui Gârbea nu există ticăloşi. Cum nici în cântecele lui Huppy nu există. De vor apărea odată în viitoarele cărţi pentru copii ale lui Gârbea, asta nu ştim. Dar prefer să cred că nu. Prin această curăţenie (cum i-aş spune altfel) Horia Gârbea încearcă să atragă iar copiii la poveşti.
Avem şi altă ipoteză? Păi altfel nu am fi făcut recenzia. Fără un element subtil de detaşare cel puţin de basmele de unde autorul îşi recrutează personajele, demersul nar fi avut, în ochii autorului, justificarea de a scrie această sinteză, această salată, acest ghiveci de basme. Iar elementul de detaşare nu putea fi decât unul superior pe plan moral.
De fapt cheia de înţelegere a acestui aspect e oferită cititorului încă de la început. Un cuvânt înainte sui generis, intitulat Ruga grămăticului. Se dă de înteles că povestitorul e cel care se roagă. Dar aici e încă o subtilitate. Grămăticul povestitor e un personaj de ficţiune, intercalat între autorul de facto şi poveste, deci între autor şi cititor. Procedeul nu numai că nu e original, e chiar curent. Mulţi romancieri l-au folosit. Dar nu procedeul e in discuţie, ci ce spune autorul prin gura grămăticului. În limbajul rugăciunii creştine, acest cuvânt înainte e un adevărat program. Cu atât mai evident cu cât e asumat. Prin semnătură: autorele. Dacă ar fi să cităm, ar trebui să inserăm integral cele 3 pagini. Iar acest program explică dece zmeul zmeilor şi Scaraoţchi sunt cumsecade, explică dece nu găsim ticăloşi şi trădători în poveste.
Ileana Cosânzeana aruncă în banal toate versiunile ei din mai toate basmele. E la antipodul farmazoancei de fată a îmăratului roş care, în basmul lui Creangă, repetă în manieră pozitivă legenda lui Tristan şi a Isoldei. Educată în cea ma eterică mânăstire, altfel armonizată în tărâmul populat de diavoli, ea câştigă competiţia naturală atât cu cele 3 fiice de îµpărat, cât mai ales cu cele două creaturi strălucind de frumuseţe; Joi-Măriţa şi Samodiva. Care nu-l atrag pe erou. Mai e, această Ileană, al cărei nume e Maria, antipod pe alt plan. Ileana dintr-un basm necunscut autorului, care, răpită de lângă Făt Frumos, ajunge cu un copil de la zmeu.
Are, oare, basmul lui Horia Gârbea şi o consecinţă negativă? Întrebarea sună absurd. Mai ales după ce am încercat a decoda romanul. Totuşi, orice medalie care nu e tăiată dintr-o bandă Moebius, care să cuprindă torsiunea, are, necesarmente un revers. Pătrând absolut toate proporţiile, basmul lui Gârbea joacă cumva rolul Sfârşitului istoriei, a lui Francis Fukuyama. După această fermecătoare poveste, alte basme nu se mai pot scrie. Care să spună ceva nou.