RÂSUL CA SEMN AL VICTORIEI

Mircea Pricăjan este redactor la mensualul orădean Familia (da, acolo unde debutase Eminescu), traducătorul a peste 50 de volume din engleză, amator de literatură horror, întemeietorul, cu 4 ani în urmă, a Revistei de suspans. Romanul publicat de Polirom, în colecţia EGO Proză, nu e cel de debut. Primul său roman, publicat în 2002, se intitulează În umbra deasă a realităţii. Pe care nu l-am citit.
Am citit, însă, cu interes, Calitatea luminii, scris timp de un an, între primăverile lui 2015 şi 2016. Din capul locului trebuie să mărturisesc că, nedorind să mă detaşez de perspectiva binecuvântatei mele generaţii, născute după război, iar lumea romanului fiind cea a generaţiei următoare, am întâmpinat o anume rezistenţă a textului la pătrunderea în el. Rezistenţă care a diminuat decelabil, de-a lungul lecturii. Logic, această tranziţie poate avea 2 cauze simultane, diferite. Una e familiarizarea firească a cititorului care sunt, cu scriitura. Dar nu pot ignora şi posibilitatea ca impresia ca însăşi scriitura să fi evoluat, cât de cât, pe măsura propriei dezvoltări. Oricum cititorii mei, indiferent câţi sunt, ştiu deja bine că o recenzie literară pe care o semnez poate fi oricum, ţintită sau ratată, dar nu encomiastică. Reducerea până la anulare a rezistenţei pe care textul mi-a opus-o ab initio e un argument pragmatic al bunei aprecieri a romanului.
Ce e remarcabil, e arhitectura epică. De fapt de-a lungul celor exact 200 de pagini, în exact 20 de capitole, e relatat un week end la o cabană montană, pe valea Arieşului. Din care se desprind flash backuri pe nu mai mult de 2 planuri temporale. O excursie tot la munte, în adolescenţa personajului Antim, cu durata tot de câteva zile şi perioada ceva mai lungă, în care viaţa cuplului Antim & Carmina apare copilul lor, Codin. Acest al doilea plan traversat fiind, încolo şi încoace, de mai multe recursuri la memorie, în momente diferite ale acestei perioade. O structură temporală organizată, simplă şi controlată. Rostul flash backurilor e, evident, de explica, inegal, personajele.
Inegal, deoarece deşi eroul romanului e cuplul celor doi soţi, de fapt triunghiul a cărui al treilea vârf e micuţul Codin, accentul narativ e pus pe bărbat. Soţia lui e văzută dintr-o perspectivă amestecată, marcată de o anume ambiguitate, cu ochii bărbatului şi cu ochi auctorial. De mai mica pondere, acesta din urmă. Dar prezent, în subsidiar.
Personajele secundare, grupate în 3 categorii, corespunzător celor 3 planuri temporale, au mai mult decât rolul de mediu imediat în care trăiesc, mai întâi Antim adolescent, apoi Carmina între colegele de serviciu şi, în fine, vilegiaturiştii de la cabană. Căci tinerii participnţi la excursia organizată de Sebi, fratele mai mare al lui Antim (a cărui prezenţă în roman se reduce la acest flash back) seamănă cu colegele de servici ale Carminei şi chiar cu grupul, totuşi diferenţiat, al vilegiaturiştilor de la cabană. În ce sens? Pe de o parte prin tipicitate, pe de alta ca fond de contrast pentru definirea eroilor maturi. Care se detaşează, simetric, de toate cele 3 medii. Vorbeam de arhitectură. Această triplă construcţie e aproape inginerească. Cu relativul izomorfism mutual inclusiv.
O notă bună pentru folosirea persoanei a treia cu care sunt relatate tribulaţiile lui Antim, în cele 3 ipostaze, plus câteva referiri episodice la viaţa sa profesională. Folosirea persoanei întâia ar fi fost riscantă. Că autorul împrumută personajului o anume substanţă umană pare transparent. Dar cu un ascuţit simţ al măsurii. Personajul are o autonomie incontestabilă şi e de bănuit că e înzestrat cu tuşe străine autorului, dar necesare coerenţei proprii. Ce ar putea fi plauzibil e o anume valorificare a experienţei de părinte a autorului. Ceea ce e cu totul lipsit de relevanţă şi de importanţă pentru cititorul de limbă română din Alaska, sau din Noua Zeelandă. Însăşi aici se impune o constatare tehnică. Trăirile părinţilor micuţului Codin sunt rezultatul unui proces nuanţat şi controlat de adaptare, rezultând logic din profilele lor psihologice şi rontunjind stilistic portretul familiei.
Interesant aici e un balans sui generis între trăirile întrucâtva exacerbate ale lui Antim adolescent, în zilele excursiei montane, pe de o parte şi nevroza Carminei, în prelungirea depresiei naturale post partum, accentuatăe de vârsta la cale-şi va fi asumat maternitatea – pe de alta. Pentru a se detaşa de mediul lor social, cele 2 personaje sunt înzestrate cu un soi de hypersensibilitate. Luptând s-o controleze, ele ajung la echilibru. Autentice personaje de roman, ele optează. O fac dificil, dar armonic şi benefic.
Semnificativ, e că victoria componentelor cuplului e mediată şi stimultă de recursul la natură. La pădure. La peisajul montan. Nu în ultimul rând la sufletul Apusenilor. Găsim aici unul din mai multele raţiuni ale flashbackului cu excursia adolescentină a lui Antim. Dând curs sugestiei unui prieten, el plănuieşte şi execută peste noapte week endul montan. Într-un moment critic al triunghiului familial. Dar cititorul vede aici impulsul subconştient al rezultatului acelei vechi excursii. Fără ca autorul s-o spună explicit. Un moment de fineţe narativă. Căci atunci îşi trasase Antim un plan de viaţă. Atunci decisese să se facă jurnalist. Sau… chiar scriitor. Alt moment de fineţe, al dialogului dintre autor şi personajul narator. Un discret clin d’oeil. Dar nu numai. Antim era singurul fără pereche din acel grup. Perechea lui era chitara. Pe care, în zbaterea autodefinitorie, o sparge. Se desparte astfel de adolescenţă. Şi, în plânsul eliberator, cu fratele mai mare îmbrăţişat, se desparte şi de tutela acestuia. N-am întâlnit foarte multe momente de opţiune ca acesta ale unui personaj de roman.
Experienţa montană a cuplului nevrotic, tracasat de urletele bebeluşului, se dovedeşte salutară. Aerul de munte îl linişteşte pe micuţ, tatăl, cât de cât relaxat, găseşte la momentul potrivit, cheia comunicării cu el, provocându-i râsul, pentru prima dată. Momentul e la limita stricării, mama lăcrimând în prag la vederea spectacolului. Dar nu citim o telenovelă. Momentele erotice, echilibrat distribuite, potenţează echilbrarea cuplului şi, într-o oportună drumeţie, toţi 3 trăiesc, în final, prin râsul taumaturgic unanim, victoria naturalului asupra nevrozelor.
Un cititor cârcotaş ar putea obiecta că eroilor le lipseşte simţul firescului, ca părinţi. Credinţa ancestrală în cursul repetitiv al naturii. Simţ spontan a sute de generatii, nu doar de ţărani. Acestor potenţiale şi nepotrivite obiecţii le putem răspunde că fără singularizarea lor, bazată pe o sensibilitate întrucâtva exacerbată, eroii n-ar fi avut ce înfrunta. Şi povestea n-ar fi existat. Dar nu numai atât. Devierea de la acest firesc mai mult sau mai puţin gregar e tocmai semnul detaşării, a individualizării lor, de mediul pe care adolescentul Antim îl resimte ca vulgar, iar soţia sa se raportează la masa colegelor de servici ca la un mediu banal. Spre final, ambii, pe ultimii metri ai reconcilierii cu propriul proiect de viaţă, se detaşează şi de mediocritatea grupului eterogen de vilegiaturişti. Singurii cu care simt că se înrudesc de departe sunt cei 2 tineri străini educaţi. Detaşarea lui Antim ş a Carminei nu are nimic ostentativ, nimic snob. E reflexul intuirii propriei personalităţi refractară la banal. Odată mai mult, autorul păşeşte cu siguranţă pe o linie subţire.
Ultimul detaliu care merită subliniat, dar nici pe departe cel ma puţin important e rezonanţa dintre cabanier şi Antim. Dacă acest om a reuşit, cu preţ greu plătit (din care face parte şi ratarea primelor zâmbete ale fiicei sale ca bebeluş), să-i ofere acesteia o bază existenţială, şi i se mărturiseşte intuitiv oaspetelui de câteva zile, acesta înţelege mesajul imanent şi încurajarea vine la timp. Dialogurile dintre Antim şi Martin (deloc întâmplătoare rezonanţă sonoră) pigmentează fericit solilocviul eroului de facto, care, relatat la persoana a treia, e esenţa romanului.