TOPUL ELENELOR MALEFICE

Deunăzi văd pe Facebook o glumă grafică: 3 portrete a 3 Elene din istoria, mai mult sau mai puţin recent, a României. Comentasem lipsa celei mai malefic. Prietena care repostase imaginea mi-a răspuns prompt că se află în dezacord pe fond, cu aprecierea mea. Dincolo de inalienabilul drept la diversitatea de opinii şi la exprimarea lor liberă, presupun, cunoscând nivelul intelectual al prietenei mele, architect de vârsta mea, că expresia în limba de lemn preluată de la generaţia trecută fusese folosită cu nuanţă parodică. Deşi era fără ghilimele. În fine, nu astya e problema, la urma urmei.
Să luăm, aşadar, Elenele, la rând: Elena Băsescu, AKA EBA. Figură emblematică de Pitzi de Dorobanţi. Într-o ţară serioasă, caraghioasa ei carieră politică ar aduce deservicii imaginii preşedintelui deocamdată suspendat. Coana Europa, care a uitat demult că pentru taurul ei părăsise pământul pietros al Anatoliei, cum spunea un poet, pare mai interesată de sfera de interese puse în stare de risc de necesara suspendare a unui preşedinte de nesuportat decât de infuzia de analfabetism din parlamentul dumneaei. La urma urmei, cu cât un deputat are mai puţin creier, cu atât votează mai disciplinat. Te uiţi la ea. Afară de tupeul pe care nu de la distinsa ei mamă, un model de discreţie şi de bun simţ, l-a moştenit, n-ai ce vedea. La câtă minte, instrucţie şi educaţie are, i s-ar fi iertat dacă era, baremi, cât de cât frumoasă. Dar, vai, nu satisface decât gusturile tot de Dorobanţi. Grad de maleficitate – nul. Nu există. Portretul ei inserat într-untriptic malefic e un abuz.
Elena Udrea. Alt prototip. Al neamprostiei îmbogăţite. Evităm a face referire, dintr-o minimă decenţă, la amănunte semnificative din biografia ei reală, neoficială. Nici la alte vorbe de clacă. Renunţăm la speculaţii sub demnitatea noastră, deşi ce ar putea avea în comun cele două Elene, în afara prenumelui, ar servi evaluării pe care ne-o propunem. Contribuţia negativă a acestei doamne (sic) la starea României nu e nulă, precum a precedentei Elene, dar e măruntă. A unui reprezentant standard a mafiei fierului vechi, constructoare de castele ce urâţesc cumplit peisajul şi a industriei cerşetoritului / găinăriei în europa ce ne poartă amarnic de grijă, e mult mai mare. Iar dacă e şi fin al fratelui preşedintelui… Iar în anumite condiţii, în care i-ar piere susţinerea, devine de-a dreptul neglijabilă.
Elena Ceauşescu. Asta da. 24 ani la putere, reuşind aproape să distrugă totul, de la sat la ştiinţă, în solidar cu soţul domniei sale, nu se compară. Ca efect malefic, fie cuantificabil oricum, pe o scară de la unu la 100, coeficienţii celor 3 de pe bancnota glumei grafice ar fi, să zicem, 0.23, 1.79 şi 72. Părerea mea, ca să-l citez pe nea Nicu Votcăroiu.
Dar Lupeasca? Pe ce mă bazez când o socot mai distrugătoare decât pe coana Leanţa? Pe un aparent paradox. Savanta de renume mondial, poreclită pe ascuns ADINA (academician doctor inginer n-are acte) a avut o ascensiune în ierarhia partidului unic, până la nivelul cabinetului 2. Este deci coresponsabilă cu liderul naţional-comunist, a cărui soţie a fost. Influenţa ei a fost în mare măsură direct. Pe când Lupeasca a fost geniul rău al unui rege altfel inteligent şi nu lipsit de personalitate. Deşi străiunchiul (există un asemenea grad de rudenie? Contează?) îl caracterizase cu humor negru încă de la începutul adolescenţei: Cărluţă e primul român din familia noastră: bea, înjură şi nu-şi plăteşte datoriile la joc. Cumva un pandant amar al celebrei formule din ziua în care am păşit pe pământul ăsta am devenit român, pronunţată nu fără emfază, dar nici fără acoperire, de regale Carol I. Nu trebuie uitat că, dacă urmaşul său omonim e responsabil de instaurarea dictaturii regale, care n-a durat totuşi mai mult de 2 ani, prectic cam cât a domnit Vodă Cuza fără parlament (la même Jeanette), El a făcut pentru cultura română mai mult decât predecesorii lui şi, prea puţin cunoscut, mai mult decât urmaşii, dictatori de diferite nature. Dar inspiratoarea din umbră a tutror deciziilor regale, mari sau mărunte, cel puţin în plan intern, a fost Lupeasca. Nici o influenţă pozitivă, asupra unui rege criticabil, dar care a făcut şi lucruri bune din proprie iniţiativă. Să nu uităm gluma unui mare om de cultură, nefast implicat în politică, unul dintre susţinătorii lui Carol al II-lea, care i-a dedicate cu o anume ocazie o poezie adulativă, în acrostihul căreia se putea citi: însă fără Lupeasca. Iar ultimul argument, mai mult simbolic, e că, dacă nu există certitudinea irefutabilă că în mormântul din cimitirul ghencea odihnesc rămăşiţele pământeşti ale soţilor Ceauşescu, cumva ghinionişti de a nu fi prins loc în mausoleul din parcul Carol, reînhumarea osemintelo lui Carol al II-lea, la limită pasabilă, în cimitirul sfânt de la Curtea de Argeş, aducerea alături a celor ale geniului său cel rău e un sacrilegiu fără echivoc. Ceea ce se adaugă, fie şi fără voia ei, unui cont perfect asimetric. Dacă a făcut mai puţin rău în 10 ani decât Leanţa în 24, n-a făcut nici un bine. Leanţa a făcut cel puţin unul. Mărunt. Pe care, cu totul întâmplător, îl cunosc.
Guerlain a botezat parfumul: voila poruquoi j’aimais Rosine, sună delicatul vers minulescian. Argumentele mele, pentru care îi acord Lupeascăi un coefficient negative de cel puţin 79 pot fi discutabile şi oricum, de îndată ce devin publice, se supun, naturaliter, discuţiei. Dar sunt ale mele.