A FOST!…

Între alte, deloc puţine abilităţi (englezesul skills exprimă mai nuanţat situaţa, dar nu-l pot folosi), Horia Gârbea e un antrenat antologator. Eu m-am întâlnit cu această calitate a sa în urmă cu 15 ani. Cu prilejul primei antologii la care participam. De proză, evident.

La Editura Neuma, a coodronat până acum 4 antologii. 2 de poezie, 2 de proză. Ultimele 2, publicate în şi cu prilejul anului centenar. În cele ce urmează, mă voi referi la 1918. Ce-ar fi fost dacă…? – istorii contrafactuale. Cu un an în urmă, când se solicitase participarea, fusese lansată ideea: ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost Marea Unire? O idee originală şi chiar curajoasă. Antifestivistă. Antologia a fost lansată în ultimele zile ale anului centenar. Cum au răspuns prozatorii invitaţi?

Hazardul inerentei ordini alfabetice aduce în faţa cititorului un scriitor SciFi: Ovidiu Bufnilă. Sub pretextul unor pagini de jurnale, datate în 1918, autorul se joacă de-a călătoria în timp, cu humor, dar, de fapt, reuşeşte să nu răspundă la întrebarea tematică.

Ina Simona Cârlan, de pe malurile lagunei veneţiene, îşi dezlănţuie fantezia şi humorul. Cu preţul unor abil imaginate de-a timpul, nu uită rostul temei şi termină hazliul text Nici un ficus fără pisică cu fraza ca o pecete: avea de recuperat o ţară.

Adrian Costache oferă o mostră de proză ce dovedeşte o experienţă superioară altor coautori: energia ascunsă a vieţii. De fapt nu răspunde nici el la întrebarea tematică, dar demonstrează, cu subtilitate, că nu se poate răspunde. Fraza cheie, nu exostase posibilitatea dreptăţii pentru ambele tabere”, e culeasă de profesorul (purtător de cuvânt al autorului, dacă nu alter ego) ajuns jurnalist din reflecţiile unui englez călător.

 Cristian Gălăţanu: Geniul României Mari. Ilustrează un fapt pe care cititorul îl sesizează abia acum. La al patrulea text. E aşa de greu a construi tocmai-pe-tocmai un text în proză care să răspundă exact la temă, încât soluţia cea mai la îndemână (nu comodă!) e s-o dai pe comedie. Parodică, în cazul acestui autor. Flamboyantă. Şi pentru ast e nevoie chiar de talent. Experienţa scrisului nu ajunge. Iar autorul îl are din plin.

 Mihail Galăţanu e ceva mai cunoscut ca poet. Pretinde că pagina ironică intitulată Intrarea în Moscova – ucronii ar fi un fragment de roman. Citind atent, ajungi la concluzia că ibiectul ironiei groase e, simultan. Buchetul personajelor istorice, dar şi însăşi ideea tematicii antologiei. Cum antologatorul are un ascuţit simţ al humorului, va fi gustat textul.

Leon-Iosif Grapini: Unirea de la capătul lumii. Foarte bun povestitor, autorul e primul, până acum, care găseşte o soluţie pentru a răspunde exact întrebării tematice. În subsidiar, soluţia sa, onirică sau halucinatorie (cititoorul e liber să aprecieze), sugerează că… n-ar fi putut fi altfel.

Constantin Lupeanu propune o istorie contrafactuală autentică. Un tablou privit prin optica inversă a unui ochean întors. O altă variantă de răspuns efectiv la întrebarea tematică. Textul e asezonat cu doza stoechiometrică (cititorii mai… literaţi nu-mi vor reproşa cuvântul luat din chimie, dar exact şi precis în context) de humor. De apreciat nu doar cunoaşterea, ci şi folosirea adecvată a elementelor istorice. Dar finalul facil dă construcţiei un nu tocmai fericit aer de farsă.

Următorul text îi pune recenzentului o problemă identitară. A se cita ca autor la pesoana a treia ar fi de gust discutabil. Textul intitulat Rareş operează cu instrumentul chirurgiei temporale. Esenţa lui e exprimată în ultimul fragment. … în chiar pregul centenarului Marii Uniri pericolul nu era mai mc decât în momentrul crizei militare povestite. 

Cătalin Rădulescu portetizează, într-un text foarte lung, numit la început Bicilis, apoi cu nume pierdut, arhetipul trădătorului de vocaţie. Peregrinarea acestuia de-a lungul cărţii de istorie amestecată, de-a valma, cu legende tradiţionale, argumentează singura idee valabilă: supravieţuirea speciei hidoase. Ce-i interesant, dacă nu chiar amuzant, e că, până spre final, textul ar fi putut fi scris, ca stil şi manieră, înanii-lumină, demn de Cântarea României. Cu talent incontestabil. Fără prea temeinică legătură cu tema antologiei.

Radu Sergiu Ruba renunţă la proza de ficţiune, pe care e perfect capabil s-o scrie, în favoarea unui eseu – publicat în revista Neuma – Faţa mai puţin vizibilă a Unirii de la 1918. Desigur, cronicarului nu-i e permis să etaleze aprecieri proprii asupra valorii literare ca atare. Dar nu-i e interzis să considere eseul multilateralului scriitor ca fiind cel mai dens text al antologiei. Desigur, eseul fiind o licenţă într-un volum de proză de ficţiune, consideraţiile asupra raportării la temă nu-şi au locul.

Braşoveanul Sergiu Someşan s-a ilustrat până acum mai ales în zona de inteferenţă SciFi/Fantasy/policier. Ce mare scriitor a operat în această zonă? Da, Isaac Asimov. Contribuie la antologie cu fantezia parodic-ironică Un miliard de ani de pace. Dacă nu e un răspuns canonic la temă, senzaţia cititorilor ar înclina, uşor, cătra ironizarea rafinată a însăşi temei.

Probabil cel mai veridic răspuns la temă e distopia O vizită în 1925 a prozatorului Şerban Tomşa. Ficţiunea reflectă prin hipertrofiere şi hiperbolizare comportamentul ocupanului german în 1917 şi 1918.

Cea  ai strâns articulată proză scurtă, care răspunde perfect la temă, este Furtună pe Marea Neagră. Autorul, Dănuţ Ungureanu, consacrat scriitor SciFi, îşi arată vâna.

Când citeşti un titlu precum Venise iarăşi toamna şi nălucile cântau la vioară, te aştepţi la o proză cu accente melancolice. Chiar lirice. Exact cu asta eşti servit. Toate celelalte texte care au răspuns la temă au apelat, în diferite moduri, la ficţiune. La fantastic chiar. Adrian Voicu propune o soluţie de extremă subtilitate. E cea mai emoţională piesă din ansamblu. Cumva un pandant al distopiei dure din O vizită la 1925.  

Ca în toate antologiile pe care le coodronează, Horia Gârbea îşi plasează propria contribuţie la finele colecţiei. Şi la fe ca în precedenta antologie de proză Neuma, tehnica pe care o foloseşte e textul compozit, mozaic de fragmente ultrascurte. O colecţie de scrisori, datate in 1921. Una chiar de a Vasile Alecsandri. Încheiată spectaculos cu un Ordin, semnat: Ferdinand, rege al României, Ungariei şi a toată Bulgaro-Macedonia. Inventatorul temei, ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost, îşi replică, rezolut, sieşi: ar fi fost mai mult decât a fost. Exemplar final de volum.