REGIZORUL CARE AR FI DORIT SĂ FIE

După articolul dedicat tandemului celor două filme ale lui Clint Eastwood, făcute aproape simultan, în 2006, iată alt film interesant, mult mai vechi, al aceluiaşi cineast: White Hunter, Black Heart (1990). Încadrabil, în linii mari, în familia filmelor autoreflexive ale Hollywoodului, acesta nu e, nici pe departe, unul de serie. Dar cu totul disjunct cu, de pildă, clasicul Sunset Boulevard (Billy Wilder, 1950). Nu e chiar un film de autor 100%, dar oricum regizorul, care e şi producător, se distribuie pe sine în rolul principal. Pe care-l interpretează cu savoare. Actor taciturn, puţin rigid, devenit cunoscut în roluri enigmetice, oarecum artificiale, lansate de originalul Sergio Leone în tetralogia sa, numită greşit western spaghetti, apoi consacrat de seria comercială Dirty Harry, Clint Eastwood a oferit, la intervale mari, surprize interpretative. De regulă în regie proprie. Filme delicate, roluri nuanţate, cu paletă bogată, dar cu aceeaşi mască aproape imobilă. Cel mai reprezentativ: The bridges of Madison county (1995), dar întrucâtva şi Play misty for me (1971!). Din aceeaşi ramură, cu încărcătură sufletească, dar fără rol principal, Breezy (1973).
Filmul nostru nu e primul despre un artist consacrat. Bird (1988) e un soi de eseu biografic, în care excelentul Forrest Whitacker îl interpretează pe celebrul muzician de jazz Charlie Parker. Aici, însă eroul e chiar un regizor de film. Şi nu unul oarecare. Ci de-a dreptul John Huston. Iar naraţiunea e despre un moment special din cariera regizorului. Oarecum la fel de depărtat de realizarea Comorii din Sierra Madre (omagiu pentru tatăl său, care joacă un rol principal) şi de Onoarea familiei Prizzi. E un moment din filmările la African Queen (1951). Mai exact din tribulaţiile eroului de dinainte de filmări. La final chiar se pleacă spre platou pentru primul tur de manivelă la celebrul film.
Nu cunosc la nivel de amănunt biografia lui John Huston, n-am nici o bază pentru a evalua doza de verosimilitate a tribulaţiilor descrise cu atâta acurateţe de şi în filmul lui Clint Eastwood. Dar nu contează. Discuţia despre libertatea interpretativă a artistului de a ficţiona pe tema unor fapte istorice – iar biografia unui regizor e fapt istoric -, e infinită şi opiniile contrare pot coexista. Nu insist. De fapt analizez acest aspect al filmului tocmai de pe poziţia opusă celei pe care o susţin, în materie. Luăm, aşadar, mofturile eroului ca atare. Să nu folosim un termen neacademic, dar mai sugestiv, hachiţele.
Totuşi personajul jucat de Clint Eastwood ca actor, sub direcţia lu Clint Eastwood ca regizor şi John Huston, au ceva comun. Tumultul. John Huston a fost un personaj flamboyant, legendar şi pitoresc. Dar Eastwood are intuiţia sigură de a nu încerca să facă o sinteză a carierei eroului său. Alege doar întâmplările de dinainte de a începe filmările la Regina Africană.
Filmul începe cu un incitant dialog între regizor şI scenarist, la micul dejun. Se tachinează reciproc, cu politeţuri amicale, evitând amabil ciocnirile, dar fondul dialogului e serios. Regizorul îşi mărturiseşte credoul. Ceva mai târziu, după ce echipa ajunge la Entebbe, în altă secventă scurtă, cu cei 2, scenaristul îi citeşte câteva replici dintre eroii filmului. Nu le poţi auzi fără să-l vezi, prin supraimpresie imaginară, pe Bogey rostindu-le pe cele ale presonajului său. Dar nu numai atât. Parcă auzi un ecou al dialogurilor dintre aventurierul şi falsa călugăriţă din Two mules for Sister Sara. Ştii că personajul lui Clint Eastwood însuşi e înrudit îndeaproape cu Blondul din trilogia lui Leone (spusesem tetralogia, dar al patrulea film, C’era una volta il west, abandonând tribulaţiile Blondului devine un strălucitor missing link spre capodpera C’era una volta/Once upon a time in America), dar această scurtă secvenţă cu Clint Eastwood şi Jeff Fahey te face să realizezi că acea veche comedie a lui Don Siegel (1070) e, cumva, o pastişă malgré soi (şi avant la lettre!)a filmului lui John Huston. Despre facerea căruia e, cumva, vorba aici. În filmul nostru.
E momentul să notăm că regizorul interpretat de Clint Eastwood se numeşte John Wilson, iar scenaristul poartă numele Pete Verrill. Iar scenaristul filmului nostru se numeşte… Peter Viertel. După propria lui nuvelă. Trimiterile onomastice nu sunt ceva neobişnuit. Mai ales la americani. Ne amintim mai ales de Washington, în spatele uşilor inchise, romanul lui Alex Hailey, serializat în 1977, în care preşedintele Richard Moncton trimite străveziu la fostul preşedinte Richard Nixon.
Să ordonăm cronologic câteva fapte. În 1951 John Huston face Regina africană. Peter Viertel contribuie la scenariu, fără a fi notificat pe generic. În 1953, acesta din urmă publică romanul Vânător alb, inimă neagră. Substanţa căruia se degajă din colaborarea cu John Huston la filmul citat, iar eroul romanului e, cumva, el însuşi. În 1987 moare marele regizor. Peter Viertel conveteşte propriul roman în scenariu de film, accentuează prin nume propria identitate şi-l numeşte pe regizorul din roman/scenariu cu un nume care trimite direct la John Huston. Clint Eastwood preia regia şi-l întruchipează pe regizorul vechiului film. Nici o ipoteză asupra iniţiativei şi lanţului determinărilor, deoarece nu avem documente. Cititorul acestui text are toată libertatea să conexeze faptele.
Acuma nu e singura carte referitoare la o experienţă de colaborare artistică. După 90, dacă nu după 2000, cele 3 soţii ale regizorului Roger Vadim, Brigitte Bardot, Jane Fonda şi Caterine Deneuve au colaborat la fabricarea unui volum de amintiri despre fostul lor soţ. Nu cunsc nimica despre carte, dar e de presupus că, aflate la crepusculul propriilor cariere, vedetele anilor 60-70 vor fi uita să-I dea creatorului de femei recunoştinţa de a le fi inventat. Mai bănui că de-ar fi fost un best seller cartea lor, media ar fi notificat-o. Nu cunosc nimic nici despre romanul din 1953 al lui Peter Viertel, afară de ce spune Wikipedia, din treacăt, că reflectorul va fi fost pus pe figura autorului coscenarist, dar e iarasi de presupus ca orice tentaţie ranchiunoasă va fi fost filtrată. Oricum scenariul scris după propriul roman, 37 de ani mai târziu, pune cu totul alte probleme decât o infertilă latură anecdotică. Şi intuiţia de cinefil îmi spune că atât regia, cât şi interpretarea lui Clint Eastwood duc autonomia artistică cu mai mult de un pas mai departe.
La urma urmei, filmul după romanul şi pe scenariul lui Peter Viertel are chiar o autonomie intrinsecă. El şade stabil pe propriile picioare chiar dacă spectatorul habar n-are că e vorba de John Huston pregătindu-se să filmize Ragina africnă.
Meritul filmului e că, deşi pune, indirect, prin dialoguri mai ales, în dezbatere, probleme ale cineastului şi ale artistului în general, reuşeşte să nu fie deloc tezist. Personajul regizorului John Wilson e arogant, dar are aroganţa celui care ştie precis că va rămâne, coute que coute, consecvent crezului său artistic. Detaşarea lui de întreaga menajerie cinematografică e ironică, dar nu agresivă. Regizorul, în concepţia sa nu e tehnicianul executant, nici al voinţei producătrului, cu atât mai puţn mofturilor unei vedete actoriceşti. Conflictele sale cu un producător terfiat de spectrul falimentului şi cel conceptual cu scenaristul (care-l personifică pe scriitor), nu-i împiedică – şi asta e una din calităţile extrafilmice remarcabile – să fie mereu prieteni. În principiu n-are abslut nici o importanţă dacă, filmând Ragina africană, John Huston participase sau nu la un safari. Filmul lui Eastwood & Viertel ar fi fost acelaşi şi la fel receptat. Dar titlul din 1953 al romanului lui Viertel pare a sugera nu numai o asemenea aventură, la urma urmei colaterală aventurii filmărilor de cu 2 ani în urmă, ci chiar o reflecţie nelipsită de o undă de amărăciune la adresa regizorului. Putem corobora subtextul acestui titlu de roman cu lipsa de pe generic a numelui scriitorului coscenarist? Sau cel puţin colaborator la scenariu? E aceasta o întrebare importantă? Nu cred. Căci, deşi regizorul John Wilson, personaj al filmului scenarizat de acelaşi Peter Viertel şi regizorul John Huston, creatorul filmului de antologie Regina africană au relaţii complexe şi nu sunt complet străini reciproc, am mai subliniat că John Wilson e complet autonom. Dar filmul în discuţie nici omagiu la memoria lui John Huston nu-i. Faptul că e făcut la 3 ani după decesul acestuia din urmă nu poate fi cu totul întâmplător, dar e o operă de sine stătătoare.
Despre jocul lui Clint Eastwood mai la vale. Două vorbe despre Jeff Fahey, care-l întruchipează pe Pete Verrill. Un personaj conceput ca alter ego al scenaristului cere atenţie specială. E nevoie de un actor subtil, nuanţat, dar îndeajuns de expresiv, ca spectatorul avizat să ştie cine este. Actorul satisface toate condiţiile. El e pus în valoare mai ales în replici mute, prim planuri cu capete de expresie, care potenţează tensiunea atmosferei şi mai ales extravaganţele personajului regizor. Personajul făcut de Jeff Fahey nu e nici pe departe un secundant al celui principal, e, de fapt, un catalizator al întregii drame. O nuanţă pe care atât actorul, cât şi regia, reuşesc s-o evite e sugestia că acest scriitor ar fi povestitorul a ceea ce se întâmplă. Ar fi fost o ratare şi e corect evitată. Naratorul e absent, obectiv, e însăşi camera de filmat.
Ajungem la regizorul actor producător. E al şaisprezecelea film regizar din aproape 40. Dar esenţial în filmul acesta e modul cum interpretează ca actor. John Huston a fost o personalitate accentuate, explozivă chiar. Ceea ce e şi personajul lui Clint Eastwood. Dar într-un mod diferit. Nu-I poţi confunda. Nu sunt interşanajbili. Lasă că dacă erau identici, filmul ar fi fost ratat. Nejustificat. Nemotivat. Dar e mai mult decât atât. Spuneam că nu ştiu cine a avut iniţativa, Peter Viertel a căutat un regizor, sau Eastwood, cu rolul în minte, i-a comandat scriitorului un scenariu după vechea nuvelă. Dar regizorul jucat de el e conştient de credoul profesional şi de superioritatea intelectuală şi chiar morală asupra întregii echipe, cu excepţia prietenului său scenarist. Obsesia vânării elefantului nu e decât balena alba a căpitanului Ahab. De fapt nu cazuri medicale, ci confruntări a doi eroi exceţionali cu ei înşişi. Ambii înfrânţi. John Wilon nu renunţă de teamă. Renunţă când se simte responsabil de moartea lui Kivu. Kekuiul în care-şi găsise un egal.
Ştim ce film a fost Regina africană. Nu de cap de ţară, dar cel puţin de colecţie. Spectator veteran, la ultima secvenţă din filmul nostru nu ne putem reprima întrebarea: ce film va face acest John Wilson înfrânt şi dezabuzat? E unul din momentele canonice ale teoriei lui D. I. Suchianu. După fine începe povestea bis. Dacă n-ai şti cine pe cine reprezintă, ai fi tentat să prezici că va fi un film vlăguit. Dar tocmai faptul că ştii şi că ştii şi ce film a fost Regina africană te determină să presupui că în povestea bis regizorul Wilson se va scutura şi va face un film de forţa celui făcut de John Huston.
Care e, atunci, cheia rolului făcut de Eastwood? Mie îmi pare limpede: regizorul creat de el e regizorul care şi-ar fi dorit el să fie. Şi n-a reuşit. Decât parţial.