Reverie
Addenda la postul precedent (BUNICUL, marţi 15 oct. 2013):
Cum m-am înscris pe coordonate asemănătoare celor pe care a evoluat bunicul matern. De fapt mai degrabă pe o orbită cu parametri asemănători. Dacă în postul precedent evocarea figurii acestui bunic, aici, pe blog, avea conotaţie militantă, acum e timpul unoc completări per se. Am vorbit de nenumărate ori despre aceste două figuri emblematice din genealogia mea apropiată, mai ales pe e-grupuri. Şi mai ales despre bunica. Pe bunic l-am ratat cu 6 ani.
Prima legătură cu umbra lui o făcu, firesc, o persoană tipică mediului mic burghez din care făceau parte familile înrudite descinzând din perechea de ţărani montani. Adică mocani. Al căror al doisprezecelea şi ultim copil fu bunica mea. Tabloul e unul la fel de tipic. Un grup de adulţi înrudiţi, adunaţi în jurul unei mese de remi. 4 jucau, restul chibiţau. Conversaţia curgea. Se bârfea. Subiectul bârfei era, la fel de obişnuit, familia unuia din fii uneia dintre surorile bunicii. Al zecelea copil al mocanilor întemeietori. Ţinta predilectă, Florica, soţia lui Fănel. Cine altcineva? Acuza focalizată – la fel de tipică -, presupusa comoditate a nurorii. Ce altceva? Ei şi pentru a întregi tabloul, un mormoloc se juca cu cuburi pe sub masa şi printre picioarele adulţilor amestecaţi pe două generaţii. Singur reprezentant punctual al celei de-a treia. Cineva cită, contextual, o frază din categoria jocurilor fonetice, gen vrei piei de miei, le iei din Pirinei: Florica face fasole fiartă fără foc, fiindcă focul face fum. De sub masă se auzi, prompt: Florica face fasole fiartă fără foc, fiindcă foc face… Fănelu’. Liniştea brusc instalată deasupra contrasta cu bruhahaul anterior. Destul ca să se audă comentariul soacrei Floricăi: Doamne, ia auziţi-l pe Ionel! Aţi ghicit, scena se petrecea între moartea bunicului, aşa era cunocut în cercul de rubedenii şi explozia socio-politică ce avea să răspândească în patru zări acel grup. Adică între sfârşitul primăverii lui ’40 şi cel al verii lui paşpa… instinctul mormolocului, a cărui identitate aţi ghicit-o, rezonă cu spiritul de calamburgiu al bunicului său. Fireşte, această scenă lipseşte din memoria activă a fostului mormoloc. Dar fu recuperată de nenumărate relatări. Prilejuite de nenumărate alte reflexe spontane ale puberului, ale adolescentului, ale tânărului şamd, care trădau progresiv doza de similitudine structurală. Până ce aproape senectul parveni s-o priceapă. S-o logaritmeze, ca să-i folosim propriul jargon.
Ajuns la momentul unei alegeri pe termen lung, tânărul procedă ca mai întotdeauna, bazat pe motive infantile: la fizică materia cerută era cu ceva mai puţin de jumătate decât cea de la politehnică. Oricum nu considera, infatuat şi oarecum iresponsabil, de demnitatea lui, să se pregătească. Tot ca mai întotdeauna, alegerile motivate infantil se dovediră singurele compatibile cu profilul în formare. Abia admis, contrazicând soarta personajului jucat de Şerban Cantacuzino într-un film moralizator lansat în acelaşi an, al eliberării deţinuţilor politici (vezi postarea precedentă), află că tatăl său urmase versiunea anterioară a aceleiaşi facultăţi. Surâse discret, dar vestea nu-i ţinu nici de cald, nici de frig. Avea să urmeze un nondialog peren cu respectivul tată, până la ultima întrevedere telegrafică, cu 4 ani înainte de decesul acestuia. Peren, dar foarte rar. Primele încercări poetice, de o descurajantă naivitate, ascunse în caiete alături de primele cronici de cinema (sic), le crezu ca nesemnificative, că nu e om să nu fi scris o poezie, cum suna un text de muzică uşoară. Spre uimirea în primul rând a lui, generaţia spontanee prinse firave, dar rezistente rădăcini. Recitise între timp cele câteva editoriale (semnate cu pseudonimul Ghimpele) şi cele câteva satire din Colţul lui Yorrik, aflate în puţinele exemplare ale Avântului, legate în mari coperte de carton şi scăpate de distrugere. Fără a face nici o legătură. Nici după primele încercări în proza scurtă. Nici măcar după lectura lor în cenaclul Joc Secund, importat după cutremurul din 77, prin asimilarea centrului de chmie fizicală (acum institut al Academiei Române) în institutul – broşă la butoniera cabinetului doi. Unde avea să petreacă fix 28 de ani. Schimbându-şi apud regretatul profesor Ion Mânzatu, cunoscut în adolescenţa nepotului ca scriitor SciFi, toţi atomii din organism, de 4 ori, în 7 cicluri de 4 ani. Nici măcar după ce şi-l asimilase pe bunic drept reper biografic. Propunându-şi, în primă instanţă, să-i depăşească performanţele cuantificabile numeric. Ca apoi, cu orizontul liber, inchálla’…
Realiză el, nepotul, că esenţialitatea reperului biografic, asumat în primă instanţă ca atare doar pe baza staturii acestuia, merge până departe: conştientiză târziu dualitatea ambelor personaje, bunic şi nepot: educaţia matematică, consecinţele profesionale y compris şi atracţia meştesugului mânuirii limbii natale. Târziu, dar nu prea târziu. Contrazicându-şi bunicul aici*.
Mâine, 18 octombrie, va fi aniversarea naşterii bunicului. Mărunt reverberatul acestui remember-reverie îşi propune a juca şi rolul dedicării, dublând dedicaţiile punctuale, acolounde acestea există, a măruntului capital tezaurizat în diferite forme şi formate, cât pe suport de hârtie, cât pe servere, a tot ceea ce am scris. Şi a tot ce voi mai scrie. Către efigia transparentă** a caricaturii bunicului, ce-mi ornează peretele nordic al camerei de zi, din ghettoul Drumul Taberei.
Nota bene:
*am mai pomenit aici, pe blog, sau nu, bunicul întorsese pe dos proferbul francez mieu vaut tard que jamais în mieu jamais que trop tard. Nepotul socoti versiunea franceză ca rezultând din destule alte principii solide… între altele, altă vorbă, tot din limba franceză izvorând. Un scriitor francez îşi pune un personaj (britanic!) să repete mereu: întotdeauna mai există o cale de a combate adversitatea.
**Acum aproape 10 ani, un artist plastic, comoderator al unui e-grup atematic, fabricase un apendice literar, în beneficiul membrilor. Cu pagini individuale. Intuiţia sa artistică a ales nu numai fotografia respectivului tablou conţinând caricatura străveche, ci a şi făcut-o transparentă. Cum toate curg, websitul acelui apendiuce a fost şi el distrus, la decesul instituţional al hostignului respectivului server.
Related Articles
No user responded in this post