Reverie
A trecut ziua de luni 14 şi n-am reuşit să mă ţin de graficul a drakkuştiecâta oară asumat. Discutând pe skype cu un prieten pe care finalul programatic al textului de faţă îl va enerva (nu le poţi avea pe toate), se iviseră două subiecte posibile. Nu le-am notat, le-am uitat. Dar m-am strezit* cu ideea de a demonstra posibila aderenţă a bunicului meu matern, fie odihnit, la cauza pentru care pledez mai ales de când nu mai pot scrie.
Deunăzi fui fulgerat de o coincidenţă. Relevată de o (altă) iubitoare a lui Francis Scott Kay Fitzgerald, AKA F. Scott Fitzgerald. Biografia căruia s-a derulat exact între aceiaşi ani între care a trăit respectivul meu bunic matern: 1896 – 1940. Efigia scriitorului îmi fusese ştanţată pe pereţii interiori, mucilaginoşi, ai sufletului, înainte de a fi început să-l citesc. De către Radu Cosaşu, asumat ca una din sursele mele literare. Alături de Ioan Chirilă şi Leonida Neamţu, fie ultimii doi odihniţi. Autorul Supravieţuirilor povestea un episod esenţial şi chiar emblematic din biografia creatorului Marelui Gatsby: Angajat ca scenarist la Holywood şi neproducând marfa cerută, fu somat să scrie ceva, pentru a i se putea justifica salariul. Orice. Dar nu mai pot scrie, ar fi răspuns chinuitul suflet al scriitorului. Scrie tocmai despre asta. Cum nu mai poţi scrie, ar fi venit răspunsul. Ar fi rezultat una din cele mai emoţionale şi emoţionante povestiri. Nu-i dau titlul, tocmai a fost citat de aceeaşi iubitoare. Tot pe Facebook. Devenit principalul forum internautic global. Ce legătură mai am eu cu F. Scott Fitzgerald, afară de germinarea acestui cârlig plantat, malgré soi, de Radu Cosaşu? Afară de amănuntul că am fost îndrăgostit de Mia Farrow, atunci soţia mafiotului Francesco Sinatra, care o intepretase pe Daisy, în străvechea ecranizare după Marele Gatsby. Un alt amănunt, care-şi are locul aici, ca o mică pietricică în mozaicul reveriei despre bunicul meu matern. Cu nu mulţi ani în urmă fui rugat de una dintre prietenele tinere** să fabric un mic comentariu pe marginea unui fragment la alegere din cunoscutul roman. În beneficiul unui apropiat al tinerei mele prietene. Nimic mai firesc, la aşa ceva mă pricepeam cel mai bine. Lucram încă la LiterNet.ro. Mi-a ieşit, fost-am mulţumit să mulţumesc pe cineva la care ţin. Deunăzi, fără nici o legătură, se întâmplă să fiu subiectul unui gest asemănător. Simetric chiar. Unul din nenmăratele cercuri închise.
Bunicul meu matern n-a fost scriitor. Doar epigramist. De formaţie tehnică, angajat la ceea ce în interbelic se numea Societatea Petroşani, înglobând toate exploatările miniere din zonă, cu anexele aferente, preparaţia (id est spălătoria) cărbunelui, uzina de utilaj minier etc. Despre această uzină cu altă ocazie. Care vine de se leagă.A fost şi redactor voluntar la ziarul local. Avântul. Unde ţinea editorialul (Pârâie şandramaua comunistă) şi o rubrică intitulată sugestiv Colţul lui Yorrik. Fără să vreau, fără să ştiu, m-am înscris, pe coordonate asemănătoare. Despre asta tot cu altă ocazie.
S-a spus despre el în familie că era aşa de inteligent, încât a murit la timp. Butadă pe care n-am înţeles-o decât la vârsta a doua… Într-adevăr, depăşind mult, în plan intelectual, mediul existenţial mic burghez, în acel fund de provincie, de tip Twin Peaks, s-a defulat cu paharul. Ciroza l-a taxat pe 16 aprilie 1940. Omologul său calendaristic a mai aşteptat până la solstiţiul de iarnă al aceluiaşi an. Dacă ar fi supravieţuit, murea sigur de inimă rea pe 28 iunie. Dacă, prin absurd, ar fi surmontat raptului imperiului roşu, ar fi murit şi mai abitir de inimă rea pe 30 august acelaşi an. Dacă, totuşi, prin minune, i-ar fi rezistat inima celuilalt rapt, horthist, l-ar fi băgat la pârnaie legionarii. Care-l puseseră la index. Cum l-ar fi pus şi comuniştii, dacă ar fi existat în 40. Mai ales acolo. Comunişti care, puţini au fost, mulţi au rămas, s-au răzbunat pe resturile famileiei lui, supravieţuitoare. După înăbuşirea rebeliunii legionare, mareşalul l-ar fi lăsat la pârnaie. Dacă e ceva sigur într-o lume etern incertă, e că numele lui, neînsemnat incapabil de orice compromis n-ar fi avut cum să figureze pe lista celor eliberaţi forţat din închisori de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, cooptat tot forţat ministru al justiţiei (doamne, ce glumă sinistră!) în seara zilei de 23 august paşpa’. Dimpotrivă. Şi, în fine, dacă, prin absurdul absurdului, ar fi apucat să fie eliberat, să zicem, în vara lui ’56, toamna l-ar fi umflat la loc. Prietenii de dinainte şi cu mine, nepotul pe care nu l-a prins, ştim de ce… Oricum n-ar fi avut nici o şansă să apuce eliberarea deţinuţilor politici, în ’64, la presiunea peremptorie a lui U Thant, atunci secretar general ONU. Şi, oricum, nepotul lui tot aceeaşi facultate ar fi ales… în acelaşi binecuvântat an. Ceea ce avea să-l înscrie pe o orbită cumva asemănătoare. Tovarăşi, am fost şi eu 6 ani redactor voluntar… Portalul cultural amintit mai sus nu avea, însă, nici editorial şi oricum nu eu ar fi trebui să-l scriu, nici o rubrică demnă de a fi intitulată Colţul lui Yorrik. Dar mai ales imitaţia ar fi fost contraproductivă. Nici n-ar fi avut cum să exclame nu mai pot scrie, n-a publicat mimic de ficţiune, singurul său roman a rămas în manuscris. Fiica sa, mama mea, fie şi ea odihnită, m-a întrebat vag, de câteva ori, mai ales după ce începusem eu să public, dacă n-ar fi meritat o încercare… Am descurajat-o net, fără să fi citit manuscrisul. Pe care-l bănuiam o proză oarecum plată, la nivelul veleitar interbelic. Şi mult sub nivelul troznitoarelor sale editoriale, care oricum nu se revărsau peste crestele munţilor tutelari. Idem humorul ironic al rubricii citate. Nici ăla depăşind acelaşi nivel mic burghez. Un I. D. Sârbu e prea de ajuns, chiar cu asupră de măsură, pentru Vale. Oricum, au mai ieşit scriitori (faţă de un actual clujan am tot respectul) şi scriitoraşi de acolo. Cinstea de a ajunge la un punct când, iată, de aproape un an jum’ate, nu mai pot scrie, îmi revine. Mie, epigon diluat, mai tenace, mai abil, dar, mai ales, mult mai norocos…
Nici blocajul scrisului nu s-a instalat brusc. Tocmai terminasem cea mai dificilă carte, acceptată, în principiu, de o editură cu care am colaborat progresiv, mai întâi ca redactor al rubricilor de promovare editorială ale portalului tutelar şi, în ultimii 3 ani, ca autor. Apoi am repetat, mult mai prosteşte, greşeala primei jumătăţi a lui ’90. Când toată lumea făcea deja afaceri, iar eu îmi consumam, stupid şi iuntil, energia, organizând o… Ligă a suporterilor. Lăsat în doagele mele de o familie înţeleaptă. Faţă de care am început a simţi o responsabilitate după ce, încheindu-mi brusc scurta carieră de secretar, pe 14 iunie ’90 (sic), căpătasem distanţa perspectivei. Anul tecut mi-am dogit capul meu pătrat, din lemn ciobit, izbindu-l stupid de peretele impenetrabil al diktaturii de la Bruxelles, în cârdăşie cu cinicul secretariat de stat american. Şi mi-am tocit peana, care nu poate să scrie pe zgrumţurosul perete. Aruncând aiurea la canal (honi soit qui mal y pense) energia cu care ar fi trebuit să termin primul roman proiectat în primavară şi început în august. După fatidica şi inoperanta duminică de 29 iulie. Despre care, nu-i aşa, am scros la timpul cuvenit, pe blog. Duminică în dupămasa căreia îmi adunasem familia, acum compusă deja din trei familii, la o terasă din ghettoul meu, Drumul Taberei, pentru a-mi sărbători, cu 49 zile întârziere (rotundă cifră!) aniversarea. Aniversare de care primisem cel mai frumos dar de până atunci: o fişă signaletică pe Wikipedia. De la cineva care mi-a însufleţit, o vreme, respectul de sine. Care cineva nu-mi mai scrie. Că aşa-s legile mecanicii cereşti: apropiere, conjuncţie, depărtare… cineva care îmi lipseşte. Cineva care, lipsindu-mi, accentuează, malgré soi, blocajul scrisului. Oricât aş şti că duhurile mele transparente îşi păstrează condiţia de stele fixe, oricât aş vedea că personajul meu zburător continua să zboare… Duminică în seara târzie a căreia am văzut, uimit, mai multă lume la secţia electorală din şcoala unde mi-au învăţat copiii, acum adulţi şi unde, probabil, va învăţa şi nepotul meu. Să se adune suficienţi. Aproape şapte milioane şi jumătate n-au fost, totuşi, de ajuns… Mai multă lume decât atunci, în duminica orbului… cu 22 ani înainte… Mult mai multă decât atunci…
Cum ar fi votat bunicul meu matern pe 29 iulie 2012? Rezumativele amănunte de mai sus, coroborate de oricine posedă uzul raţiunii şi, condiţie necesarissimă, e imun la otrava propagandei profesioniştilor fideli celui rejectat de neam, nu pot face altă ipoteză decât că mi s-ar fi alăturat.
Povestea despre bunicul meu matern n-are nimic comun cu idilica poveste cu acelaşi titlu a lui Delavrancea. Născut Ştefănescu. Barbu. Să mai spun că bunicul îi era scriitorului clasic un descendent colateral? Ar fi prea mult, deşi pare să fie autentic. Dar, cum nu mai e nimeni în viaţă care s-o confirme, n-o mai spun. Şi eu cobor, spre crepuscul. Şi, oricum, actuala generaţie de copii e îndoielnic să mai citească Bunicul lui Delavrancea. O să mai încerc să i-o citesc, peste 2-3 ani, nepotului meu… Povestea bunicului meu nu e defel idilică. Dar e tonică.
Nota bene:
*Forma cuvântului trezit în disparutul subrgai momârlănesc, vorbit, când mai existau momârlani, în Vale;
** cercetătorii britanici (comică formă impersonală pentru contraband internautică cu tot soiul de kestii) conchid că sănătatea, cea mentală inclusiv, ar fi ameliorată proportional cu numărul de prietene tinere, indiferent de sexul tău
Related Articles
No user responded in this post