UN CERTIFICAT POETC RAFINAT

Ion Mariş e maramureşan. Din Cuhea. Adică, pre limba lui natală, moroşan. Aparţine generaţiei să zicem intermediare. A doua spre a treia. Are în tolbă, sau în rucsac, ingineria de construcţii de maşini, absolvită, probabil, în ultimii ani-lumină. După 90 parcă s-a destins ca un resort comprimat. S-a ilustrat în sectorul bancar, burse de valori, turism, consultană, farmaceutic (din cartuşul identitar). Scrie din liceu, a continuat în studenţie. Cea mai interesantă informaţie: e membru fondator al Clubului Rotary Sighet (din 2001). Premiat la ediţia din 2020 a Festivalului Interneţinal de Poezie de la Sighet. A debutat, totuşi, oarecum târziu în volum, dar  intensiv. 3 volume în 2016. Deci promovat simultan de 3 edituri. În total 8 volume în 5 ani, nu toate de poezie. Puţini autori pot raporta o atare performanţă.

Volumul în discuţie, Sentimente neasigurate (2021) e asumat de o editură de prestigiu, Şcoala ardeleană. Autorul precizează că volumul apare la anivesarea a 60 de ani a sa. Şi-l dedică fiicei sale, Iulia-Dora. Dintre mesajele textuale pe care Sergiu Negrean, creatorul coperţii, le inserează, definitoriu pare: Fiinţa umană e construită dintr-un singur atom: al incertitudinii. Nu e posibil de decis dacă autorul, aici înipostaza de poet, are în vedere, deci cunoaşte, principiul lui Heisenberg. Dar nu putem exclude. În care caz fraza capătă o irizaţie cu parfum cosmic. Recitim fraza prin prisma ipotezei că gestul e deliberat. Şi ne plasăm în poziţia de cititori privilegiaţi şi avizaţi.

Autorul oferă, pe manşeta coperţii, un mesaj personal, cu funcţie dublă: implicit cheie de lectură, dar mai ales ars poetica. Ceea ce ne face, ca cititori, să căutăm, de-a lungul celor aproape 120 de poeme, cel puţin unul care să joace acelaşi rol. Noi, oamenii, nu suntem doar “simple aglomerări de particule elementare” dezvoltă idea frazei ce încheie coperta. Ghilimelele păstrează inefabilul şi misterul ineluctabil al poeziei – ca stare. Căci n-am găsit sursa posibilului citat.

După o atât de elaborată – şi prudentă – încercare de a găsi intrarea în text, cititorul cronicii se va plictisi de nu vom păşi imediat pe teritoriul palatului de cristal (dece să nu-I răspundem autorului a provocări cu altă provocare, lansând ca perifrază numele pavilionul expoziţiei mondiale create de prinţul Albert de Saxa Coburg. Dece? Deoarece asta e senzaţia lecturii, fără exagerare.

Odată intrat în text, devine mai dificil. Pescuiesc idei mai rar. Ită una: … viaţa nu este totul se împarte la cum ai trait singurătatea (Laparoscopic este mai simplu, pg. 11).  Rezonez mai degrabă la fraagmente. Când voi da de un poem citabil integral, voi semnala. Iată aşadar: acolo, în vulcanul sufletului, se topesc degeaba, amintiri perisabile (Nu mă sting duminica, pg. 16). Un distih decupat dă un ecou de gong al spectacolului cosmic:

Sfinţii nu se simt deranjaţi

De credinţele sinuase

(Nu mai cred în monuni, pg. 22)

Din când în când poetul infiltrează, cu subtilitate, câte un poem versificat. Nu e neapărat un axis mundi al volumului, dar cititorul tresare:

Mor  îngeri pentru fiecare zbor

Săgeţi de sânge-mi cresc din creieri

În hrube de-ntuneric mă cobor

Şi criptele cu tine le cutreier.

Să-l întâlnesc pe tristul Dumnezeu

Vorbind despre destin, cuminte

Cu moartea să-l înduplec, nu e greu

s-asculte simfonia din morminte.

Şi-apoi să-nving cu un cuvânt toţ sfinţii

Redându-le o mostră de speranţă

În care să mă vând pe toţi arginţii

Accept pedeapsa-n ultima instanţă.

(Prezumţia de tăcere, pg. 32)

E un dialog meditativ cu areopagul celest simbolizant, în care sinele poetic îşi afirmă determinarea propriei existenţe.

Un poem nu doar interesant, ci expresie a unui patriotism local benign este Odă Sighetului la apus (pg. 47). Oraşul identitar e portretizt liric încă din primul vers: Un pic de lumină si-o rană de mii de ani poate. În rest, las cititorului plăcerea lecturii acestui poem nodal. Aproape imediat, autorul  îşi manifestă humrul, alegând pentru titlul unui poem altfel ascuţit, o perifrază de effect: Eu dacă vreu să sufăr, sufăr.

O descoperire ce pare revoltă, sau descoperire tragică:

Mă omoară cărţile astea

Prăbuşite-nmine ce par a fi înţelepciune

Dar sunt haul

(Inegalitate, pg. 63).

Poate că cel mai interesant poem e cel tipărit pe manşeta copertei ultime: un poem cu final ambiguu (pg. 94). E un rezumat sui generis a procedeelor lirice personale. Nu redau nimic aici, cititorii cronicii n-au decât să deschidă cartea, înainte de a începe lectura.

În fine, peste 3 pagini, etalată ca poem, fraza citată la începutul cronicii. A cărei subliniere îşi regăseşte sensul.

Este lirica lui în Mariş tristă? Depresivă? Pesimistă? Senzaţia degajată din lectură e negativă. Dincolo de a intui flsitatea acestei nesusţinute concluzii, unul din ultimele poeme se intitulează fără echivoc Poem antidepresie. Şi ca să nu mai există nici o confuzie, descoperim versul Păcatul se transformă-n farsă. QED.

Publicat la abia 5 ani după debutul în volum, aceste Sentimente neasigurate sunt un certificat de maturitate poetică rafinată.