BASARAB

Basarab Nicolescu e o personalitate care a depăşit demult graniţele comunităţii ştiinţifice şi a intrat temeinic în spaţiul public. A scrie despre el pe un blog e o întreprindere care cere o anumită grijă. Căci cine a auzit de el are la dispoziţie destule surse de informaţie aproape exhaustivă. N-am consultat dicţionare şi enciclopedii ştiinţifice, asta o poate face oricine, independent de textul meu, sau în completarea acestuia. Nu are sens să-mi propun altceva decât a schiţa un portret aşa cum se vede din unghiul meu îngust.

Era în anul V când eram eu în primul an. Secretar UTM pe facultate. În 65, când organizaţia a revenit la vechiul nume, UTC, Basarab terminase facultatea. Era personalitatea cea mai charismatică, dar nu neapărat studentul cel mai bine cotat. Oricum cei din grupa de fizică teoretică formau elita. Basarab era simultan o valoare recunoscută, de cel mai înalt nivel şi ceea ce azi am numi persoana publică de maxim impact. Mâncam la cantina Victoria, fost bar chinezesc, într-un subsol la intrarea dinspre strada Academiei (pe care erau, faţă în faţă, aripa Universităţii unde era facultatea şi căminul Carpaţi). Linie ca la autoservire. Am stat odată la coadă exact înaintea lui. Urechile mi se desfăşuraseră ca foile de varză. Să nu pierd nici o virgulă. Vorbea cu un coleg de grupă. O voce foarte uşor afectată, costum mereu bleumarin, o raritate atunci ca şi acum, părul îi cădea ca lui George Enescu. Am prins, în cele câteva minute, cât împingeam tăvile, fraza: Mie poţi să-mi dai absolut orice subiect, afară de fotbal şi-ţi pot vorbi două ore pe ceas fără să mă repet. Mă, al drakku’, mi-am zis. Coborâse instantaneu de pe orice soclu, devenise tangibil, uman. Avea vanităţi. Mai mult, un discret dat din umeri şi un şi mai discret surâs, ale mele astea, mi l-au adus la îndemână. Ce-mi conta mie, încă speriat că-mi pică blocurile de pe bulevard în cap, mai ales seara, la dansul neoanelor, dar deja făcând primii paşi prudenţi în strategia de a cuceri balaurul urban, de toate nesfârşitele subiecte despre care marea vedetă ar putea vorbi două ore pe ceas, dacă eu puteam vorbi 3.14 ore despre… fotbal? N-am dezvăluit nimănui secretul, de la colegii de grupă la vară-mea bună, care termina şi ea anul V, m-ar fi strivit sub dispreţul lor. Doar celui mai bun prieten de atunci, Puiu Zoran, anul IV tot la teoretică, orădean cu simţul humorului. Fie odihnit. A zâmbit îngăduitor, insolenţa mea era o tâmpenie feroce, dar am simţit că marcasem încă un punct pe tabela lui.

Dar asta fu doar a doua întâlnire. Dacă întâlnire se putea numi. În prima mi se impusese magnanim. Mă trimisese secretarul pe anul întâi să-l înlocuiesc la o şedinţă a comitetului pe facultate. Basarab prezidase prin mormăieli, dar era Basarab. De fapt, la şedinţa aia, figura pe care o reţinusem era Vlad(imir) Protopopescu, anul III, care bătea capu’, doar-doar l-o băga Basarab în seamă (penchant care tot de faima lui Basarab vorbeşte), repetând fraza: Noi, cei care am dat nasul prin ecuaţia lui Dirac şi ştim de-acum ce-i fizica… Pe drakku’ ştiaţi voi atunci, după doar primul curs de electrodinamică ce-i fizica. Ecuaţia lui Dirac se preda, atunci, cel devreme în semestrul doi al anului trei. La mecanică cuantică. Dacă nu în semestrul întâi al anului IV, ăsta era programul cursului de cuantică, unic examen, la 70% din programul celor 5 ani. Dar kestia asta aveam s-o aflu la vremea cuvenită, la şedinţa aia eram boboc pufos. Abia către coada anului aveam să aflu că cele mai mari valori din anii IV şi V, ambii în secţia de fizică teoretică, erau Gheorghe Stratan şi valeriu Zoran, prietenul meu. De primul nu mai ştiu nimic, al doilea, Puiu, avea să mpară stupid, după ce surmontase o operaţie ultranasoală, la pancreas. Din neglijenţa unei asistente. La fel ca fratele Eugen, singurul apropiat căruia nu i-am schimbat niciodată numele în proză. Cu mulţi ani mai târziu ca Puiu. Care abia fusese ales democratic director ştiinţific la Măgurele… Ce au toate astea cu Basarab? Păi au. Basarab e aşa de cuprinzător, că încape în el cea mai mare parte din marea şi mica istorie a facultăţii. Cu Basarab m-am lăudat în faţa tuturor civililor întâlniţi ulterior. Singura cu care nu mi-a mers a fost Rhoda. Fata cu pagoda. O vreme simbolul distilat al inaccesibilităţii. Aveam să aflu tot peste epoci, nu de la prietena mea de-o viaţă, care mă paraliza emoţional în pragul vârstei numite de anglosaxofoni teen age, când venea în vacanţă în orăşelul dintre munţi, dar care făcea parte din aceeaşi gaşcă de cartier bucureştean, cu străzi numai nume de doctori, ci de la alt personaj al cartierului, că Rhoda… Protopopescu era sora lui Vlad.

Puţini ştiu când şi cu ce a debutat Basarab editorial. Om norocos, eram pregătit când a făcut-o. Mai întâi, era încă în facultate când am aflat de profesorul Dan Barbilian, pe care l-am putut identifica, fiind poetul Ion Barbu. Din care, dincolo de După melci, nu pricepeam nimic. În toamnă, la începutul anului doi întâiul, când Basarab o fi lucrat la secţia de fizică teoretică de la Măgurele, l-am descoperit pe Blaga. Aşa că, un an mai târziu, în primul semestru al anului doi bis, când proaspătul prieten Adam Ştrul incendia seminarul de filosofie liberă, undercover sub eticheta materialism dialectic, cu fraze ca: eu cred că poezia nu e decât un adagiu al filosofiei şi poezia română se poate reduce la 3 be: Blaga, Barbu şi Bacovia, ştiam ce vrea să spună. Dar acum nici Adam habar n-are că Basarab şi-a făcut o reintrare explozivă în literatura română extraştiinţifică în 1995, cu Teoreme poetice. Ei, bine, basarab a debutat editorial în 1968, cu eseul Cosmologia jocului secund. Dincolo de norocul de a fi fost tocmai pregătit pentrui o atare lectură, care nu se uită, mai aveam şi norocul librăriei Eminescu, încă existentă, de nenumărate ori restructurată, la vărsarea străzii Academiei în bulevard, în aceeaşi clădire unde fusese, până în vara lui 67 căminul Carpaţi. Vis-à-vis de facultate.

M-am mândrit ca un pârlit de ţigan, aici termen generic, definind neamurile la care spiritul de familie e pregnant, de parcă ar fi fost cartea fratelui meu mai mare. Dar asta-i chiar irelevant. Relevant e că, oricât d erarefiate-mi fură lecturile ulterioare, braconând în teritoriul criticii literare, n-am prea văzut multe citări ale eseului lui Basarab. Asta nu înseamnă nici pe departe că ar fi fost neimportant. Ci că literaţii fără armătura educaţiei matematice rămân depăşiţi de substanţa eseului. Care rămâne un unicat nu în sine, ci pentru un semnificativ procent de literaţi. Poate sună ca drakku, dar pentru mine asta e o foarte mare bilă albă. Translucid-luminoasă chiar. Literaţii n-au decât să-şi lărgească, pe seama domniilor lor, orizontul. Oricum, la data apariţiei volumului, basarab era încă în ţară.

Până la electrocutarea mea, în tramvaiul ce duce direct de la pavilionul expoziţional unde ciordisem Teoremele poetice din târgul de carte Gaudeamus, până-n ghettoul meu, Drumul Taberei, pe linia spre Basarab e un mare hiatus. Umplut doar cu amintirile unei foste iubite, colegă de liceu cu el. Deloc paradoxal, nu eu, minoritar izolat în masa de chimişti, ingineri sau ba, crescusem în ochii ei, ci ea într-ai mei. Colegă cu un Basarab adolescent, mai contrastant în strălucire pe fondul mediului local decât ca coleg al lui Stratan şi Zoran. Ca să nu mai vorbim de mediul european în care deja lucra atunci. Am uitat dacă la CNRS sau oareunde. Oricum datele publice rămân la dispoziţia celor a căror curiozitate îmi propun s-o trezesc.

Aşadar, Teoremele poetice. Cartea Românească. 1996 cred. Dacă mă înşel (mi-e lene să sap în raftul unde ar trebui să fie şi apoi admit autoprovocarea de a evoca opul fără să-l redeschid). O autoritate în materie spune acolo despre autor că e, simultan, theor şi teoretician. Eu am căutat primul termen, atunci întâlnit, n-aveţi decât să faceţi la fel. Basarab mărturiseşte că fusese traversat cu celeritate de textele miniaturale pe care le-a numit aşa, ca reacţie la acel terţ tainic inclus, le tierce secretement inclu, principiu în jurul căruia s-ar fi aglutinat transdisciplinaritatea, ca metadisciplină. În conversaţiile unui grup multidisciplinar, din care nu mi-l amintesc decât pe Jaques Monod. Acuma sigur că Adrian Rezuş, erudit în cele ştiinţificeşti, va repeta, daca va citi blogul, corectura adresată pe Facebook. Cum că Basarab n-ar fi chiar la originea transdisciplinarităţii. Ce-mi pasă mie? Eu datorită lui şi teoremelor lui poetice am conceptul. Cât îl am. La nivelul elementar al publicului căruia literarura de popularizare ştiinţifică i se adresează. Căci, din pesrpectiva nivelului de pe care Basarab se adresează publicului, diferenţa dintre educaţia mea şi a unui taximetrist curios se percepe ca neglijabilă.

Aşa ajungem la anii când editura Polirom începe să traducă texte de gen, scrise firesc în franceză, în beneficiul publicului. Amintesc doar Transdisciplinaritatea (1999) şi Noi, particula şi lumea (2002). Poate că dl Horia Mihail Vasilescu, traducătorul, o fi citit Teoremele poetice, în original sau în traducere, oricum reflexul editurii fu oportun. Şi destul de probabil declanşat de editarea Teoremelor.

Basarab însuşi nu mai propusese, după eseul despre poetica lui Ion Barbu, editurilor din ţara de adopţie, nimic până la originalul celei de-a doua cărţi citate mai sus, în 1985. Ca apoi să urmeze un flux. Nu mai sunt la curent, din 2002 încoace, dar iarăşi datele publice sunt la îndemâna cititorilor, deci lista cărţilor posibil ulterioare ar putea fi completată. Dacă n-am făcut-o e deoarece mi-am propus, ab initio, aşa cum precizam, o perspectivă strcti limitată la istoria relaţiei mele directe cu Basarab şi lucrările lui de popularizare. Căci publicarea lucrărilor sale ştiinţifice îmi rămâne strict indescifrabilă.

Ce-ar mai fi de spus?^* Căci nu pot şi nu vreau să mă abţin, indiferent dacă în text cu intenţie literară sau una publicistică, de la mania mea de a cita, parodia şi perifraza. Doar două lucruri. Ca să nu lungesc textul până la patru paşi de… plictis (sic. Iar…)

Primul: tot din Teoremele poetice am achiziţionat conceptul de nivel de realitate. O generalizare sui generis, chiar una categorială^**. A cărei singură particularizare riguroasă e fundamentarea nivelului clasic al fizicii, ca aproximaţie a nivelului cuantic. Nivel regăsit în astrofizică. La capătul unei prime spirale dialectice. Al doilea: altă editură, mai discreta Vitruviu, propune cititorului românofon traducerea volumului, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jacob Boehme (2000)  

Iată o scurtissimă evocare a unei personalităţi de largă suprafaţă, fizician teoretician, gânditor universal, poet sui generis, care, cu aproape jumătate de veac de… simplicitate, a noastră, nu a lui, spunea, în neînsemnata mea ureche, pe linia unei foste cantine studenţeşti, că ar putea dezvolta timp de 2 ore pe ceas orice subiect propus, afara de fotbal… Faptul de a fi în aceeaşi generaţie nu-mi conferă mai mult rost decât cel de-a depune această neînsemnată mărturie.

Nota bene:

^*titlu al unui (alt) eseu, aparţinând scriitorului ieşean Dan Petrescu, publicat pe la începutul anilor 90;

^**Marxismul m-a învăţat ce numeşte el categorie filosofică: noţiunea de maximă generalitate.