ŞTIINŢA CA RĂZBOI

Mâine 16 e ziua aniversară a sursei unuia dincele mai dragi personaje ale mele. Poate că re-publicarea cronicii unui film special, inserat într-un volum de cinema apărut acum 3 ani, ar putea fi un dar cel puţin pasabil. La multi ani, Ariel…

ŞTIINŢA CA RĂZBOI

Einstein and Eddington, Philip Martin, 2008, UK, USA

Originalitatea acesti film constă în faptul că subiectul e bazat pe un eveniment ştiinţific, pe cât de neinteligibil pentru imensa majoritate a populaţiei, pe atât de mediatizat,  la nivelul de atunci al tehnologiei de mediatizare. E vorba de o eclipsă de soare din anul 1919, a cărei zonă de totalitate trecea prin Africa de vest. Ocazia fu folosită de fizicianul şi astronomul engez Arthur Eddington pentru a verifica teoria cea mai neînţeleasă a vremii: cea a relativităţii generalizate. 10 ani i-au trebuit lui Albert Einstein să străbată drumul de la propria teorie a relativităţii restrânse, subiectul unuia din cele 4 articole din revista germană Annalen der Physik, în 1905, care revoluţionaseră fizica. Ideea de bază a teoriei extinse era şi este că acumularea de masă modifică geometria locală. Conform acesteia, o rază de lumină venită de la o stea îndepărtată se curbează trecând prin proximitatea soarelui. Invizibilă din cauza luminii intense a acestuia, devine vizibilă când soarele e ocultat de umbra lunii, cu prilejul unei eclipse totale. Cum ochiul şi aparatul fotografic “văd” un obiect luminos pe cer în prelungirea razei absorbite, există un interval scurt de timp în care imaginea unei anumite stele, a cărei poziţie pe cer e cunoscută, să apară puţin deviată. Dacă teoria lui Einstein e adevărată. Iar Eddington a reuşit să mobilizeze resurse materiale pentru a putea face respectivele fotografii. Faptul că măsurătorile sale l-au confirmat pe Einstein rămâne un moment crucial din istoria fizicii, din istoria ştiinţei în general, din istoria cunaşterii umane. Chiar dacă faptul fizic pe care l-a confirmat rămâne necunoscut şi neînţeles pentru un procent covârşitor din omenire, la, iată, aproape un secol de la expediţia africană a lui Eddington.

            Să admitem că gradul mediu de instruire a segmentului cinefil din populaţia globului e, aforţiori, superior gradului mediu de instruire a întregii populaţii. Dar teoria relativităţii, în ambele sale etape rămâne necunscută unui procent greu de neglijat din naţiunea cinefililor. Neînţeleasă pentru cei mai mulţi dintre aceştia. Iar faptul confirmării ei faptice… nu mai discutăm. De Einstein au auzit mulţi sau foarte mulţi, mai ales cei care nu ştiu cu ce se mănâcă. Şi care vehiculează senin, pe net, citate apocrife în numele lui. De Eddington au auzit doar pasionaţii ştiinţei. Iată cadrul filmului. Să faci un film despre Einstein şi Eddington, focalizat, pe ce altceva, pe expediţia celui din urmă pe urmele devierii infinitezimale, dar măsurabile, ale unei raze de la o stea îndepărtată, e o aventură mai riscantă decât să faci un film după o carte intitulată Forrest Gump. Să-l faci excelent, la înălţimea, aşteptată de cinefili, a filmului britanic, e cu atât mai remarcabil. Cum altfel decât cu elaborata digresiune ştiinţifică am putea sugera măsura acestei reuşite cinematografice?

            Cum se face că aproape un secol mai nimeni dintre cei care învăţau, sau numai citeau, despre teoria relativităţii generalizate nu s-au gâdit că a fost comunicată şi apoi publicată în plin război mondial? Chiar cei care nu ignorau nici istoria, nici fizica, nici istoria fizicii? Filmul lui Philip Martin (regizor) şi Peter Moffat (scenarist) pedalează pe această realitate istorică, plasează evenimentele ştiinţifice în contextul anilor 1914-19, dar nu contextualizarea e miza lui. Tema, limpede şi mereu explicitată, e condiţia ştiinţei şi a omului de ştiinţă. De altfel cei doi cineaşti făcuseră, cu 4 ani înainte, împreună, un film intitulat Hawking. O biografie artistică a celebrului fizician. Care, posibil, nu l-o fi satisfăcut pe acesta, de vreme ce a scris, în 2013, împreună cu regizorul Stephen Finnigan, alt film despre el însuşi, în care şi-a jucat propriul rol.

            Când spunem condiţia omului de ştiinţă trebuie să precizăm că e complet evitat calul de bătaie al responsabilităţii sociale a acestuia. Filmul priveşte omul de ştiinţă ca erou al cunoaşteii omeneşti, dincolo de orice considerente existenţiale. Einstein şi Eddington, ca personaje, nu sunt atât pasionaţi, cât damnaţi conştienţi de rostul lor pe lume. Responsabilitatea omului de ştiinţă, temă de care literatura şi cinematograful sunt saturate  cu opere pe un foarte larg spectru al calităţii, nu poate fi, totuşi, cu totul ignorată. Ea e abordată tangential, cu simţ al măsurii, cu subtilitate polemică. Primul universitar pe care Einstein îl întâlneşte sosind la Berlin, e Fritz Haber, preocupat de studiul gazelor de luptă. Contribuţia sa la război e subliniată prin ecoul pe care atacul cu gaze de la Ypres îl decanşează în stafful Universităţii din Cambridge.

            Întreaga desfăşurare e concepută dual, în fin montaj paralel. Simetrie punctată de o doză farmaceutică de antisimetrie. Protagoniştii se prezintă, de la un punct încolo, în cupluri, iar actriţele care joacă partenerele lor au o foarte vagă asemănare somatică. Diferă, firesc, ca expresie şi mai ales ca rol. Sora lui Eddington şi verişoara lui Einstein. E momentul să observăm libertăţile inerente pe care scenariul şi le-a luat faţă de istorie. Nu vom plictisi cititorul enumerându-le, cine vede filmul şi e curios o poate întreba pe mătuşa Wiki. Un exemplu: cei mai mult sau mai puţin la curent cu biografia lui Einstein ştiu că fusese căsătorit cu o fostă colegă de facutate, mai în vârstă ca el, croata (evident catolică) Mileva Maric. După divorţul de aceasta, s-a căsătorit, în Germania fiind, cu verişoara sa Elsa. Tot mai în vârstă ca el. Dar Elsa din film e abia ieşită din adolescenţă şi între cei doi se înfiripă o idilă. Îndepărtarea de Mileva e argumentată în film de frustrarea acesteia la constatarea că fostul coleg, student mediocru, nu mai discută fizică cu ea. Dece, ne întrebăm? Răspunsul e implicit. Sugestia e că Einstein avansase, în 1914, la 9 ani după publicarea celor 4 articole (multă lume vorbeşte doar de 3 dintre ele), mult dincolo de nivelul soţiei sale. Ca să evite a o umili, prefera, probabil, să evite, să facă abstracţie de calitatea ei de fizician. Scenariul are abilitatea să nici nu citeze celebrele articole. Cine cunoaşte istoria, gustă, cine nu, n-are nevoie. Paralelismul, dualitatea narativă continuă. Pe fondul războiului, se conturează o rivalitate între lumea ştiinţei germane şi cea a ştiinţei engleze. Comunităţile ştiinţifice din cele două ţări sunt reprezentate, în film, de consiliile universităţilor din Berlin, unde lucra Einstein (chemat de Max Planck) şi din Cambridge, unde sir Oliver Lodge îl numise pe Eddington, liderul specialiştilor englezi în materie de măsurători, într-un post de suprafaţă. De fapt, director al Observatorului Cambridge, precizează biografia lui oficială. Fiul lui Max Planck avea să fie ucis în război, fapt istoric. Pentru simetrie, fiul lui sir Oliver avea să piară în atacul cu gaze de luptă de la Ypres. Odată cu prietenul cel mai bun a lui Eddington. În paranteză, filmul nu face nici o aluzie că acesta urma să fie înnobilat. Omisiune inteligentă şi oportună, amănuntele istorice din afara firului roşu narativ fiind cântărite cu parcimonie. Cei doi corifei se singularizează, la rândul lor, fiecare în mediul propriu. Einstein refuză să semneze un apel al savanţilor germani în favoarea armatei germane, în urma cărui gest e dat afară din universitate (unde, de fapt, avea să funcţioneze până în 1933), iar loialitatea patriotică a lui Eddington e pusă în discuţie deoarece, fiind quacker, convingerile de cult îi interziceau să participle la războaie. Dar suspiciunile în materie vin, în consiliul universităţii şi pe stradă, abia după ce luase sub protecţia sa o familie germană şi după Ypres. E conturat astfel, un paralelism între lunecarea către fundamentalism a ambelor tabere, simbolizat de contaminarea vârfurilor ştiinţei. Faţă de care protagoniştii din titlul filmului sunt imuni.

            Acuma, pacifismul lui Einstein e cunoscut şi peren. Şi, mai ales, manifestat oarecum proporţional cu notorietatea câştigată. Cât despre Eddington, o anumită influenţă quacker asupra lui a existat. Ba chiar a obţinut, în vara lui 1918, o amânare a exercitării stagiului militar, cu condiţia să continue munca în astronomie. Războiul s-a sfârşit înainte ca amânarea să ajunga la termen. Odată mai mult e de apreciat maniera cu care scenariul deviază subtil de la faptele istorice, pentru a susţine coerent tema filmului. Faţă de alte intervenţii brutale în fapte, în atâtea filme mai mult au mai puţin bazate pe istorie, cele biografice y compris, pe care, în volumul anterior le-am calificat ca minciună artistică, acest exemplu de subtilitate, care se apropie de o anume artă a povestitului, e cu atât mai remarcabil.

            Subtilitatea şi fineţea construcţiei cinematografice se exprimă plenar în distribuirea actorilor. În rolul Einstein, armeano-britanicul Andy Serkis propune o mască de clown. Nu e Einstein, dar trimite la o anume imagine publică a savantului. E, deci, recognoscibil, cu un surâs, de connaîsseurs, cu un reflex de marele public. Clown şoltic. Nu degeaba, un fulgurant, aproape subliminal gros-plan dinspre final, reproduce celebra fotografie a lui Einstein scotând limba. Dar nu e numai atât. Clownii sunt trişti, e un clişeu, încă de pe vremea lui papa Ziggy, Freud pentru cititorii care au nevoie de note de subsol. Iar prim planurile din momentele dramatice care n-aveau cum să nu apară în povestea celor 5 ani exprimă sintetic, prin grimase elocvente, trăirile personajului.

            Cumva la polul opus, David Tennant (născut David John McDonald), un scoţian pur sânge, fiu de pastor presbiterian, reuşeşte a arăta ca englez perfect. Faciesul expresiv, care aduce vag cu… Horia Patapievici (sic), pus în valoare atât de zâmbetul grimasă, cât şi de privirea aproape magnetică, e completat de ochelari – de care n-are nevoie – cu exact designul celor purtaţi de modelul personajului interpretat. Prestaţia celor doi, inspirat aleşi, nu e cea a lui Peter O’Toole şi Dick Burton în Becket (nici n-ar fi putut fi şi ar fi stricat şi filmul), dar e onestă şi filmată aplicat.

            Nici o referire la o soră a astrofizicianului în biografia lui publică. Dar, văzând filmul, personajul Winnie (Rebecca Hall) e la locul lui, o piesă de puzzle care completează ţesătura coerentă şi subtilă, cuvântul ăsta repetat e cheia redării propriei impresii de lectură cinematigrafcă, a arhitecturii filmice. În treacăt, cele mai multe fotografii accesibile în fişa imdb a actriţei o arată mai banală decât figura diafană din film. Iarăşi pare mai degrabă un efect al profesionalismului directorului de imagine (din păcate neprecizat de fişa imdb a filmului, una din lipsurile remarcabilului altfel, website). Dar care e rostul surorii lui Eddington? Numai ca suport al personajului? Cutie de rezonanţă sui generis? Spor de atractivitate, de atragere a atenţiei spectatoruljui asupra purtătorului de temă? Artificiu? Corespondent al unei Elsa tânără şi atrăgătoare? Ţinând seama de parcimonia elemenelor, a detaliilor de susţinere a temei, cel mult primele două întrebări au sens. Şi, întrucâtva, ultima. Dar nu e de ajuns să justifice prezenţa personajului. Care nici n-are nevoie de suport. E convingătr construit, convingător interpetat şI filmat. Rostul real se vădeşte într-o scurtă secvenţă prefinală, urmată de un cadru care luminează şi fixează locul personajului în canava: între 11 noiembrie 1918, când Reichul semnează armistiţiul echivalent cu acceptarea înfrângerii şi 29 mai 1919 se petrec două lucruri. Pe de o parte demersul lui Eddington, susţinut de colegul său Frank Dyson (Richard McCabe), în consiliul universităţii Cambridge, pentru a obţine finanţarea expediţiei în insula africană Principe. Pe de alta, plecarea surorii astronomului în Germania, ca membru al unei campanii de ajutorare a populaţiei. Ca quacker. Winnie nu-şi ia un rămas bun sentimental. Dimpotrivă. Aproape-I reproşează slăbiciunea credinţei. E un moment care cere întreaga atenţie a spectatorului. Secondant discret al omului de ştiinţă, până ce conduita de puritan activ îi cere să-şi facă datoria faţă de propria confesiune şi faţă de obligaţiile morale şi umanitare, Winnie îi aruncă în faţă, furioasă, fratelui ei mult mai dotat o acuză de fond: credinţa faţă de ştiinţă, faţă de adevărul acesteia, faţă de datoria celui capabil de a pune la locul ei chieia de boltă a unui monument de cunoaştere umană nu-i decât slăbire a credinţei în care exista. O slăbiciune. O clipă scurtă Eddington e sfâşiat între afecţiunea fraternă, ce depăşea, pentru aceste suflete tari, media şi propria determinare. Exercitarea răspunderii asumate faţă de partenerul îndepărtat de dialog ştiinţific, faţă de propria universitate şi chiar faţă de acel prestigiu ştiinţific englez, clamat de colegii săi de staff. Dar, dincolo de toate, faţă de adevăr. Un adevăr verificabil timp de numai 5 minute, peste câteva luni bune. Iar actorul e la înălţimea momentului. La fel operatorul. E ceea ce nemuritorul D. I. Suchianu ar fi încadrat la colecţia sa de unităţi de frumuseţe.

Confruntarea credinţelor e, totuşi, specioasă. Ţesătura filmică are nevoie de o închidere a acestui cerc. Şi aceasta vine în secvenţa, existentă sau nu în istorie, dar inevitabilă într-un film, în care Eddington anunţă public rezultatul expediţiei, când proiectează fotografiile suprapuse ale soarelui eclipsat cu cele luate către aceleaşi coordonate cereşti pe timp de noapte. Secvenţa e filmată fastuos, cu schimbări ample de perspectivă. Obiectivul o descoperă, la galerie, într-un travelling, pe Winnie. Care surâde. Eddington o vede, schimbă cu ea un semn de recunoaştere. Disputa asupra credinţelor s-a închis. Iar activista focoasă a venit, într-un gest subtil ambiguu, să recunoască: ai avut dreptate. Probabil obolul, datoria de conştiinţă, prin ajutorarea populaţiei germane, îşi luaseră partea. Dintre martorii academici ai proiecţiei fotografiilor suprapuse, plecarea lui sir Oliver e pe deplin compensată, cel puţin pentru eroul ştiintei, de prezenţa surorii sale.

            La celălalt capăt al liniei, Einstein, reintegrat în universitatea berlineză, e asaltat de ziarişti. Ştirea confirmării experimentale a teoriei pe care aproape nimeni n-o înţelegea devenise eveniment mediatic. În timp ce în jurul Parisului, la Versailles, Trianon şi alte locuri cu nume sonore, delegaţiile beligeranţilor negociau. Secvenţa e un pandant evident al celei de la Cambridge. Iar personajul omolog, Elsa-cea-tânără, care-l cam bruftuise pe Albert al ei într-un moment în care avea nevoie de susţinere, revine la matcă. Un moment comic, până la urmă, finisat cu humor, pe imaginea cu limba scoasă, dar facil ca atitudine a personajului. În sfârşit.

            Filmul e aproape un senvici între două secvenţe. De fapt, ceea ce urmează după a doua rezultă. De fapt secvenţa africană e tăiată în două, povestea celor 5 ani e strecurată la mijloc. Foarte multe filme au uzitat de acest procedeu narativ, având ca secveţă cheie câte una incomparabil mai puţin eclatantă ca expediţia în căutarea adevărului ştiinţific. N-am saluta structura asta, deloc inedită, nu dar potrivită ci chiar oarecum inevitabilă faţă de un asemenea moment narativ. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum observam la începutul acestui demers analitic, miza nu e evenimentul în sine, ci calitatea umană a drumului către el.

            Einstein apare ca personaj inclusiv în comedii iefteoare. Ba chiar în acelaşi an cu filmul pe care-l discutăm, o regizoare de mult mai mare rezonanţă, Liliana Cavani, face un film despre relaţia dintre Einstein şi prima sa soţie, Mileva Maric, cu Vicenzo Amato. Ştia, oare, cineasta italiană că la o lună după premiera ei, un film mult mai consitent şi oricum foarte bine făcut o va umbri? Dar un film biografic despre Einstein e aproape de neconceput. Tocmai datorită disproporţiei dintre imaginea publică şi ponderea în istoria ştiinţei. Un film biografic despre sir Arthur Eddington e de-a dreptul imposibil. Momentul expediţiei africane e aproape singurul de mare rezonanţă publică din biografia lui, oricum una consistentă. Moment care rămâne aproape minor, cu toată semnificaţia lui majoră, în raport cu biografia lui ştiinţifică. Cu contribuţia lui fundamentală în astrofizică. Dar cine s-ar uita la asa ceva şi, mai ales, cine ar finanţa aşa ceva? Singurul film posibil care să implice cele 2 nume, cu singurul subiect posibil, e cel discutat. Poate era posibil să fie făcut şi altfel, sigur e că modul în care l-au făcut Philip Martin şi Peter Moffat e impecabil.

            Calitatea cea mai importantă a filmului e că, desi un film tematic, reuşeşte la limită să nu eşueze în tezism. Linia pe care merge e o brână alpină subţire. Un singur pas dincolo de această linie subţire l-ar fi aruncat în trivial.

            Finalul logic al filmului e întâlnirea dintre cei doi corifei. N-are nici o importanţă dacă o atare scenă ar fi avut sau nu loc, e un final logic de film. Ce e interesant e că activitatera lui Eddington în favoarea cunoaşterii şi înţelegerii teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein abia avea să înceapă. El şi-a publicat rezultatele măsurătorilor fotografice în minutele fazei totale a eclipsei solare anul următor. Apoi s-a angajat întro campanie explicând teoria, într-o serie de conferinţe şi de articole, adunate în cartea Mathematical Theory of Relativity, publicată în 1923. La 2 ani după aureolarea lui Einstein cu premiul Nobel, acordat pentru unul din articolele publicate în 1905, fără nici o legătură cu relativitatea şi cu gravitaţia. Einstein spunea despre carte că e cea mai buna explicare a subiectului în orice limbă. Ludwik Silberstein, un fizician care se considera expert în teoria relativităţii, i-a spus lui Eddington într-o şedinţă a Societăţii regale (6 noiembrie 1919), că-l consideră unul din cei 3 oameni din lume care înţeleg teoria. Eddington şi-a manifestat humorul britanic, răspunzând: mă întrebam cine e al treilea. Filmul nu se putea întinde dincolo de finalul său logic, dar sugerează faptul esenţial că Eddington înţelesese esenţa teoriei dintr-o scrisoare primită de la Einstein, printr-o secvenţă antologică, în care, alături de el participă Frank Dyson şi Winnie. O pâine pusă pe faţa de masa întinsă în aer o curbează firesc. Iar un măr lansat perpendicular pe curbură se roteşte în jurul pâinii. Imagine pe care o regăsim în toate cărţile de popularizare ştiinţifică, începând cu Gamow.

            De altfel în film Eddington însuşi pare a-i fi dat lui Einstein un impuls, venit tocmai când acesta se afla în impas. În încăperea unde fusese instalat la Cambrdge tronează un planetarium, care joacă un rol bine scris în derularea poveştii. Cum la prezentul epocii, deci la abia 9 ani după pblicarea teoriei relativităţii restrânse – care nu joacă nici un rol în film, din aceeaşi economie de amănunte pe care o observam la început – sistemul solar rămânea guvernat de Newton. Cu o singură fisură. Periheliul lui Mercur se deplasa cu o foarte mică diferenţă faţă de traiectoria prevăzută de ecuaţiile de mişcare newtoniene. Eddington îi scrie lui Einstein, cerându-i să explice fisura, iar cererea unui savant englez, deci dintr-o ţără cu care Germania de afla în război, pare a-l scoate pe Einstein din punctul mort. Urmează o secvenţă antologică, în care Einstein mâzgăleşte foi de hârtie împreună cu Planck. Prietenul vechi, căruia tocmai îi murise fiul pe front. Secvenţa, ca soluţie filmică, funcţionează tot ca o piesă de puzzle, realitatea istorică, diferită, nu e problema filmului. Cititorii curiosi au de ales între a se documenta pe cont propriu – ceea ce, în cazul acestor amănunte nu e prea eficient – şi a întreba. Utilizarea spaţiului comentariilor e o funcţie fundamentală a instituţiei blogului.

            Filmul accentuează latura confruntării ştiinţifice, ca parte a confruntării militare dintre cele două mari naţiuni. Din momentul în care Eddington îndeplineşte, în film, misiunea din partea lui sir Oliver, de a prezenta consiliului universităţii Cambridge, lucrările lui Einstein despre gravitaţie (departe de a fi finisate atunci), ambele foruri ştiinţifice lunecă pe panta reducţionistă a confruntării fundamentale dintre cei doi savanţi reprezentativi. Ori, aici e riscul filmului. Limitat, dar existent. Există un segment destul de precis determinat al publicului pentru care linia scenariului, cu logica ei internă, e derutantă şi contribuie la accentuarea unei confuzii. Einstein nu-l contrazice pe Newton, ci-l completează. Nu putem să nu ne întrebăm dacă n-ar fi fost posibil un final-după-final, care să nu afecteze tema majoră, dar să proiecteze pe ecran citatul din Niels Bohr: Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt.

                Prin forţa lucrurilor, discuţia părţii ideatice a filmului fu necesară la nivelul de extindere asumat. Dar nu putem neglija latura tehnică. La care ne-am referit în trecere, dar care cere unele completări. Imaginea are o tuşă britanică inconfundabilă. N-are cum excela în exterioare, pajiştile englezeşti joacă un rol mai restrâns, e un film de interioare, dar impresia generală e fără echivoc. Iar această impresie e atât de pregnantă, încât secvenţa cu Einstein pe un lac elveţian, cu cei doi fii, dar şi exterioarele presupus germane par tot britanice. E un defect, o depăşire a unei măsuri, sau un amănunt semnificant? Lăsăm întrebările pe seama cititorului. Ar putea fi şi consecinţa faptului că filmările au fost făcute la Cambridge. Ordinea celor două nume celebre e inerentă, dar, cumva, tot subtil, eroul filmului e Eddington. Nu, nu sir Arthur. Ci Eddington al celor 5 ani. Unde se putea filma mai bine? Pote că personalitatea peisajului britanic e atât de accentuată, mai ales filmată de o echipă britanică, încât inefabilul lui se filtrează osmotic, se imprimă ca o pecete. O singură excepţie. Cadrele din secvenţa tăiată, pregenericul şi momentul eclipsei. Peisajul arată exotic, Eddington cu pălărie arată ca un explorator englez. Figură arhetipală. Altă subtilitate, de regie, de data asta. Prin extensie, sugestia e tot britanică.

   Pentru cititorii cu background  în istoria ştiinţei, precizăm că filmul lui Philip Martin nu pomeneşte nimic de a doua expediţie simultană, cu acelaşi scop ca cea din insula africană Principe, pe fâşia de totalitate a eclisei din 29 mai 1919, la Sobral, în Brazilia. Alegere firească în ecuaţia filmului, referirea la măsurătorile de la Sobral (unde se află de atunci un muzeu al eclipsei) ar fi încărcat filmul, dispersându-i întrucâtva focalizarea.

            De montajul paralel, dominant firesc în film, am mai vorbit. Trebuie subliniată partcularitatea acestuia. De la Griffits şi Eisenstein, foarfeca de montaj are stil. Ochiul de cinefil e obligat să-l surprindă şi o pate face. Există montaj dur, tăios, există, există destule nuanţe între ele. Aici, montajul e insesizabil. Cadre dintr-un mediu par continuarea fără tranziţie a celor din celălalt mediu. Face parte din marca de personalitatea filmului. Iar faţă de concepţia acestuia, stilul montajului e necesar.

            O ultimă observaţie: pacifismul lui Einstein e subliniat, în film, de comportarea personajului său de ficţiune. Dar Einstein a continuat să lucreze la Berlin încă 15 ani după sfârşitul războiului. El a emigrat, din motive fireşti, cunoscute, în Statele Unite, după instaurarea, în 1933, a regimului naţional socialist în Germania. Gestica peronajului filmului, perfect articulată concepţiei acestuia, mai are o conotaţie. Ea sugerează atitudinea publică a savantului, mai ales după realizarea proiectului Manhattan, la a cărui lansare contribuise prin celebra scrisoare adresată preşedintelui american, înainte de intrarea USA în război. Cumva e un artificiu aluziv indirect, practicat, în 1970 şi după, de M*A*S*H*, lung metraj şi apoi serial: acţiunea petrecută în războiul din Korea trimite la războiul din Viet-Nam. Regizorul are grijă ca aluzia rezultată din câteva secvenţe cu personajul Einstein să fie foarte discretă, aproape insesizabilă.

            Fişele imdb ale filmelor citează în general câteva întrebări ale navigatorilor. Aici întâlnim o mostră de humor aproape negru. Un websurfer întreabă dacă Eddington a fost cumva gay. Evident, omul se bazează pe suferinţa intensă a eroului la aflarea morţii în război a prietenului său cel mai bun. Rostul întrebării e la fel de evident: homsexualitatea e corectă politic. E rândul nostru să ne întrebăm cum n-a apărut, pe aceeaşi logică şi întrebarea dacă nu cumva relaţia lui Eddington cu sora sa Winnie nu era, în film, incestuoasă. Răspunsul la întrebarea noastră e şi el evident. Homosexualitartea e corectă politic, incestul nu. Sau, doamne fereşte, încă nu. Încă şi mai evident, websurferul nu e cinefil. Căci un cinefil, chiar cu mintea stâlcită de filoxera corectitudinii politice, ar privi filmul cu simţiul măsurii şi nu şi-ar pune o întrebare aberantă. Însuşi faptul că administratorii websitului imdb.com citează întrebarea sugerează că aceştia au capul pe umeri.

            E doar a doua oară când mă întâlnesc cu o poveste aşa de captivantă din lumea ştiinţei. Prima nu e cinematografică, ci publicistică, dar cu valenţe literare. Tot cu o tuşă britanică. Eroul ei e englezul Andrew Wiles, naratorul e anglo-indianul Simon Singh şi e o istorie a matematicii, scrisă ca un roman de aventuri: Marea teoremă a lui Fermat. George Gamow şi Isaac Asimov, doi corifei ai popularizatorii ştiinţei au, in memoriam, de ce să fie invidioşi.