BREXIT – RĂDĂCINI ADÂNCI

Regretatul Octavian Paler titra, pe 22 ianuarie 1990, în România Liberă: Iluziile au durat o lună. Tocmai consiliul FSN anunţase că va participa la alegeri. Multora le-a fost necesar mai mult timp. Până pe 20 mai. În duminica orbului. Altora şi mai mult. Până în septembrie 1991. Când premierul de atunci a fost debarcat cu forţa batalioaneor minereşti pentru că apreciase în direct că puciul care-l viza pe Gorbaciov fusese o manifestare a comunismului pur şi dur. În linii mari, cam aceiaşi întârziaţi de atunci se hlizesc acum de plăcuţele suedeze de înmatriculare. Paradox? Nici vorbă. Dar nu de rinocerizare e vorba. Ci de viteza difertă cu care mintea omenească sesizează dinamica evenimenţială. Treacăt, cunosc un singur om (am pierdut legătura cu el) care s-a prins încă din dupămasa de 22 decembrie 1989. Amestecat în mulţima din faţa fostului Comitet Central. Dar e avea faimă de nebun.

Cu aproape 4 ani în urmă i-am înjurat pe britanici. Deşi, la 9 ani după aliniera sub drapelul albastru cu stele începusem mai demultisor să nu mai fiu suporterul UE. Dar mintea umană are inerţia ei. Fizică. Semnalul neural care, plecând de la stomac, ajunge la centrul foamei din creier pentru a transmite senzaţia de saţietate, face cam 20 de minute. Iată dece trebuie să ne oprim din mâncat cu destulă vreme înainte de a ne simţi sătui. Dar asta-i iar altă problemă. L-am înjurat şi pe Nigel Farage. Mai mult decât pe Theresa May. Dar… ştiu că posed resurse pentru a evita încremenirea în proiect.

Indiferent de argumentele specioase ale celor două tabere care s-au înfruntat în referendumul din 23 iunie 2016, decizia, finalizată pe 31 ianuarie 2020, trebuie să aibă o semnificaţie. Care cere o analiză. Iar analiza cere o perspectivă. Vor veni şi acestea. La nivelul comentatorilor consacraţi. Deocamdată, fără a şti câţi dintre interlocutorii mei situaţi în diferite sfere de contact şi având diferite statute, aşteaptă de la mine o primă analiză, sunt sigur ca eu aştept această primă analiză din partea mea.

Pornesc de la prima reacţie fată de decizia populaţiei UK. Care, aşa cum mărturiseam, fusese negativă. De respingere şi de neînţelegere. Deşi deja nu mai eram suporterul UE. Sau nu eram încă antisuporter.

Reflectarea asupra sensului deciziei istorice s-a derulat în paralel şi nu fără legătură cu evoluţia sentimentului de rezervă, apoi de reticenţă şi de o vreme chiar de respingere a UE, aşa cum funcţionează acum.

Să pornim de la istoria Angliei. Aceasta s-a definit, de fapt, ca stat coerent, în urma războiului de o sută de ani. câteva secole a tot oscilat, între mici regate saxone, integrate efemer în uniunea personală danezo-norvegiană a regelui Kanut. Apoi amestecătura cu continentul datorată regilor francezi şi războiul însuşi, care a dus la alianţe ciudate, cu burgunzii împotriva firavului regat francez, au mărit confuzia statală. Pierzând teritoriile din Franţa, începând cu Aquitania, Anglia s-a definit. Treptat, a conştientizat esenţialitatea condiţiei sale insulare. 

Politica de balans faţă de puterile continentului s-a constituit şi aceasta treptat. Implicarea în conflictele dintre Francisc I şi Carol Quintul a fost sporadică şi nu neapărat programatică. Apoi, sub sceptrul Elisabetei, Anglia şi-a luat în serios soarta supremaţiei pe mare şi a purtat un război colonial împotriva Spaniei, cea mai mare putere europeană. Război încheiat cu înfrângerea Invinciblei Armada. În secolele următoare, sistematic Anglia a combătut puterea cea mai mare a continentului. În numele unui anume echilibru. De cele mai multe ori, aliantele sale au ieşit învingătoare în războaiele continentale. A iniţiat, finanţat şi şi-a alăturat trupele la toate coaliţiile antinapoleonene. Dar, după congresul de la Viena (1815), a luat partea Franţei învinse. În numele aceluiaş echilibru. A fost singura putere europeană neatinsă de valul revoluţionar de la 1848 şi a susţinut Imperiul Otoman în războiul Crimeii, pentru a frâna ascensiunea Rusiei. E adevărat că a asistat pasivă la naşterea Reichului german, în lipsa oricăror condiţii politice de a-l combate. Dar, în faţa acestei noi puteri europene majore, a lichidat duşmănia istorică cu Franţa. ba s-a aliat şi cu Rusia, pentru a obliga Puterile Centrale să-şi asume războiul pe două fronturi. Situaţie repetată în liniile cele mai mari în irmătorul război mondial. De-a lungul secolelor îşi formase un imperiu global, pe care l-a pierdut după război. Dar a rămas cu conexunile economice ale Commonwealthului. Dar acest aspect n-are legătură directă cu istoricul relaţiilor cu Europa, pe care-l rememorăm ca fundament al decelării unei semnificaţii a Brexit.

Se clamează acum numărul de 47 de ani petrecuţi de Regatul Unit în cadrul structurilor europene. Ceea ce ne duce la 1973, ca an de debut al apartenenţei. Dar se omite perioada în care Anglia a fost ţinută, oarecum ostentativ, la poarta Pieţei Comune, nivelul de atunci al structurii europene. Piaţa Comună s-a înfiinţat în 1957, prin lărgirea progresivă a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului (1951), Anglia a creat, în 1960, o asociaţie a liberului schimb. Când, ulterior, a încercat să fie admisă în Piaţa Comună, cel mai ferm oponent a fost De Gaulle.

Motivaţia iniţială a structurilor evolutive a fost economică. Reticenţa britanică, tacită multă vreme, dar greu de negljjat, s-a manifestat pe măsura integrării instituţionale. Anglia a fost mereu atentă la intangibilitatea independenţei sale politice. Cum reticenţa s-a manifestat exclusiv intern, a putut trece neobservată câtă vreme subiectul a fost UE ca entitate. Dar ar fi greu de presupus că mişcarea Brexit s-a născut din senin. Cu atât mai puţin ca generaţie spontanee. E de ajuns să se urmărească biografia lui Nigel Farage. Care, deşi deloc un necunoscut, abia acum devenim atenţi la activitatea sa în timp.

Dar înainte de a reveni la acest politician esenţial pentru Brexit, să vedem dacă rezumativul excurs istoric a avut sau nu sens. Căci la modul direct, Brexit nu poate fi în nici un caz asimilat ca un gest politic din categoria ideii de echilbru european urmărită câteva secole de Anglia. Întâi de toate, după 8 mai 1945 Europa apuseană a reuşit să evite orice act de război pe teritoriul său. Nu discutăm acum de estul european. Iar momentele cu implicare militară din acest spaţiu ies în afara constatelor politice ale Angliei. Dar apare întrebarea: există sau nu o sferă de volum minim care să cuprindă logica politicii istorice de echilibru european şi logica apartenenţei la structurile integraţioniste evolutiv ale aceleiaşi Europe? Mai simplu spus, există sau nu un concept comun ambelor situaţii? Cred că da. Şi aici e tocmai nucleul ideatic al demersului de faţă. În epoca istorică în care Anglia a practicat o politică coerentă, relaţiile sale cu diferite ţări sau grupuri de ţări au fost variabile. De la caz la caz şi de la interes la interes. Elementul comun e evident: Anglia a tratat, de la autodefinirea sa ca stat, continentul ca un interlocutor unic. Indiferent de structura interna a acestuia. Şi a fost singura putere europeană care a procedat istoriceşte astfel. Poate numai Rusia, de la Petru Romanov încoace, s-a raportat la apusul european ca la un tot. Pe care l-a considerat ca un model pentru propria sa modernizare. dar iată că aceeaşi considerare a Europei continentale ca u bloc o regăsim, în perspecitva unor comentatori sagace: Istoria Brexit este, de fapt, istoria relaţiilor dintre Marea Britanie şi ţările din partea continentală a Europei. Aceasta arată tensiunile existente încă de la primele discuţi între politicieni pentru crearea unei pieţe unice europene. Iar procesul Brexit de care vorbim acum este o acumulare a mai multor încercări de repoziţionare şi rearanjare a relaţiilor dintre cele două părţi https://www.openpolitics.ro/cum-s-a-ajuns-la-brexit/

De altfel întregul articol merită citit.

Să revenim la discursul de adio al lui Nigel Farage în Parlamentul European. Trec peste argumentele tehnice, precum relaţia dintre Tratatul de la Lisabona şi Tratatul de la Maastricht. Presupun ca textul se poate găsi. Ma opresc la ideea-forţă esenţială. Rezumatul logic al discursului: Iubesc Europa, urăsc Uniunea Europeană.

Se poate glosa din numerase perspective asupra sensului acestei fraze tăioase. Între două limite extreme. Ce e de reproşat, din perspectivă britanică, punctual din perspectiva mişcării Brexit, la modul minimal, e efectul disfuncţionalizant al hyperbirocraţiei bruxelleze. Ultrabirocraţie care cel puţin frânează funcţionarea şi chiar eficienţa Uniunii. O birocraţie hipertrofiată (a se nota diferenţa semnificativă a grafierii) nu doar frânează maşinăria unei megaorganizaţii. Ci generează, necesarmente, corupţie. Şi cum aşa zisa luptă anticorupţie – ce inlocuieşte lozinca luptei pentru pace care fâlfâia pe meterezele imperiului comunist (deloc un oximoron!) – a devenit lozinca definitorie a UE, chiar în accepţiuna asta minimala, conform căreia nu-i reproşezi UE decât birocraţia, reproşul raţional e întemeiat. Anglia şi-a valorificat capacitatea naturală de a se proteja de efectele cel puţin ineficiente ale UE.

La limita maximă, însă, reproşul miscării Brexit merge în adâncime. Dacă birocratizarea e inerentă chiar bonam fidem, e de presupus că mişcarea Brexit respinge nu doar Europa în sine (iubesc Europa, declară fără echivoc Farage). Ci ceea ce a devenit Europa. Prin şi datortă UE. De la Piaţa Comună, care avea sens şi care ne-a respins în 1963 şi 1967, până la structura integraţionistă actuală, cu iz totalitar, undeva ceva s-a pierdut pe drum – dă corifeul Brexit de înţeles. În discursul politic, rezumat în discursul de adio.

N-am urmărit evoluţia în timp a mişcării Brexit. Ba chiar referendumul decisiv m-a luat prin surprindere. Am spus-o la începutul articolului. Nu am o baza de apreciere a cauzelor adânci a acestei mişcări. Care semnifică o parte din reacţia Marii Britanii însăşi. Una organică. Reacţie care exprimă, pe termen lung, doza progresivă de inconfort a insularilor. Până ce la un moment dat paharul prea plin s-a revărsat. Nu ştiu dacă din augmentarea acestei doze de inconfort face sau nu parte şi schimbarea de fond a UE. Anume căderea întregului continent sub influenţa globalizării neomarxiste, bazate pe exacerbarea corectitudinii politice. Chiar fără a ţine seama de această schimbare majoră, avansarea procesului de integrare instituţională generează birocraţie în exces, iar această generează corupţie şi tendinţă totalitară în mod spontan. Cum nu am informaţie de fond, despre mişcarea Brexit, nu am alt instrument decât interpretarea diferenţiată, mai mult sau mai puţin intuitivă. Care e indiscernabilă de speculaţia pură. Bref, înercarea de a răspunde, cât de cât raţional, la întrebarea dacă vehemenţa fără echivoc a frazei iubesc Europa, urăsc UE exprimă doar disconfortul faţă de evoluţia să-i spunem benignă, inerentă, a organizaţiei, sau ceva mai mult. Unul din factorii generatori de inconfort britanic e de presupus că ar putea fi ideea uneu armate propriii a UE. Idee în esenţă anti NATO. Ca să nu spunem direct antiamericană. Nu ştiu dacă vreodată politica britanică ar ajunge să nu mai mizeze pe alianţa cu USA. În cadrul NATO sau, la limită, în afara lui. E adevărat, poziţia lui Macron, în sensul acestei schimbări majore de strategie europeană, s-a exprimat după declanşarea procesului Brexit. Dar nu ar fi fără sens ca mişcarea Brexit să fi anticipat in nuce posibilitatea apariţiei unei asemenea idei.

Răspunsul la întrebarea pe care am pus-o depinde de atitudinea mişcării Brexit faţă de preeminenţa corectitudinii politice in Europa continentală. Prin simplă impresie, nu ştiu dacă spiritul britanic e sau nu permeabil la corectitudinea politică, esenţa mişcării globaliste. Dar pare destul de probabil că u e suporterul ei. Iată la ce aspect al evoluţiei discursului public al lui Farage trebuie să fim foarte atenţi în continuare, pentru a decela dacă atitudinea anti UE e bazată şi pe lunecarea acesteia sub globalism sau doar pe celelalte elemente deja identificate.

Va fi, rezumând, interesant de urmărit cu precădere următoarele aspecte, în viitorul apropiat şi mediu (nimic nu e predictibil pe termen lung): posibilele schimbări politice interne în UK; atitudinea guvernului UK faţă de întărirea, momentană, a poziţiei lui Trump; eventuala perseverare a Scoţiei de a cântări mai mult presupusul avantaj al continuării apartenenţei la UE decât unitatea UK (la care punct nici relaţiile componentelor UK cu Commonwealthul nu sunt indiferente); oricât ar părea de ciudat, procesul electoral din… Israel.  

Dar dacă, abandonând pentru doar o clipă prudenţa intelectuală, ne întrebăm dacă Brexit nu e, cumva, o reacţie împotriva planului Kalergi?