UN ANGE PASSA…

UN ANGE PASSA…

După ce timp de aproape 30 de ani, Radu Ţuculescu a oscilat între proza scurtă (cu care debutase), teatru şi roman, iată că în ultimii 11 a oferit cu remarcabilă regularitate numai romane. Toate sub egida Polirom şi a Mădălinei Ghiu, indiferent de schimbările afiierii editurii Cartea Românească:
Poveştile mameibătrâne (2006), Stalin, cu sa-a-nainte (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015) şi acum Măcelăria Kennedy. Între timp a oferit editurii eLiteratura un volum de proză, Cuptorul cu microunde, apărut în primii ani după 90, restructurat şi reintitulat Pivniţa. Cu acelaşi subtitle lămuritor: romanul unui bloc în zece secvenţe horror.
Sub ultimul rând, al ultimei pagini, uzuala precizare spune: noiembrie 2014 – februarie 2017, Reghin – Cluj – Basel. Deducem că fu început înainte de apariţia Mierlei negre, lansată la Bookfest 2015. Pe semne pe malul Rinului nu doar o fi finalizat textul, ci va fi scris o halcă mai voluminoasă. 2 informaţii se conjugă mutual. Romanul e dedicat, de data asta, surorii scriitorului, stabilită de zeci de ani la Reghin, unde acesta a organizat în aceiaşi ani fertili Festivalul Ars Maris. Multicultural şi international. Şi unde se retrage din când în când.
Ludicul e o dimensiune mai mult sau mai putin perena in scrisul lui Radu Ţuculescu. Mai puţină acolo unde predomină grotescul. Atmosferă în care e maestro. Dar cele mai dramatice piese, proză scurtă, roman şi text dramaturgic au latura loc ludică. Comică pe alocuri şi nu odată satirizantă. Dar Măcelăria Kennedy e cel mai ludic roman, dacă nu cel mai ludic text ţuculescian în general. Pe manşeta interioară a cperţii, scriitorul mărturiseşte a fi întâlnit multe din personaje în peregrinările sale ca reporter radio şi TV. A venit vremea să le lase câmp de acţiune – şi mai ales interacţiune mutuală. Precum în precedentele cel puţn 2 romane, există personaje ale căror surse sunt recogniscibile de către un anume cerc restrâns de cititori. Semnatarl cronicii de faţămai recunoaşte câte o figură, dar el e dincolo de acest cerc. În romanul discutat am recunoscut fără echivoc 2 personaje. Fireşte, n-am să le identific. Dar unul din ele e recognoscibil de către un cerc mai larg. O cronică anterioară citează titlul unui capitol al unui volum, care titlu apare tale quale aici. Am mai spus-o limpede şi în cronica la Mierla neagră, pentru cititorul de îndepărtată perspectivă asemena jocuri auctoriale – care-i susţin dispoziţia ludică, departe de a o epuiza -, sunt nesemnificative. Problema este dacă micile jocuri contribuie la un tablou epic coerent. Singura perspectivă pentru cititorul românofon din Toronto şi din Punta Arenas. Ca cititor exersat al lui Radu ţuulescu, pot certifica un răspuns pozitiv.
Interesant e că cele două personaje pe care le-am recunoscut sunt puse de autor să formeze un cuplu complementar cu cel exploziv, format de creola Doris Loman (sursa o fi Roman, sau personajul e artefactic?) şi execrabilul redactor şef la Radio Cluj. Execrabil nu deoarece se comportă ca un supermacho, ci datorită slabei înzestrări mentale.
De aici încolo sarabanda personajelor e structurată în cupluri. Ca într-o sală medieval de bal. Nu toate erotice. Poetul vegetarian, ajutor de măcelar (sic) cu săltăreaţa asistentă farmacistă Haike (habar n-am dacă autoru are habar că prenumele e unisex în onomasticonul Nordic, l-au purtat şi ofiţeri din Wehrmacht). Sami Goldeberg, zis Munteaurit, singurul evreu din Luna de Jos cu poetesa eminesciană Viviana, mătuşa poetului vegetarian. Două cupluri insolite şi asimetrice. Primarul-care-fluieră şi Meli, fiica sa de 11 ani (Meli de la Melpomena) şi, din prima pagină, Flavius Kasian, care urmează a-şi deschide o măcelărie. Măcelăria Kennedy cu proprai-I soţie, Matilda. Personajul cel mai consecvent. Căci doarme în continuu, de-a lungul celor 3 zile cât durează evenimentele.
Personaje cheie sunt şi cele 4 berze, pe 2 generaţii. Al căror cuib domină, instalat pe un stâlp de iluminat public, casa cu grădină a viitorului măcelar. Rolul acestora se apropie de corul antic simbolizat de cei doi bătrânei cârcotaşi din vechiu serial animat Muppets Show. Dar nici pe departed oar atât. În final, generaţia tânără, care se mulţumise să pretindă, clampănitor, să fie hrănită, peacă prima. Auzind că ar exista o ţară unde… plouă cu broaşte. Trimiterea la plecarea în masă după câini cu covrigi în coadă, în zări depărtate, e tranparentă. Pe gustul cronicarului ar fi fost întinderea jocului un pas mai departe, făcându-i pe junior să se considere frumoşi şi liberi. Dar… est modus in rebus. Satisfactia, ca cititor(i) y compris, se fundamentează pe limitarea pretenţiilor.
De fapt, aşa cum e concepută, măcelăria Kennedy e un hibrid. Iar accentual e pus, de fapt, pe carmangerie. Că autorul, care, în romanul precedent, dar nu exclusiv, a oferit regaluri gastronomice, cunoaşte termenul, e neîndoielnic. Că veleitarul Flavius Kasian nu ştie, e plauzibil. Că, de la primar la pictor (care realizează firma), până la ucenic, familiarizaţi cu asortimentul de produse în pregătire, tot nu ştiu, iar e posibil. Am putea presupune, de dragul amănuntului, că, la cei 70 de ani ai săi, ultimul evreu din Luna de Jos face diferenţa, dar tace. Înţelept. În fine, măcelărie să fie. Important e că, în zona unde e plasată, sângeretele e la el acasă. Oarecum de mirare e că scriitorul, repetăm, e un expert (şi subtil) gastronom, a scăpat ocazia de a cita obiceiul teuton de a folosi melasă în reţeta de caltaboşi.
De bună seamă, exemplificarea şi explicitarea de până acum nu acoperă mai mult de 17% din revărsarea ludică. Dacă aş spori procentul la 29%, continuînd exemplele, cititorul ar fi frustrat de satisfacţia descoperirii. Deci cronica ar fi ratată.
Dar personajul cel mai lesne recognoscibil de marea majoritate a cititorilor e Marele Petric. Al cărui discurs la teatrul dn Pădurea pătrată (sic), în seara de sâmbătă, e apogeul celor 3 zile cât durează povestea. Cum nu e vorba de vreun clujan, eventual redactor la radio, ci de un personaj public de oarece notorietate, putem spune că Marele Petric e turnat din materialul conferenţiarului itinerant Dan Puric. Actor la bază, fost protagonist al unor spectacole altfel remarcabile, de pantomime. Marele Petric e, în roman, fost artist de circ. Iar limbajul gurului e tras spre trivial. La ce săne fi aşteptat? Cu doar câteva excepţii, faţă de care afinitatea scriitorului se cam trădează (fără a strica efectl general), nu există personaj care să nu fie luat în tărbacă. Pe merit, să n-avem discuţii. Acuma sigur că o cronică de întâmpinare e un text de minime pretenţii, nu poţi spune că primrul cu mania fluieratului permanent e luat la mişto. Deşi expresia argotică e mai elocventă. Cititorul de cronici înţelege. Totuşi, atitudinea autoruui faţăde personaje e, am sugerat deja, diferenţiată. Ironia cu care sunt tratate cee mai multe dintre ele e blândă, empatică chiar. Nici fotbalistul ratat, soţ la fel de ratat al mignonei creole Doris, nu e vitriolat. Simpatia nedisimuată acordată medicului rural de familie Otilia nu pare un gratuit exerciţiu stilistic. Nici Matilda cea adormită nu e şfichiuită, nici cele două gemene de 85 de ani nu sunt ridiculizate. Oricât de caraghioase sunt replicile Robertei, admiratoarea Marelui Petric, ele sunt privite de autor cu înţelegere.
Un singur personaj e vitriolat da capo al fine. Redactorul şef la Radio Cluj. Să sperăm că e un personaj sintetic, o fictiune componistică. Amantul dezlănţuit al mignonei creole, vânător la fel de visceral. Un potential erou al violenţei în familie. Tocmai lui se rezervă, de către autor, gestul final. Absurd, dar logic din perspectiva persoanei sale primitive. Gest care ratează de puţin căderea veselei naraţiuni în tragedie la fel de absurd. O soluţie de fineţe, la urma urmei.
Despre o asemenea carte e riscant să te laşi pradă tentaţiei de a scrie pe pofta inimii. N-ar mai citi nimeni şi ai face şi un deserviciu cărţii. Aşa ca e rational sa ne oprim, odată curiozitatea publicului stârnită cât de cât. Dar nu înainte de câteva observaţii de esenţă. Despre toponimie. Pentru a nu merge mai departe în amonte, să rămânem la cele mai recente 2 romane. In Mierla neagră, nu numai clujenii recunosc lesne Marele Oraş, ci şi un strat de cititori extraclujeni. Repet, pentru cititorul din Dublin (dece n-ar ajunge cărţile aclo, dacă s-a întemeiat de câţiva ani o bibliotecă românească, pentr românii de acolo), Marele Oraş e anonim. Şi reprezentativ. Punct ochit şi atins. În schimb, a aduna personaje dintr-o arie relative largă şî a le pune să interacţioneze în Luna de Jos cere nomnalizarea localităţii, onscură pentri cititorul românofon din Dublin. Odată stablit faptul, să-I spui Clujului aproait Cluj devine obligatoriu. Iar cititorul meu din Dublin a auzit de Cluj. Cel puţin. Iată douăsoluţii toponimice opuse, complementare chiar, perfect adecvate contextului romanesc.
Un element inedit în proza scriitorului e intervenţia în naraţiune a unei cohort de îngeri. Al căror rol e evident: tot ce se întâmplă e urmărit îndeaproape de pronie. Autorul e doar reporterul privilegiat. Dar cele 3 zile sunt importante pentru establishmentul celest. Mă întreb dacă invenţia îngerilor e independent, sau preluată din ceebra serie de ficţiune politică a regretatului autor de duzină Gerard de Viliers. Oricum îngerii îşi au locul pe copertă, o sinteză grafică fericită a interiorului.
Ultima observaţie ţine de limbaj. Scriitura lui Radu ţuculescu, oricât de rafinată de-a lungul decadelor, are constant stilistice evidente. Presărarea de expresii banale, culese de pe drumuri, sugerează participarea faunei la relatarea narată. Aici o subtilitate bine găsită de limbaj evidenţiază nivelul submediocru de instruire a unor personaje altfel oricât de simpatice. Nivel devoalat de discuţiile prolixe pe marginea eclipsei totale de soare, aşteptată – şi, fireşte, ratată – duminică dimineaţa.
Iar vişina din glazură e o sintagmă genială. Ar trebui să redeschid cartea, între timp încastrată în bibliotecă, raftul Ţuculescu, pentru a-mi aminti cărui personaj aparţine. Dar e cu totul ielevant. Căi o putea folosi, în goana calului, oricine din menajeria orăşelului. O sintagmă care aruncă în aer o întreagă mentalitate publică: lemn bio.