SUNTEM, OARE, ŞI AŞA ŞI ALTMINTERI?

Lăsate singure, lucrurile se mişcă spontan de la rău la mai rău – Edsel Murphy. D’apăi când sunt împinse intenţionat. Tot alde Murphy mai spune că tot ce merge bine, trebuie neapărat stricat.

Actualul preşedinte are un foarte mare avantaj de imagine pe termen scurt şi, în cel mai bun caz pentru Dsa, pe termen mediu: îşi poate permite să supraliciteze sabotarea unui guvern pe care tine morţiş să-l doboare^*, faţă de mizeriile precedentului în funcţie, căci o face pe un ton civilizat. Am văzut jurnalişti cu vechi state de servicii care nu adâncesc analiza dincolo de nivelul epidermic, apreciind acest limbaj ipocrit, în raport cu cel ultrabădărănesc al precedentului.

Dar escaladarea şicanării (eufemism din selfrespect!) guvernului, faţă de nivelul la care opera precedentul preşedinte, se vede cu ochiul liber. Băsescu Traian a respins odată numirea unui ministru propus de expremierul Tăriceanu. Pentru portofoliul justiţiei. Era o premieră şi expreşedintele îşi motivase, de bine, de rău, decizia, cu argumentul lecturii mapei profesionale a respectivei persoane. Azi (partea asta de text e scrisă miercuri 15 iulie), actualul preşedinte respinge numirea ministrului propus al transporturilor. Sec, cu o motivaţie lipsită de argumente, care sună arbitrar. Dar… după ce lăsase propunerea să dospească vreo 3 săptămâni. După abia 7 luni de la preluarea mandatului. Mult mai devreme decât o făcuse precedentul şi cu o nonşalanţă care adduce a dispreţ. Simultan, acelaşi preşedinte relative proaspăt în funcţie, sugerează că ar refuza promulgarea legii noului cod fiscal. În ziua în care ministrul de finanţe în funcţie tocmai anunţă OKul primit de la Comisia Europeană pe acest cod. Legea i-a fost avansată pe 1 iulie. Termenul de decizie e 20 iulie. Constituţional, va fi silit să promulge orice lege după eventuala ei revotate de parlament şi retrimise. Pentru a înţelege dece acest gest e mai mult decât şicanatoriu, să ţinem seama de faptul că legea codului fiscal a fost votată de parlament în UNANIMITATE! Fapt rarissim. Cu atăt mai remarcabil cu cât partidul miciurinist^**, angajat în demersul aberant de a-l ajuta pe preşedinte să-şi satisfacă ambiţia de a demola guvernul, s-a lăudat cu acelaşi cod fiscal promovat de guvern.

Dar nu numai atât. În Campania sa electorală, revenirera TVA la 19%, cât era înainte de a fi, aberant şi inutil crescută de regimul expreşedintelui, fusese un punct essential din aşa zisul Dsale program. Sigur, nimeni nu-i poate nega posibilitatea de a se răzgândi între timp. Dar, minima decenţă l-ar fi obligat să se refere la faptul de a se răzgândi. În beneficiul propriei Dsale imagini, la urma urmelor. Se pare că Dsa mizează, cu un dispreţ supralicitat faţă de dispreţul manifestat de precedentul în funcţie, pe superficialitatea publicului. În mai toate segmentele acestuia. Cu atât mai mult avem datoria de a atrage atenţia asupra faptului.

Iar consilierul prezidenţial care a anunţat azi, vineri 17, returnarea legii codului foscal în parlament, cu argumente care nu suna convingător decât ignorantului şi care au fost desfiinţate de ministrul de finanţe, lăuda cu 3 luni în urmă codul fiscal.

La întrebarea legitimă, adresată unor lideri ai partidului miciurinist prezidenţial dece au mai votat in corpore codul fiscal dacă acum o întorc cu 180 de grade preluînd automat retorica prezidenţială, publicul TV n-a putut auzi decât declaraţii politice, cu iz electoral, cu totul afara întrebării. De altfel atitudine pe care n-o părăsesc de când componenta fostului partid liberal a trădat alegătorii, uniunea care guverna, grupul apartenent din parlamentul European, dar mai ales propria istorie. Energia cheltuibilă în regrete pentru o atare conduită ar fi cheltuită inutil. Trebuie, pur şi simplu, ignoraţi. Ca nici o socoteală bazată pe un partid lipsit din naştere de personalitate, simplă cutie de rezonanţă a vocii Cotrocenilor, nu e certă, asta e elementar. Din păcate efectul caraghioasei virevolte asupra scorului sondajelor şi, în perspectivă, asupra celui electoral de peste 16-17 luni va urma o curbă tipică cu efect retardant. Să sperăm că sigur. Până una-alta, acest partid hibrid dă încă o probă de slugărnicie faţă de “noul Băsescu” si de agresivitate fracturată logic faţăde restul lumii, adversar, comentatori media, public nefidelizat.

România poate pierde un moment important, pe plan economic. Pe termen imediat, mediu şi chiar lung. Din păcate nu e imposibil să existe interese informale, de menţinere a ţării în poziţie de dependenţă maximă. Coroborând reacţia publică a Dnei Victoria Nuland, care uzitează de cunoscuta retorică a Departamentului de Stat, amplificată de vocea Ambasadei, retorică identică cu cea de la Buxelles şi cu cea prezidenţială, în tandem cu discursul consecvent al DNA, se conturează ipoteza că undeva s-a şi pus cruce premierului. E greu de imaginat că România şi-ar putea reveni, după 10 ani de regim bazat pe instituţii de forţă, plus aproape încă unul care cunoaşte augumentarea puterii acestora, când capacitatea de reacţie a unei populaţii dezamăgite de eşecul unui proiect politic, nedus la capăt, de blocare a regimului de forţă şi dispreţ, s-a diminuat, faţă de elanul din 2012, până la resemnare letargică.

Dar ce se mai întâmplă e chiar distractiv. Conduita polului de putere constituit de DNA (Departamentul Naţional Anticorupţie, formal subaletern procuraturii generale, pentru cei mai puţin informaţi) are o doză de ambiguitate greu de explicat întru totul. Pe de o parte continuă demolarea tenace a celui mai important partid din ţară, încă la guvernare. Aici instituţia de forţă are comportament de nouăpolitie politică, iar metodele ţin de Gestapo. Pe de alta a simulat, sub pretextul echilibrului politic, anchetarea câtorva corifei ai mafiei băsiste, care şi-au făcut un stagiu în arestul preventive, cine ştie când şi, mai ales, dacă vor ajunge cazurile în justiţie. Nu dau nume, căci cititorii la curent cu realitatea românească îi cunosc, precum pe nişte cai breji, iar cei pentru care această realitate cade, în numele priorităţilor existenţiale, în afara sferei de interes, vor repeta că nu-i cunosc, deci nu înţeleg unde bat. Nu bat niciunde, mă limitez a corobora informaţii publice, într-un model cât de cât coerent. un singur nume, simbolic şi reprezentativ, e necesar să-l pomenesc. Dece e necesar? Deoarece făcuse obiectul a cel puţin 2 articole pe blog: Topul Elenelor malefice (19.07.2012, iată, cu exact 3 ani în urmă) şi Două reconsiderări (23.02.2015). personajul are, însă, resurse de a fi încă reconsiderat pe scara maleficităţii. Deja există câţiva observatori ai realităţii româneşti care o consideră pe cea de-a treia Elenă malefică deasupra – honni soit qui mal y pense – expreşedintelui, dpdv mafiotic. Dar, dincolo de mica divagaţie, toţi cei anchetaţi şi arestaţi preventive sunt liberi. S-ar mai putea zice că aşa ar fi cursul firesc al anchetei penale, în drum spre justiţie, dacă nu s-ar observa o revenire în prim plan, ce pare coordonată, a figurilor de prim plan ale regimului celor 10 ani. Chiar ieri, 17 iulie, cea mai recentă ştire vorbeşte despre pretenţia Dlui Teodor Baconschi, fost ministru de externe, de a fi reintegrate în minister. Dsa a fost ministru între 23 decembrie 2009 – deci în guvernul remaniat în urma câştigării, aşa cum a fost câştigat, cel de-al doilea mandate de către Băsescu Traian – şi 23 ianuarie 2012, când ultimul dintre nenumăratele guverne Boc a fist nevoit să-şi dea demisia, în urma megamanifestaţiilor populare declanşate de atacul suburban al expreşedintelui, în direct, la adresa medicului Raed Arafat^*. Să nu trecem prea repede peste promovarea teologului cu rang diplomatic de ambasador ca ministru: alegerile prezidentiale de la finele lui 2009 l-au prins ambasador la Paris. Deci a răspuns de organizarea secţiei electorale de la ambasadă. Ei, bine, o simplă socoteală aritmetică dă, la turul 2, când expreşedintele fusese învins în ţară, dar aşa zis învingător în afara ţării, un interval de… 17 secunde între 2 voturi. Procedura legală presupunând şi completarea unei declaraţii pe proprie răspundere de către votant. E posibil? Nimic nu-i imposibil, cu excepţia încălcării flagrante a legilor naturii. Imposibil e să pretinzi că ai circulat cu o viteză superioară celei a luminii, de pildă. Dar, cât e de probabil un atare parametru? Cam tot atât de probabil ca toate moleculele de azot şi de oxygen din încasecţiei de votare să se adune într-un spaţiu de 3.14 metri cubi, pentru o miime de secundă. Iar regretatul academician Şerban Ţiţeica repeta, în fiecare an, la debutul cursului său de termodinamică, o butadă cu miez: dacă dumneata vii şi-mi spui că aid at cu banul de 10 ori şi ţi-a ieşit de 9 ori marca şi odatăstema, eu îţi răspund că minţi. Dar o fac în baza unui raţionament probabilistic. E mai probabil să întâlnesc eu un mincinos decât să se întâmple fenoemnul cu cele 10 aruncări. Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu probabilităţile – cei care repetă că nu înţeleg unde bat, căci nu cunosc personajele citate, nu se află printer aceştia -, probabilitatea fenomenului referit, cu cele 10 aruncări cu banul, e 1/512, adică aproximativ 0.2%. evident, pe lume sunt, în medie, mult peste 2 mincinoşi la mia de pământeni. Ergo… Aşadar Dl Baconschi a fost recompensat pentru un serviciu important adus regimului şi liderului acestuia, cu promovarea de la ambassador la Paris la ministru de externe. Ca apoi să-i promită liderului maximo un milion de voturi din străinătate (dece am eu reserve faţă de termenul diaspora?, potrivit, aşa cred, doar celor 2 milenii de răspândire în lume a evreilor).

Unul din punctele de similitudine dintre expreşedinte şi cel actual, chiar de supralicitare de către acesta din urmă, dovadă a continuităţii accelerate a regimului celor 10 ani e insistenţa tandemului preşedinte actual – partid prezidenţial hibrid asupra legiferării urgente şi prea puţin sau deloc securizate împotriva fraudelor a votului prin corespondenţă. Că e logic, dat fiind că a ajuns preşedinte mai ales ca urmare a reacţiei de bună credinţă a românilor extrateritoriali, manipulată ultraprofesionist de aparatul montat de expreşedinte, pus la dispozitia actualului, e evident. Că guvernul şi încă majoritatea parlamentară nu reacţionează cum treebuie, insistând asupra necesităţii absolute a unui sistem de măsuri drastice şi eficiente de descurajare şi de blocare a fraudelor mult mai probabile în cazul votului prin corespondenţă, ăsta e alt simptom păgubos de timiditate letargică a acestei majorităţi.

Veţi zice că n-am dat decât un exemplu de revenire în prim plan a garniturii regimului celor 10 ani. E suficient. Am procedat prin similitudine cu referirea la dna Elena Udrea.

Marea afacere a regimului de forţă construit în cei 10 ani a fost folosirea oneroasă a ANRP. Pentru cei care nu ştiu, Agenţia Naţională pentru Recuperarea Proprietăţii. Prima legislaţie de după 89 fusese prudentă. Cu efecte limitate. S-a intrepretat atunci aceas aspect ca derivând din mentalitatea inerţială a liderului de atunci, Ion Ilici Iliescu. Ce se întâmplă acum argumentează că, dincolo de această inerţie conceptuală, prudenţa legislaţiei în materie de retrocedare a proprietăţii era o bună pavăză împotriva abuzurilor de orice fel. Principiul Restitutio in integrum, a fost susţinut nu atât de componenta liberală a opoziţiei de atunci, ci de cea creştin democrată (distrusă, practice, după 2000). Pus în practică în timpul legislaturii 1997-2000, din 2010 a devenit baza megaafacerii mafiotice. Şi până atunci pagubele fuseseră semnificative, mai ales în domeniul silvic, accelerând distrugerea pădurilor, cu efecte dezastruoase pe termen lung. Ba chiar oraşe de pondere istorică, precum Timişoara şi Cluj, sunt minate dpdv al proprietăţii. un pricent nonneglijabil din primul a căzut, în urma retrocedărilor oneroase, pe mâna clanurilor ţigăneşti, punând bazele unei posibile tribalizări viitoare gen capital Jamaicăi, din al doilea aproape jumătate a devenit proprietatea pretinşilor urmaşi ai proprietarilor istorici, laici şi/sau monahali. În Bucureşti, expreşedintele aprobase, în mandatul său de primar general (2000-2004) într-o singură zi retrocedarea oneroasă a peste o sută de locuinţe. În beneficiul unui personaj dubios, Nicholas Jordan, care se făcuse cunoscut prin anii 90 publicând un roman altfel interesant, Omul de cenuşă. Dar, faţă de anvergura afacerilor din timpul celui de-al doilea mandat al expreşedintelui, toate astea, cu toată ponderea lor, sunt mizilic. Instanţe de evaluare agreate de sistem furnizau cifre mirobolante, iar deciziile erau luate de oamenii de sistem. Un singur exemplu: Fosta şefă a Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT), aflată sub anchetă penală, fusese, înainte de a fi promovată, şefa ANRP. Care agenţie a fost un câmp de lobodă. Pentru… vodă. De împbogaţit nu s-au împbogăţit doar oamenii din eşaloanele înalte ale partidului – atunci presidenţial, acum parte a celui presidential -, ci maşina de bani a alimentat, conform declaraţiilor unor foşti miniştri băsişti aflaţi sub anchetă penală, campaniile electorale ale partidului însuşi. Un exemplu al procedurilor folosite: avocatul Radu Pricop, actualul soţ al fiicei celei mari a expreşedintelui, aflat şi el sub anchetă pentru asociere oneroasă cu fiul unui fost preşedinte comunist al Republicii Moldova. O ucisese în acte pe o urmaşă a Brătienilor, pentru a forţa o astfel de retrocedare mult supraevaluată.

Cele de mai sus, ultrarezumative, sunt fapte de domeniul public. Că mediatizarea lor e inegală, nimic mai de aşteptat. De vreme ce majoritatea presei româneşti e fie controlată, fie fidelizată. Har cerului, controlul nu e 100%. În ciuda eforturilor sistemului de putere reală de a jugula presa neobedientă. Exemplul ce urnează trebuie luat sub beneficiu de inventar. Nu-i veţi găsi confirmarea în informaţii publice oficiale. Dar e plauzibil. Căci explică unele fapte. Personaj pitoresc, demonizat de presă şi de majoritatea opiniei publice, Gigi Becali, care, de la eliberarea condiţionată din penitenciar pretinde că şi-a abandonat personajul de dinainte şi a devenit… George, cumpărase, la vremea cuvenită, drepturile de retrocedare ale unui număr considerabil de machidoni. Care constaseră că li se pun stavile în demersurile de recuperare a proprietăţilor lor, confiscate de regimul comunist. Bazându-se, vânzătorii şi el, pe forţa lui. Omul pretinde, iar asta e un fapt neconfirmat oficial, dar e cum nu se poate mai rezonant cu fapte confirmate, că mafia retrocedărilor, de la vârful ANRP, i-ar fi pretins 30 de milioane de euro pentru a i se rezolva cererile. Solicitanţii din spatele omului de afaceri ar fi căpătat cât ar fi căpătat, lui i-ar fi revenit diferenţa, iar mafia s-ar fi ales cu mita. Şpaga, în jargon. Dar jargonul cunoaşte un nou termen definitoriu în mecanismul corupţiei: parandărăt. Ce înseamnă? Eu sunt firmă agreată. Tu, autoritate, îmi acorzi un contract. Un procent din suma aferentă, de regulă 10-20%, eu ţi-l înapoiez. Pe baza altui contract, de regulă fictive. Astfel îmi plătesc cotizaţia. Bani pentru partid. Fiind bani negri, nu ajung neapărat toţi la partid, doar majoritatea. Unii se mai distribuie pe lanţul corupţiei. Procedeul s-a generalizat. S-a extins. Dacă autoritaţile regimului îşi permit, îşi permit şi agenţii economici particulari. Până la cei mai mici. Care-şi plătesc, într-o măsură endemic, angajaţii pe hârtie cu salariul minim pe economie, iar diferenta până la nivelul convenit, sub diverse alte forme legale şi paralegale. De pilda pe drepturi de autor, unde natura muncii face posibilă forma. Pentru a reduce taxele. O formă mascată de evaziune fiscală. Astfel, evaziunea fiscală face un corp comun, contraproductiv, cu corupţia. Să reţinem ideea, la care vom reveni, spre finalul articolului.

Încă din antichitate politica fiscală a cunoscut două tendinţe opuse: impozite directe şi impozite indirecte. Primele plasează sarcina fiscal cu precădere pe segmentul avut al populaţiei, celelalte pe seama majorităţii populaţiei consumatoare. Cu excepţia relativă a feudalismului, bazat pe economia naturală închisă, sistemele fiscale au funcţionat în linii mari la fel în toate statele centralizate. Apoi ideea liberală a stimulării economice prin scăderea nivelului taxelor s-a generalizat de pe la jumătatea secolului XVIII. Iar acum şi aici, ne confruntăm cu un paradox absurd: discutat de 4 ani, mai sistematic şi organizat în ultimii doi, în spatial extrapolitic, cumulând opinii academice şi ale mediului de afaceri, noul cod fiscal, care, continua reducerea trepatată a fiscalităţii, asumată şi realizată prin programul USL, trece în parlament cu doar 2 voturi contra. Ceea ce s-a intamplat în ultimii 25 de ani în ocazii rarissime, practic toate pe proiecte naţionale. Deci cumva o premieră. Preşedintele ales refuză să-l promulge. E constitutional, dar e o şicană evidentă. Un moment emblemativ al războiului pe care preşedintele îl duce, tenace, împotriva guvernului. Instantaneu, partidul hibrid miciurinist face o piruetă, argumentată impecabil de ilogic. Din păcate, prea puţine surse media nu sunt înregimentate şi fidele sistemului şi publicul are în pra mica măsură ocazia să asculte declaraţiile ritoase ale actualului preşedinte în Campania sa electorală. În care susţinea cu toată gura necesitatea revenirii TVA la 19%, după urcarea intempestivă, în 2010, la 24%, decisă de expreşedinte, dupace susţinuse sus şi tare că nu se va face. Proiectul guvernamental preconiza, după paşii prudenţi, ai reducerii TVA la 9% la pâine, anul trecut, apoi la toate alimentele, în primăvara asta, o scădere de la 24 la 20% de la 1 ianuarie 2016. Opoziţia hibridă supralicitase, propunând, prin amendament, 19%. Limită acceptată de majoritate. Drept pentru care 85 parlamentari ai partidului hibrid din 86 votează legea codului fiscal.

La urma urmei, judecând pragmatic, cu cinismul de care această opoziţie face abuz, suceala partidului hibrid e utilă pe termen lung. Reacţia normal a publicului ar fi scăderea semnificativă în sondaje. Mai accentuate decât scăderea inerentă a popularităţii oricum exaggerate pe care noul preşedinte o înregistrează.

În fine, vom dezvolta succint problema structurii mass mediei înregimentate. Să ne amintim că încă din 1970, schimbarea formatului unei foi discrete, Săptămâna culturalăa capitalei, 4 pagini cu informaţie mult mai săracă decât secţiunea Agendă culturală a portalului LiterNet.ro, iniţiat cu 40 de ani mai târziu, s-a datorat folosirii noului format ca tribună publică a Securităţii. Ulterior, sub numele Săptamâna, condusă de Eugen Barbu, fie odihnit şi de Corbeliu Vadim Tudor, dădea replica regimului condus de Pingelică Europei Libere. Săptamâna făcea, ca agent de presă al Securităţii, mai multe servicii regimului decât lunarul intitulat Pentru Patrie, al Ministerului de Interne. După 90, era de aşteptat ca practica să se reediteze. Trebuia să apară, în pletora fiţuicilor, majoritatea efemere, o revistă a Securităţii, rebotezată SRI. Aceasta s-a numit Zig Zag. Infiltrări securiste au fost identificate, de cititorul atent, şi în alte publicaţii, mai ales săptămânale, dar de natura Zig Zagului toată lumea îşi dădea seama. Rolul acestei tribune, mai mult sau mai puţin discrete, era, desigur, proiectat pe termen lung. Căci presa era, în acei ani, dominate de polarizarea FSN – opoziţie. Regimul Iliescu era servit de cotidianul autointitulat Adevărul, preluînd titlul ziarului antebelic. Fost Scânteia. Organ al PCR. Iar România Liberă, singurul cotidian ce-şi păstrase titlul ante 89, era tribuna opoziţiei. Nu doar politice. Ani buni atât guvernele iliesciene, cât şi cel al Convenţiei Democrate, n-au beneficiat de un suport mediatic. După ce-i fusese refuzată susţinerea unuia din cele două concerne media dotate cu posture TV, primarul capitalei, fost de mai multe ori ministru al transporturilor, ajuns preşedinte, şi-a construit cu abilitate o componentă media a sistemului de putere personală, mult mai dezvoltat în al doilea mandate. Fidelizându-şi un număr crescând de intelectuali, mai ales din mediul critic la adresa lui Ion Ilici Iliescu. În acest conglomerat vor fi trecut neobservate implicările SRI. Care redevin subiect5 de discuţie publică în perioada de tranziţie de la regimul celor 10 ani la prelungurea accentuată a acestuia, sub actualul preşedinte.

Iată ce scrie, pe Facebook, un onorabil susţinător al regimului Basescu-Iohannis: Cred că se face prea mult caz de ofiţerii acoperiţi din presă, într-o vreme când 93,74% dintre ziarişti ascultă de comanda câte unui boss. Mai ales că lumea-i cam ştie, aşa că ceea ce scriu ei reprezintă mult mai clar opinia SRI decât ar rezulta ea din comunicatele oficiale. Care oficiale fiind, n-au niciun haz. Trecem peste jalnica manifestare de resemnare, simptomul public nu e obiectul textului de faţă, pentru a sublinia că, de la miniscandalul provocat de penibilul realizator TV al celui mai furibund post TV băsist, al cărui simulacru de autodemascare a determinat recunoaşterea publică a existenţei ofiţerilor SRI acoperiţi peste tot, în justiţie şi în presă y compris, publicul a devenit mai atent. Dar nu trebuie să confundăm ofiţerii acoperiţi din presă cu publicaţiile controlate ca atare de SRI. Ambele fenomene sunt prezente. Şi nici nu trebuie să confundăm aceste fenomene cu conglomeratul presei înregimentat-obediente. Servite de un număr considerabil de intelectuali, surprinzător unii foşti dizidenţi anticomunişti.

Pour la bonne bouche: intervenţia publică a Dnei Victoria Nuland admite că Departamentul de Stat, în colaborare cu serviciile de profil, nu le mai numim, se ştiu, pregătesc DNA. Adică noua poliţie politică. Astfel, rolul acestor agenţi se echivalează, pe un plan din ce în ce mai conturat, cu instructorii sovietici care au format, după lăsarea României în sfera de influenţă – şi de dominaţie – directă a imperiului roşu, cadrele regimului colonial totalitar, format mai ales din cozi de topor. Sigur că, dacă n-ai de ales decât între a fi colonie roşie sau colonie euroatlantică, opţiunea e lesnicioasă. Dar preţul, plătit fie naivităţii, fie cinismului, fie ambelor determinante ale marelui licurici, preţul constând în condamnarea la a suporta prelungirea unui regim neototalitar şi jugularea unui guvern care a reuşit, de bine, de rău, să compenseze, în date macroeconomice, dezastrul programului de austeritate obsesivă şi inutilă din 2010, preţul ăsta e mai mult decât oneros. Cu atât mai mult cu cât nu există alternativă (geo)politică. Undeva, între puterile coloniale euroatlantice e o fisură tectonică. USA n-are, prin definiţie, cum susţine obsesia germană a austerităţii necorelate cu măsuri de dezvoltare, dar susţine, sub pretextul lozincii anticorupţiei, forţe interne opuse tocmai dezvoltării economice. În vreme ce un număr crescând de ţări componente ale UE avertizează că politica de austeritate unilaterală promovată cu otuzbirul de Germania n-are cum să nu le sufoce economic. Accentuînd criza.

Dar mai e ceva. Corupţia generalizată, încastrată la nivel şi amploare metastatică, justifică, în teorie, măsuri sistemice anticorupţie. Cum terorismul tranfrontalier justifică măsuri sistemice antitero la fel de transfrontaliere. Numai că modul cum DNA îşi face treaba e mai rău decât aruncarea copilului din albie odată cu zoile. Presupunând, ca ipoteză de lucru, buna credinţă a DNA, făcând, adică, abstracţie de dovezile adunate progresiv ale folosirii instituţiei ca poliţie politică, oricum strategia otova a DNA nu poate avea alt efect decât blocarea economiei, până la sufocare. Începând cu blocarea instituţională. Nimeni nu mai ia nici o decizie, la nici un nivel. Câtă vreme DNA, apoi chiar justiţia^***, atacă instituţional decizii politice, iar nu fapte efective de corupţie, adică îşi excede ilegal câmpul de investigare, această instituţie devine, din anticorp – patogen. Virulent. Iar dincolo de ipoteza de lucru cu rost argumentativ (aşa cum se demonstrează, uneori, inegalităţile în algebră), realitatea cancerigenă a rolului DNA se accentuează.

A fost un text mai elaborat, mai amplu şi, pe cale de consecinţă, mai obositor. Dar acuitatea momentului o cerea.

Nota bene: ^* probă de consecvenţă, intenţia fiind anunţată încă din campania electorală, dar o dovadă în plus a opţiunii totalitare şi de neînţelegere sau ignorare a atribuţiilor constituţionale ale funcţiei;

^** termenul, cu ironie cu tot, semnifică natura hibridă a partidului prezidenţial: partidul multitrădător, care a fost PNL cu partidul expreşedintelui, autointitulat PDL; sub numele, lipsit acum de orice conţinut, PNL. De fapt o frmulă girantă a partidului fost băsist;

^*** retorica jargonului forţat de regimul totalitar al celor 10 ani amestecă faza de anchetă penală cu justiţia, considerând, chiar de la nivelui CSM (Consiliul Suprem al Magistraturii) considerând, abuziv, procuratura ca făcând parte din justiţie.