CÂTE CEVA DESPRE INVESTITURĂ

Să şedem o clipită în poziţie de lotus, ori de contorsionişti şi să judecăm după puteri. O clipită mai lungă. A continua, la 3 zile după înscăunarea celui de-al 45lea preşedinte american, să bavardăm despre filme şi cărţi (altfel o componentă majoră a portofoliului blogului meu) ar fi o probă de autism. E tot timpul, sunt atâtea opuri care merită comentate aici, poate se va sesiza cineva odată că selectarea acestor subiecte tine de un oarece program. Poate că primul ar putea fi Horia Gârbea, unul din cei 2-3 cei mai sagace autori care au scris despre ce scriu eu. Poate altcineva. Dar, să revenim la oile noastre.
Nu mă grăbesc să subliniez similitudinea săritoare în ochi între alegerile din USA şi cele din neînsemnata Românie, la arooximativ o lună distanţă. Asta ar trebui să rezulte din analiza ambelor situaţii.
Înainte de a contura contextul electoral american, să recunosc propria incapacitate de a alege ab initio. Ceea ce imi e cu totul necaracteristic. Am, cine mă cunoaşte ştie, un algoritm sedimentat în timp, bazat pe câte un tablou în care faptele certificate constituie carămizile, iar coroborarea lor logică – mortarul. Liantul. Plus imunitatea la realitatea că respectivele fapte sunt puţin către foarte puţin recunscute ca atare de majoritatea sferei mele de conexiuni. Instituţionale sau nu. Încrederea în propriul sistem e piatra unghiulară a constructiei fiecărui individ uman. Cu atât mai mult a unui fost fizician.
Dece îmi era aproape imposibil să mă decid care din cei doi contracanditaţi merita sprijinul meu – sprijin cutotul lipsit de importanţă pentru fenomen, important pentru mine? De o parte era exponentul emblematic a ceea ce Jonah Goldberg numea, în cartea pe care o tot citez, fascismul liberal. De cealaltă, un necunoscut caraghios, cu imagine care nu promitea decât riscuri. Pe toate planurile. Esenţial pe planul stabilităţii globale. Era prima dată de la începutul anilor 60, când, adolescent năuc, auzisem de preşedinţii americani. Atunci era Ike. Eisenhower. Cel înjurat atunci de caraghioasa presă de obedienţă moskovită şi pe care zeci de ani mai târziu aveam să-l înjur şi eu, ca plauzibil sabotor al radicalilor aliaţi care ar fi dorit, şi poate ar fi şi putut, să ajungă la Berlin înaintea armatei roşii. Ei, de atunci eu nu mai întâlnisem o situaţie în care să n-am pe cine alege. Ambele variante fiind, în viziunea din urmă cu jumătate de an indscernabil de rele. Pe măsura, însă, ce data alegerilor se apropia, începeam să privesc alternativa printr-o optică măritoare. De la lupă la microscop. Şi, evident, fascismul liberal ca principiu şi figura (nu doar cea somatică, ci profilul general) profund antipatică a a Dnei Hillary mă împingeau spre a aprecia că riscul Trump e răul mai mic. Nu doar pentru neînsemnata Românie, ci pentru comunitatea globală, aflată într-un moment critic. Spre supracritic.
Dar aprehensiunile mele sunt cu totul nesemnificative şi irelevante. Le-am explicitat numai ca să se poată înţelege impactul progresiv al tabloului electoral american. Dna Hillay avea totul de partea Dsale. Mass media americană e controlată, într-o măsură mai mare decât în toate celelate ţări ale emisferei vestice, cu excepţia regimurilor totalitare din Rusia, China, Iran, Korea de Nord, Cuba etc. Dar mai aproape de acestea decât de cele în echilibru democratic, cu toate fluctuaţile inerente acelor ţări. Spaţiul online, mai ales cel structurat de reţelele de socializare e dominat tot de establishmentul liberal. Precizez, pentru cine nu posedă încă termenii, liberal în America înseamnă suporter al partidului Democrat. Adică stânga. Sistem în care noţiunea fundamentală e aşa numita corectitudine politică. Noţiune pe care un Horia Patapievici o numea, în urmă cu 22 de ani, în volumul de debut, comunism American. Noţiune care a stâlcit metalitatea lumii occidentale şi a cărei esernţă totalitară numai cei cu experienţă traiului în tările sistemului colonial al imperiului roşu moskovit o pot sesiza. Din păcate o sesizează prea puţini… de altfel Obama a câştigat al doilea mandat într-o anume măsură şi pe reţelele de socializare. Al treilea factor cu pondere greu de neglijat e marea finanţă cu interese în sfera fascismului liberal. Cel mai emblematic şi poate ponderal exemplu e cel mai eficient speculator de bursă George Soros, care, încă din anii 90, a anesteziat intelectualitatea din fostele ţări coloniale, din estul Europei, prin fundaţia Soros pentru o societate deschisă. Despre această megacacealma mi s-a recomandat o carte, pe care n-am cum s-o citesc până duminică 22. Societatea deschisă contra societăţii deschise. De Mihai-Bogdan Marian. Editura Ideea europeană, 2016. Dar titlul e sugestiv. Să nu uităm, George Soros a fost şi este, nu numai printre marii finanţişti, unul din cei mai violenţi contestatri ai lui Trump.
Rezumând, de partea Dnei Hillary erau maşinăria extrapartid, establishmentul adică, aproape integral mass media, majoritatea reţelelor e socializare (Trump e activ pe twitter, dar nu domină), majoritatea persoanelor publice, marea majoritate a lumii show bizzului, cu precădere artişti, cântăreţi, actori, tradiţionali suporteri ai orcărui candidat democrat şi o parte importantă a marii finanţe. Plus majoritatea populaţiei de culoare (nimeni nu mă va obliga să folosesc păsăreasca corectă politic) şi aproape totalitatea celei hispanice. Un singur lucru nu-l avea Dna Hillary: America profundă. Şi nu e vorba de acel middle west la adresa căruia intelectualitatea de pe cele două coaste oceanice folosesc formula pejorativă rednecks. America profundă de peste tot.
Poate un factor pe care sociologii încă nu l-au analizat destul să fie şi sentimentul de autoliniştire al maşinii electorale de partid. Sentiment căruia e greu să i te sustragi, psihologic, când ai toate şansele. Nu cităm aici maxima şahistă că cel mai greu lucru din lume e să câşigi… o partidă câştigată.
Trump părea o hahaleră. Dar mă întrebam cum se făcuse, cu 36 de ani în urmă, când actorul cowboy Ronnie Reagan părea o glumă, dar a întors America din drumul spre eşec. Deloc întâmplător, tot republican. Se ştie că Reagan (şi acum denigrat de suporterii nonamericani ai corectitudinii politce, am întâlnit destui) avusese un staff competent, încât şi-a permis un stil aparent mai primitiv de decizie politică. Încă nu se ştie la nivel de mare public, cum o fi stafful lui Trump. Dar nu pare de invidiat, cu o personalitate aşa de năbădăioasă şi aparent refractară la sfaturi de gestionat. Dece ne referim la staff? Deoarece strategia de campane a lui Trump a fost excelentă. Imposibil de stabilit cât la sută a venit de la candidat şi cât la sută de la stafful de campanie. Ideea tactică a campaniei a fost de a sacrifica deliberat votul popular, care oricum a am fost în contradicţie cu raportul numerelor delegaţilor, care contează. S-a concentrat pe statele care satisfăceau 2 condiţii: trimiteau un număr mare de delegaţi şi raportul local de forte relativ echilibrat, putea fi forţat. În statele mici, din capul locului cu preponderenţă democrată, nici nu s-a insistat. Astfel potenţialul electoral a fost administrat cu maximă eficienţă, foarte bine adaptat algorimului electoral american, pragmatic şi realist. Păstrând proporţiile, această tactică aduce vag aminte de cea a lui Hannibal sau Napoleon. De fapt, aş vedea ca factor determinant tocmai imensul dezavantaj aprioric. De la Reagan încoace, natură primară spre primitivitate, dar materializând prototipul cuceritorului vestului, USA nu mai avusese un candidat republican cu personalitate. Bush sr un diplomat de formaţie CIA, fiul său o figură mai degrabă ştearsă, iar candidaţii perdanţi ulteriori pur si simplu n-au făcut faţă unor dezavantaje mai puţin accentuate. Această figură insolită, mai degrabă model de preşedinte erou de film de acţiune decât politician real, dar venind de pe terenul înfruntării financiare dure, era practic obligat să surprindă. Pitorescul lui ascunde o combinaţie care se dovedeşte abia acum greu de contrat. Un clown, aproape farseur, dublat de un rechin puţin megaloman. Sau mai mult… Am auzit comentatori spunând că noul preşedinte va avea probleme mai mari cu nucleul republican decât cu establishmentul din jurul nucleului democrat. Ceea ce-l conturează odată mai mult ca lider mai degrabă original decât atipic. Poate chiar unul din primii lideri adaptaţi în avans la condiţiile schimbătoare la nivel global. Un antemergător, dacă termenul nu şochează. Că foloseşte un limbaj populist e una, că, poate, posedă un instinct “animalic” care-i permite să întrevadă prefacerile majore ale lumii, care dau semne de tot felul peste tot în această lume – e alta. E ipoteza cea mai fertilă. Fie ne înşelăm, şi Trump nu e decât un caïd pe care establishmentul îl va înghiţi, fie vom fi, indiferent de aria infinitezimală de audienţă printre observatorii care intuiesc dimensiunea personajului. Dar, atenţie, când spun că establishmentul l-ar înghiţi, nu mă refer la establishmentul american liberal (mereu în sens american), ci la o lianţă conjuncturală a mai multor straturi de adversari mutuali, începând cu dihotomia democraţi-republicani, până, dece nu, la dihotomia geopolitică americano-rusă. Următoarea perioadă va lămuri, treptat, toate straturile care e nivelul pe care Trump se va dovedi periculos. Şi care tabere mutual rival ear fi dispuse să-şi dea mâna penrru a-l scoate din joc. De fapt alternative sugerată e falsă. Farseur sau vizionar antemergător, cred că reacţia mediilor mutual rivale asta va fi. Până la nivelul la care însăşi personalitatea noului intrat în joc îşi va dovedi – sau nu – forţa.
Dece, totuşi, dacă e un vizionar, foloseşte un limbaj populist şi demagogic? Simplu. Una că nici nu cred să cunoască alt limbaj. Apoi, ştie cui se adresează. Limbajul lui e accesibil maselor. Dacă va fi capabil de subtilitate, o va exprima prin gesturi. Discusul lui după depunerea jurământului, în fapt primul act ca preşeinte investit, a surprins pe cei care se aşteptau să abandoneze limbajul de campanie şi să revină în cadrul regulilor acceptate ale jocului. Discursul a fost un rezumat apăsat, concentrat, rostit actoriceşte, al discursurilor de campanie. Cum e rezonabil plauzubil să-l interpretăm? Am constatat o mare diversitate în recepţia discursului. Ceea ce mă stimulează să propun propria optică. Lozincăria vulgarizând doctrina Monroe, redusă la USA trimite semnale Chinei, să nu se aştepte ca americanii să deconteze propriul ei deficit economico-fnanciar. Trimite semnale aliaţilor europeni să nu conteze că America va plăti decontul şantajului energetic al lui Putin. Şahul la Merkel, coroborat cu aplaudarea Teresei May şi a brexitului au acelaşi sens, în contextul ideii discursului. Pentru lumea musulmană mesjul e sec şi fără echivoc: dacă vor săaibă relaţii bune cu USA să denunţe islamismul. Mesajul către Putin, singurul interlocutor serios, e prudent şi abiguu. Vrea să vadă cât merge să-l aburească, simulând slăbiciunea, lipsa de experienţă. Reacţia ţarului fu pe măsură. După ce aruncase flitul provocator, că n-are timp să urmărească transmisia ceremoniei (deci zeci de analişti îi vor fi servit azi rapoarte amănunţite, cântărind fiecare gest dinspectacol), a doua zi CNN anunţă, pe burtieră, timpul transmiterii în direct a ceremoniei de la catedrala naţională, că Putin îl va invita personal să se cunoască.
Dar partenerul esenţial al Statelor Unite e Israelul. Iar inevitabilul mesaj, dacă o fi fost conţinut în discurs, nu l-am sesizat. Iar dacă n-a trimis nici un mesaj la Ierusalim, atunci şi-a asumat un risc mai greu decât toate celelalte.
Revenim la Putin. Un journalist cu vechi state de serviciu argumentează necesitatea unor discutii directe între cele două superputeri, după un ciclu evaluat la 30 de ani, după modelul Bush – Gorbaciov la Malta. Şi pune la dispoziţia cititorilor blogului său 13 documente nu neapărat secrete, dar emise de entităţi apropiate celor două reale superputeri postbelice si existente ca atare în 1989. Nu intrăm în nici o polemică cu un jurnalist de o atare notorietate, raportul statutelor e disproporţionat şi ne-am face de râs. Dar putem comenta. Statutul de superputere al Rusiei e mai degrabă o aspiraţie veleitară. Afirmată, ce-I drept, cu energie şi insolenţă de noul ţar Eroarea fundamentală a respectivului jurnlist e că, dacă 1989 lumea era bipolară, acum e multipolară. Şi nu sunt şanse să redevină bipolară. Nici n-ar trebui. Pe de altă parte să nu neglijăm latura veleitară a discursului inaugural al noului preşedinte. Un soi de America űber alles. Că un dalog timpuriu între cei doi veleitari e util, e una, că e necesar într-un model bipolar revolut e alta.
Interesant a fost şi drumul de la Capitoliul la Casa Albă. Traditional, noii preşedinţi, chiar la al doilea mandate, parcurg drumul, aproape drept, cu maşina blindată, apoi pe jos. Trump a coborât de 3 ori, cu Melania şi fiul de 10 ani. A treia oară trecând la câţiva metri de un grup de demonstranţi anti. De care era separat doar de 2 straturi de ofiţeri din serviciul secret. Dacă Melania, care tot timpul a fost reţinută cu gesturi mici şi studiate, sotiul ei era la largul lui. Abuzând de gestul lui characteristic, cu degetul mare în sus. Pe care, de altfel, nu s-a sfiit să-l facăşi dansând, la cele 3 baluri. Dincolo de impresiile de ansamblu, un amănunt m-a determinat să0i dau o bilă alba: prin cadru a trecut, la unmoment de mers pe jos, celebrul neurochirurg pediatric Ben Carson. Pe care mi l-aş fi dorit candidat. Trump i-a solicitat şi Ben Carson a acceptat să intre în noul guvern. Pe resortul lui. Gestul reciproc e semnificativ şi în general şi punctual.
Sâmbătă, cum televiziunile româneşti au fost ocupate cu incendiul de la Bamboo (depre care aflăm, din Gazeta sporturilor de ieri 22, că era discoteca fotbaliştilor), ştirile de la Washington s-au rezumat la amploarea în creştere a manifestaţiilor anti. Subiect care merită discutat mai aplicat. La americani, manifestaţiile au o tradiţie veche. Aproape cât istoria lor statală. Pânăla un punct fac parte din clişeul libertăţilor sacrosancte. De fapt tradiţia e chiar mai veche decât istoria statală. Căci primii colonişti, puritani, purtau cu ei şi mai vechea tradiţie a libertăţilor engleze. Oricât ar părea de ciudat, Marti Luther King descinde din prototipul englez al disenterului, nu din Martin Luther. Până aici nimic deosebit. Mai mult, deşi manifestaţii publice anti Trump, mai mult sau mai puţin sontane, au continuat atât înainte de alegeri, cât şi după. Dece n-ar fi activat în timpul ceremonialului de investitură şi chiar după? De altfel, manifestanţii pe care i-am văzut în transmisia directă a secvenţei finale, a retragerii rituale de la Capitoiu la Casa Albă, erau paşnici. Nu forţau gardurile de separare. Daca ar fi fost agresivi, ar fi putut mătura perdeua subţire de protecţie şi l-ar fi putut lua în furci (metaforic vorbind) pe proaspătul preşedinte. Care, ca preşedinte în funcţie, nu apucase decât să semneze decretele de numire ale secretarilor de stat, cum numesc americanii pe miniştri. Încă mai mult, preşedintele care s-a confruntat cu megamanifestaţii de ordinul milioanelor de participanţi, cu nuclee agresive (Black Panthers), a fost Richard Nixon. În primul madat. Vietnamul şi generaţia lui. Acelea eru, evident şi demult dovedit, teleghidate. De foarte departe. Nu e nevoie de precizări, lumea era bipolară, războiul era rece. Paranteză. O replică semnificativă, dintr-un serial american, a cărui acţiune se petrece în prezent. Personajul care o rosteşte e fost agent KGB, acomodat în State. Voi n-aţi observant că războiul rece nu mai e rece demult? Replica iradiază şi către discuţia în jurul dialogului Trump – Putin care urmează. Paranteză închisă. În general ţarul economiseşte resursele de fililare a oricărr manifestaţii în America. Treaba i-o fac americanii înşişi. Nu toţi. Manifestaţiile anti Trump sunt output al megaclubului de suporteri din jurul nucleului establishmentului democrat. Output sună pidosnic, dar e cel mai neutru termen imaginabil – care conţine ideea. Aşa că tradiţia americană a libertăţii de expresie a re, acum şi aici, un clenci. Pe care-l vom preciza mai jos.
Ce sare în ochi în perioada dintre alegeri – în State şi în România -, şi intrarea în funcţie a câştigătoilor, făcân abtracţie de diferenţele cronologice, e similitudinea. Paralelismul. Se convoacă de zor manifestaţii, în mediul sociomedia, împotriva proiectelor legislative necesarissime şi incorporate, ca idee, în programul de guvernare. Mesajele pe care le citesc pe Facebook dovedesc lipsa totală de informaţie. Oameni cu totul onorabili repetă conştiincios şi inconştient sloganele sistemului, rostite de la cel mai înalt nivel ierarhic. Tot pe Facebook. Unde se cam face politica unora şi altora. Sloganurile, la fel de inepte şi inadecvate, dar cu o mare diferenţă. Dacăpreşedintele statului aflat în funcţie e de evidentă ra credinţă, onorabilii săi suporteri pe care-i citesc pe Facebook sunt de la fel de evidentă bună credinţă. Polarizare şi lipsă de informaţie.
Sare în ochi paralelismul şi similitudinea. Care-i concluzia? Îmi pare la fe de evidentă. Establishmentul liberal (în sens american), nominal democrat, nu acceptă rezultatul alegerilor democratice. O atare poziţie e antidemocratică, de esenţă totalitară şi cu rea credinţă. Establishmentul securistoid, din care face parte şi struţocămila politică autointitulată partid liberal (sic), mult mai puternică în Româna decât e în America vasta reţea din jurul particului democrat, nuacceptă rezultatul alegerilor legale şi constituţionale, id est democratice, din România. Atitudine la fel de antidemcratică, de esenţă la fel -sau mai accentuat – totalitară. Cu aceeaşi rea credinţă.
Deocamdată nu pot explica această similitudine. Nu spun coincidenţă. Dr nu doar sper, ci sunt aproape sigur că oadată enunţat explicit, fără echivoc, în termini observabili, fenomenul, unele ipoteze explicative nu vor întârzia foarte mult să-mi parvină. Pe cale sau alta.
Deocamdată închei, cu un ultim gând: cum îl va influenţă e băiatul de 10 ani al cuplului Donald & Melania Trump participarea, da capo al fine, la lungul şi bogatul ceremonial? E o întrebare. Căci diferă prin vârstă de micuţii nepoţi din căsătoriile anterioare. Amintirea cărora va fi mai vagă.

Nota bene: singura manifestare ceremonială la care băiatul de 10 ani n-a participat a fost rugăciunea de sâmbătă la catedrala naţională. Cu mesaje din partea tuturor cultelor recunoscute legal în State. Transmisă, aceasta, în direct, de CNN.