Mizez pe experienţa de lectură a cititorilor, care vor realiza că deşi povestea e spusă la persoana întâia şi autorul a împrumutat câteva trăsături personajului implicit al naratorului, ea se menţine în ficţiune. Nu toate poveştile sunt ficţiune. Cea de mai jos e relatarea in integrum a unor momente reale. De altfel repetate, faţă de un text mai vechi în care povesteam de respectivul scriitor. De care mă leagă unele legături.
Aşadar, mă aflam, alături de editor, diriga uneia din clasele terminale ale liceului dintr-un orăşel transilvan, care era profă de română, directoarea de studii a liceului, înghesuiţi pe podiumul pe care era aşezată catedra. În sala de clasă fuseseră adunaţi câţi elevi prinseseră prin şcoală, să nu facem măi liceul nostru de ruşine, că vine un scriitor din Bucureşti să-şi lanseze o carte. Pe lânga elevi se strecuraseră şi 2-3 profesori, pe a căror curiozitate n-ai fi mizat, dacă erai nu skeptic, ci batăr realist. Kior cum sunt, că nu văd la doi paşi cu hublourile astea groase, încercam să scanez (cuvânt asimilat, deh, n-ai ce-i face, dacă spuneam să piaptăn ar fi sunat că drakku în româna de tranziţie) publicul, intuind cele câteva figuri asupra cărora aveam să-mi fixez o privire fals concentrată (la şase ani făceam scândura în faţa unei săli pline de adulţi, nici o facultate de comunicare şi PR nu-ţi dă aşa o şcoală, dar recunosc cinstit că cel mai mult învăţasem trucuri despre vorbitul în public din autobiografia lui Asimov, aia, a doua, care se termină cu moartea lui). În timpul ăsta încercam să-mi alung din minte orice schemă, orice scenariu pregătitor, aveam de gând să mizez toată averea impactului public pe spontaneitate. Cu un sfert din urechea stângă, aia cu care aude Castor, notam mental raportul lui Neghiniţă, ascuns în pavilion, la locul lui de muncă, despre ce voroveau oficialii, iar cu o treime din urechea dreaptă, aia cu care aude Pollux, ascultam ceva mai atent, prin releul lui Jimminy, de la locul lui de muncă din pavilionul urechii respective, comentariile ironice ale duhurilor mele transparente, care se prefăceau că se distrează, dar simţeam în adâncul oaselor că nici nu le pasă.
În fine, îmi vine rândul. Invitat de profa de română, care-mi putea fi fiică, o femeie isteaţă, ce-şi ascundea ascuţimea minţii sub ochelari fumurii, dar nu cu mult mai subţiri decât ai mei şi în spatele unui limbaj cu accent aşa de pur ardelenesc că traznea de artefact actoricesc. No, amu’ să-l auzim pe domnu’ autor, cum o să încerce să vă facă să cumpăraţi 2-3 cărţi, că oricum pe alelalte aduse n-aibă grijă, nu scapă elevii de mine dacă nu le cumpăra, câtă vreme şi eu am fost avut timp să citesc cartea.
M-am ar’dicat pe picioarele dindărăpt ca să cer voie să vorbesc de pe scaun şi m-am aşezat fără să aştept încuviinţare. Am început cu câteva glume ciupite din confrinţele lui Mark Twain şi chiar ale lui Asimov însuşi, să încălzesc atmosferă în felul meu, căci după discursurile altfel decent de scurte ale oficialilor sala era sub temperatura critică, deci simpla presiune n-avea cum, apud van der Waals* să-i aducă la punctual de lichefiere. O clipă mi i-am închipuit sărind pe bănci şi dansând ceahuca, fătucile din clasa terminală, zdravene cum îs prin Transilvania, jucându-şi nurii cu nonşalanţă. În clipa următoare era să mă înec. De uimire. Mi se păruse că o fătucă din rândul patru, banca de la geam, seamănă cu un personaj al meu. Nu, nu cu sursa umană a personajului, de fapt a patru personaje din patru nuvele diferite, ci pe rând, cu fiecare clipă, cu fiecare din alea 4 personaje. Încât dacă nu cititorii, eu o recunoşteam. Iar în cartea ce şedea cuminte pe o masă pusă lateral, la perete, sub fereastra clasei, nu erau decât ultimele două astfel de nuvele. Mi-am zis că-i vedenie şi a trebuit să renunţ la spontaneitate, punând o bandă din sutele pe care le am în memorie, ca să mă lămuresc. Ştiam bine că sifoanele mele nu băteau până în rândul patru. Distanţa fiind mărită de unghi, banca de la geam era, fireşte, lângă geam. Aşa că dacă-i vedeam clar figura vedeniei era ceva luş la mijloc.
Asta a fost doar începutul. În fix 7 minute, mă uitasem reflex la ceas, avui altă vedenie: pe perete era scris mane, tekel, phares, până ce sala de clasă se umplu de personajele mele, de-a valma principale şi secundare. Care mă priveau ironic şi zâmbeau sardonic. Ştiau, ale drakku, că sunt autonome, că nu am nici un control asupra lor. Pe feţele lor de feline sătule, după ce-ar fi înghit şoarecele bibliotecii din Alexandria, rânjetele spuneau clar: ia să vedem ce minciuni le tragi ăstora că să le vinzi poveştile noastre. Acest noastre reuşi să mă enerveze. Am reuşit, nici eu nu ştiu cum, să-mi stăpânesc tonul vocii, deşi bănui că mă strâmbam ca de durere de măsele şi cred că dădeam din mâini mai abitir ca duşmanii închipuiţi ai cavalerului tristei figuri. De ce mama drakkului n-am auvt inspiraţia să scriu şi despre tine, celebrissime, poate aveai o urmă de spirit cavaleresc şi puteam şi eu să respir. Ba chiar prezenţa inseparabilului maestru de ceremonii Sancho Panza i-ar fi acoperit pe bandiţii ăştia nesuferiţi, cu glumele lui ţărăneşti. Pe semne personajele mele, reale sau închipuite, dar cum să fie reale, îmi citeau gândurile cum îmi citeau cei 2-3 care-mi gustau scrisul, că Neghiniţă îmi şi transmise: boule, nu mai fă prostia să-ţi denigrezi creaturile, o să ratezi lansarea.
Am încercat să-i îmbunez. Cu o şmecherie. Am vorbit frumos de unele dintre ele. Personajele mele adică. Privirea lor devenea şi mai sarcastică. Jimminy îmi transmise atunci, din postul lui, o serie de comentarii pe care nici un autor n-ar vrea să le audă, venite de la prieteni, care relevau fisuri. Deşi toate cronicile publicate fuseseră profesioniste, bine ţintite şi chiar flatante, le evitase. Ce mai, îmi făceau praf nu numai cartea pe care o prezentam, ci întreaga mea textologie.
Ideea salvatoare mi-a venit în ultimul moment, când m-am uitat la ceas. Nici o lansare nu trebuie să depăşească juma’ de oră, altfel toată lumea se plictiseşte, ştiam asta. Mai aveam maximum 2-3 minute. Am scos cu gesturi spectaculare, de prestidigitator, ca şi cum aş fi făcut cu ochiul către sală, ca un prinţ, ultima mea parodie după Emil Brumaru. Despre care ştiam că fiinţele umane care-mi serviseră că surse pentru personajele cele mai importante n-o ştiu încă. Apoi. cu un racord elgant şi abil, fără unghiuri bruşte, am încheiat cu lectura parodiei. N-o să vă spun nimic despre textul parodiei, o să vă aburesc cu două din versurile brumăreşti pe care construisem, cu vecuri în urmă, altă parodie pe care deja o ştiţi cu toţii:
O, Leonid Dimov, e seară
Şi eu beau singur, într-un birt.
În timp ce citeam, m-am concentrat ca niciodată şi, spre propria mea surprindere, lăsând vocea să preia imaginea culeasă de ochi pe hârtie, am spus în minte Tatăl nostru. Descântecul a lucrat, personajele mele s-au prefăcut la loc în fătucile liceului acelui orăşel tansilvan, cu nurii aferenţi cu tot. Dar, animal cu străvechi şi conservat instinct, le-am simţit puţin încălzite. Temperatura, cel puţin cea emoţională, se ridicase cu mai bine de un grad. Reuşisem.
Atunci s-a întâmplat minunea. O fătucă mărunţică, de maximum clasa a şasea, semănând cu atleta subţirică, fiica dragului meu Leonidas, aşa cum arăta într-a şasea, urâţică dar ochioasă, apăru în faţa mea de nicări’ cu un buchet de flori de câmp. Din partea elevilor liceului nostru, domule scriitor de la Bucureşti. Ca semn că n-o fi nevoie să ne oblige doamna profesoară, diriginta de la a XII-a be, să vă cumpărăm cartea. Aflaţi că ne-am simţit bine între personajele dumneavoastră. Aşa că de amu’ doamna de română o să aibă surpriza că o să-l citim şi pe Rebreanu. Da tu de George Călinescu ai auzit, intinsei eu coarda, preluând fără fasoane buchetul. În care luminau între altele un mac, câteva viorele şi trei narcise. Pe lângă o grămadă de flori al căror nume îl uitasem, umblând aiurea prin lume, depărtându-mă mereu de pământul natal. Da, ştiu, chiar dacă la româna de gimnaziu nu-i în programă. Da de unde ştii, de la cercul de română? Nu, de la tata. Tatăl tău e scriitor? Nu, e contabil. Şi ştii şi ce-a spus George Călinescu despre Rebreanu, pe care zici că de amu’ îl veţi citi neobligaţi? Că’z doară nu seamănă cu mine, e scriitor mare. Ştiu. A zis că Rebreanu are stilul unui proces verbal de jandarm rural. Era să-mi pice dinţii de uimire. Şi tu, dacă ai fi în locul lui Călinescu, ce ai zice de stilul meu? …Nu de-i bun ori rău, asta e treaba criticilor, nu a noastră. Da’ pe noi ne-a plimbat o ţâră prin ţara poveştilor. Să mai viniţi la noi la liceu. Da’ numa’ cu o carte nouă şi numa’ dacă-i că asta. La revedere, domnule din Bucureşti.
Fără să mă mir prea mult, am constatat că rămăsesem singuri în sală. Fătucile se duseseră la drăguţii lor, cu nuri cu tot, profii şi editorul la o cafea. Era timpul să-mi fac şi eu datoria de socializare. La revedere, fătucă de contabil.
În canelarie refuzai cafeaua, norma mea e una pe zi, dimineaţa, fără zahăr, refuzai ţuica ardelenească, aia sănătoasă de-i zic aiurea răgăţenii palincă, dar acceptai un pahar cu suc de ananas. O domană din liceu, care avusese în grijă masa cu cărţi, mă luă deoparte, să-mi prezinte socoteală. Pe cele 3 cărţi nevândute i le dăruii. Ca mulţumită pentru efort. Căci persoanele oficiale îşi avuseseră exemplarele rezervate, cu autograful scriitorului de la Bucureşti. Numa’ bune de pus sub ghivecele de flori. Să nu se strice mobila, nu?
Related Articles
No user responded in this post