CERCETĂRI CARE DEMOLEAZĂ CLIŞEE SEDIMENTATE

Pentru multă lume, comerţul cu sclavi negri e o poveste prea puţin cunoscută. Aşa începe rezumatul unui articol al profeorului francez Olivier Pétré Grenouilleau, din Loriént, publicat de mensualul Magazin istoric (nr 7-8/2004). Iată o temă care merită efortul de a o dezvolta. Pentru a diminua, cu numărul cititorilor blogului, adică extrem de puţin, această arie de necuoaştere. Dece? Mai ales deoarece gradul de necunoaştere publică e accentuat, în mare măsură, de propaganda pe termen lung, creatoare de prejudecăţi sedimentate. Până la pietrificare. Propagandă departe de a se limita la zona de influenţă a imperiului roşu. Vom încerca să ilustrăm, cu cifre, ponderile reale ale diferitelor entităţi contributoare la fenomen.

Imaginea curentă a acestui comerţ se reduce la triunghiul transatlantic coasta vestică a Africii – America de sud tropicală – coasta de est a Americii de Nord. De aici vom pleca.

Din capul locului trebuie să precizăm că singura sursă întâlnită în timp care a tratat serios subiectul e acest mensual, care, iată, luna asta împlineşte 47 ani. Paralel cu relectura articolelor referitoare la acesta, am făcut, par aquis de conscience şi o căutare pe google.com. Am fost prea puţin surprins să constat că n-am găsit nici măcar articolele cu pricina. Cineva eventual interesat de subiect care pleacă de la motorul de căutare cel mai popular are toate şansele să nu se poată desprinde de prejudecăţile sedimentate pe termen lung. Iată un motiv suplimentar care ne îndeamnă să realizăm sinteza articolelor publicate de-a lungul a 26 ani. Cu un minim de reflecţii personale, lăsând faptele certificate de specialişti să vorbească cu propria voce. Desigur, vom fi recunoscători acelor cititori “cusurgii”, care ne vor oferi documente suplimentare, în urma unor căutări de mai mare acurateţe ca cea proprie. Dar, dat fiind raportul documentar aproape dihotomic între perspectiva sedimentată şi cea pe care vom încerca s-o ilustrăm, socotim că eventuala citare în contraargumentare a unor surse mai mult sau mai puţin lozincarde, care ignoră vădit documentele pe care ne bazăm (cum ar fi unele referate cu ţintă scolară) ar fi irelevantă. Nu e o perspectivă exlcusivistă, ci una logică: însăşi existenţa materialelor pe care ne bazăm argumentează lacunaritatea unor eventuale astfel de documente. Care, repetăm, abundă în spaţiul internautic.

Să trecem în revistă contribuţia lunarului Magazin istoric la documentarea problemei. Studiul Comerţul cu sclavi în Atlantic, de Philip D. Curtin e publicat, rezumativ, în numerele din august şi septembrie 1978. O analiză istorică, din pespectivă socio-economică şi chiar bio-medicală, de bun simţ în sine, dar cu 2 omisiuni majore: originea antică a sclaviei, referirile istorice restrângându-se la Imperiul roman, dar mai ales esenţialul, evaluarea ponderilor forţelor locale de-a lungul fluxului mărfii umane, autorul limitându-şi atenţia doar la teritoriile riverine Atlanticului. Totuşi, o utilă primă analiză a fenomenului.

Un fenomen colateral, apariţia comunităţilor de sclavi evadaţi, din prima şi următoarele generaţii după exportul în Brazilia, e tratat de Stuart W. Schwartz în numărul din decembrie 1984. Fără valoare adăugată tabloului pe care încercăm a-l contura. 10 ani mai târziu (decembrie 1994), Jean de Grandsaigne, într-un articol reprodus după revista franceză Historia, punctează abolirea legală, în 1888, a sclaviei în Brazilia. La fel de deconectat de la sfera noastră de interes. Nu cităm articole la fel de îndepărtate de temă, publicate în numerele 5 şi 9/1983, 11/1985, 1/1986, 4 şi 6/1988, 2/1992 şi 2/1993, pentru a nu dilua inutil problematica. Vom exemplifica doar perspecitva majoritară ce pare a domina nu numai prejudecăţile sedimentate în marele public ci chiar o bună parte din lumea istoricilor. Astfel, numărul din noiembrie 2000 publică un articol scris anume pentru Magazin istoric de Catherine Coquery-Vidrovitch, pe bază cărţii proprii L’Áfrique et les Africains au XIXème siècle (ed. Armand Colin, Paris, 1999). Însăşi focalizarea pe o perioadă ulterioară fluxului de sclavi din centrul Africii către zona costieră atlantică, fenomen derulat cu precădere între secolele XVI – XVIII exclude din start tratarea acestuia. Am menţionat, însă, acest penultim articol din seria revistei mai ales pentru a sugera că perspectiva autoarei, aşa cum rezidă din articolul citat, ar fi făcut puţin probabilă tratarea realistă a fenomenului pe care ne-am propus a-l schiţa.

În fine, ajungem la articolul pomenit la început. Titlul e relevant: Comenrţul cu negri – un tabu?. Iar Magazin istoric a avut exclusivitate pentru a-l publica. Dece e relevant şi care e sensul modului interogativ al titlului? Suntem în 2004. Personal am aflat de existenţa conceptului corectitudine politică din cartea de debut a fizicianului, filosofului şi omului de cultură Horia Roman Patapievici, apărută în 1995. Carte care aduna articole publicate de autor în anii 1990 – 94 în săptămânalui 22. La întâlnirea cu conceptul, în mediul universitar din USA, dl Patapievici îl numea, sugestiv şi exact, comunism american. Surpinzând germenele totalitar al conceptului. Plasând articolul din cartea publicată în 1995 în context cronologic, pare plauzibil că acesta a germinat, sau a incubat, în mediul universitar american, poate chiar înainte de dublul şi salutarul mandat Reagan, dar a explodat la începutul dublului mandat Clinton. Ieşind în public. Şi subjugându-l. Extensia socială a ecologiei microorganismelor patogene (fenomen de inadaptare, 97% dintre microorganismele biologice fiind fie străine, fie neutre, fie cooperante, până la simbioză, cu cele ale animalelor terestre) cere, naturaliter, adaptarea progresivă a patogenului social al spiritului totalitar. Ciuma brună şi cancerul roşu în secolul XX, ca să nu coborâm mai mult în trecut, corectitudinea politică şi aşa zisele spiritualisme acum, la început de mileniu.

Nu consederăm defel inutilă această digresiune. Căci oferă cititorului nu numai cheia de înţelegere a fenomenului în discuţie ci, punctual, grila de lectură a fragmentului Chiar în sânul lumii academice, numeroşi istorici nespecializaţi (pe subiect, n.red.) continuă să abordeze problema pornind de la clişee învechite. Clişee reproduse fără încetare şi de o subliteratură… Autorul are onestitatea intelectuală de a nu semnala eventuale presiuni împotriva dezvoltării cercetărilor istorice a fenomenului. Dar tocmai citind cu atenţie fraza putem sesiza rolul important al inerţiei mentale, la nivel academic şi la nivel public, mediu de cultură propice pentru dezvoltarea patogenului social al corectitudinii politice. Cumva dezvoltarea cercetărilor care tind să schimbe imaginea tradiţională, seculară, a comerţului cu sclavi africani, pe liniile triunghiului Europa Occidentală – coasta atlantică a Africii – coasta atlantică a părţii mijlocii a bicontinentului American merge împotriva curentului. Dar merge.

Cum citarea directă e preferabilă relatării în lectură personală, vom merge pe aceeasi linie. Trecutul traficului cu sclavi negri nu e, deci, necunoscut. E prost cunoscut, mai spune autorul, subliniind ideea forţă a textului de faţă. Procedând aşa (reducând lucrurile la clişeul traseului triunghiular, n.red.)… aruncăm în umbră numeroase lucruri esenţiale pentru cunoaşterea căilor şi logicii comerţului cu negri. Şi, mai departe: Comerţul cu sclavi negri nu a fost inventat de europeni, iar Africa nu a fost un partener pasiv al acestui comerţ, altfel abominabil. Se ignoră o evidenţă materială. Sclavii negri nu apăreau ca prin farmec în porturile de unde erau schimbaţi cu produse europene. De către comercianţi… negri. Care prosperau pe seama acestui schimb. Era necesară o întreagă reţea continentală de procurare, transport, depozitare intermediară, evaluare. Şefuleţi locali de triburi din centrul Africii procurau marfa prin mici războaie locale, ca prizonieri. Dar nu numai. Proprii supuşi furnizau şi ei o cotă. Pauperizaţi dincolo de standardul local, indezirabili, rivali locali ai şefuleţilor şi oricare alte procedee. Vânduţi apoi, din aproape în aproape, în beneficiul fiecărei verigi a uriaşei reţele, crescându-le preţul până în porturile exportatoare. Diferenţa de preţ faţă de cel de pe pieţele de desfacere producea venituri imense cărăuşilor marini. Vom vedea că, totuşi, ponderea veniturilor înclina către potentaţii băstinaşi africani. Corasiali cu marfa umană! Ce e mai reprobabil? Aceasta e, de fapt, logica unui anume sistem sclavagist, conchide autorul. Sigur că logica oricărui comerţ se bazează pe dimensiunea şi amploarea cererii. Sigur că marile plantaţii din sudul Statelor Unite au ponderea lor, importantă, în dimensionarea cererii. Dar, dacă ţinem seama de state insulare caraibiene a căror populaţie e, nu de azi, ci de peste un secol, complet şi de cel puţin două ori schimbată, de la băştinaşii amerindieni la colonişti hispanici şi de la aceştia la negri creoli, dacă nu uităm ponderea negrilor din uriaşa Brazilie, sudul sclavagist nordamerican are o răspundere mai mică decât faima.

Dar, dacă lucrurile stau aşa şi e logic să stea aşa, atunci dece doar coasta atlantică a Africii ar fi avut monopolul exportului şi nu şi cea estică, spre Oceanul Indian? Păi băştinaşii din Mauritius, arhipelagul Seychelles şi ce insule mai sunt pe acolo sunt o rasă amestecată, cu trăsături arabo – africane. Şi găseşti acolo destui negri care vorbesc creola. Aproape identică celei vorbite din Haiti până-n Brazilia. Iar procentul acestora nu s-ar justifica doar prin migraţia naturală. Profesorul Grenuilleau precizează că ruta estică a fost una activă. Cele nordice, pe uscat, care nu fac strict obiectul sintezei de faţă, deoarece clişeul triunghiular implică necesarmente europeni occidentali, dar sclavi negri au existat şi în zona orientului mijlociu islamic. Arhaismul românesc harap  vine de la arab, dar însemna negru. Iar arabii sunt doar oacheşi. Această linie completează modelul Africii ca rezervor de sclavi negri tout azimut. Ceea ce întăreşte logica reţelei continentale de procurare, transfer şi export a mărfii umane. O logică ce fisurează, fără a o demola, prejudecata colonialistă. Obiect al propagandei sedimentate a imperiului roşu. Care imperiu n-a făcut, după război până la apogeul anilor 60 decât să înlocuiască sistemul colonial occidental cu cel sino-rus. Cu efecte dezastruoase economic. Sigur că nici occidentalii nu s-au dat înapoi de la a profita, dar cel puţin au dat ceva în schimb. Idealul lui sir Cecil Rhodes, altfel un ins amoral şi cinic, era de a orienta strategia imperiului britanic în sensul posibilităţii instalării unei linii ferate Capetown – Cairo care să treacă exclusiv prin posesiuni britanice. N-a fost să fie. În schimb, regimul colonial ruso-sovietic din fosta colonie italiană Somalia a mutat o populaţie întreagă de păstori nomazi, proprietari de cămile, pe litoralul Oceanului Indian, obligându-i să înveţe a pescui. Meserie pentru care nu aveau nici talent, nici chemare. Dar abilă. Nu poţi mătura podeaua decât cu flămânzi.

Revenim la primul nume de autor citat aici, americanul Philip D. Curtin. Acesta a publicat, în 1969, primul recensământ ştiinţific al diferitelor căi de trafic naval în Atlantic. 30 de ani mai târziu, Universitatea Cambridge a realizat un CDROM, cuprinzând peste 27000 expediţii atlantice cu sclavi negri. Material foarte util pentru cercetători. S-a putut stabili că, între 1450 şi 1869 (data întreruperii definitive a traficului atlantic) peste 11 milioane de sclavi negri au fost transportaţi peste Atlantic. Evaluînd mortalitatea la bord, cam 9.6 milioane au atins coastele americane ale oceanului. Traficul oriental, atât occidental cât, mai ales, musulman, a fost evaluat, cu marjă de eroare inerent mai mare, la cam 17 milioane. Componenta occidentală e mult mai târzie, cea arabo – musulmană începuse în secolul VI, chiar înainte de Mahomed.

Ar trebui adunat la aceste cifre traficul intern? Da, căci, aşa cum cercetările citate de profesorul Grenouilleau, al cărui articol îmbină sinteza cu analize proprii şi pe care, de fapt, ne bazăm acest text, fenomenul exportului de sclavi negri africani n-ar fi început, cu toate elementele stimulative deja precizate, fără a fi funcţionat anterior expediţiilor navale europene. Că implicarea europenilor va fi amplificat, în mare măsură, traficul intern e evident. Raţionamentele din acest alineat încearcă să completeze logic o porţiune mai eliptică a articolului pe care încercăm a-l valorifica. O evaluare datorată americanuloui Patrick Manning ar da pentru traficul intern, pe întreaga sa perioadă, undeva în jurul a jumătate din cel extern. Ceea ce ar duce la cifra de circa 14 milioane pentru acest trafic. Una peste alta, între secolul VI şi XIX cam 42 milioane de locuitori ai continentului ar fost supuşi unei forme de comerţ cu sclavi.

Ce procent din comerţul atlantic s-ar circumscrie triunghiului? Cam 60%, spune profesorul Breton. Adică 6.5 milioane. Din totalul exportabil de 28 milioane. A reduce deci fenomenul la clişeul triunghiului, oricât de funcţional ar fi acesta, e o eroare majoră. Dar nu numai atât! Acest procent minor, în plan cantitativ, a generat o imagine profund nedreaptă faţă de lumea occidentală. În plan uman, contribuţia traseelor triunghiulare, a căror răspundere trebuie oricum împărţită cu băştinaşii, de la reţeaua internă la vânzătorii riverani, e aproape neglijabilă faţă de răspunderea nonoccidentală. Mult mai îndelungată în timp şi copleşitor mai amplă cantitativ. Iată că, fie şi fără contribuţia propagandei imperiului roşu, imaginea publică a fenomenului e una din marile nedreptăţi ale istoriei la adresa occidentului.

O altă cifră estimativă amplifică nedreptatea. Dacă mai ales în primii ani ai implicării navigatorilor europeni în fenomen, aceştia au capturat direct un număr de băştinaşi, procentul acestora se reduce la 2%! Deci 98% dintre negrii africani au fost vânduţi ca sclavi de africanii înşişi! Iar vânzătorii au intrat în afacere din proprie voinţă, deoarece Europa nu avea mijloacele de a le impune implicarea şi deoarece traficul intern e predecesor exportului naval. Africa neagră a fost deopotrivă victimă şi actor a fenomenului, conchide autorul.

Alt clişeu, alimentat în epocă de rasiştii albi, e aşa zisul schimb inegal. Sclavi în schimbul nimicurilor. Argument al asa zisei inferiorităţi a negrilor. Că după război cota ideologică a imaginii publice s-a inversat e un fapt. Că faptul acesta a întors pe dos propaganda rasistă albă^* în defavoarea albilor era, în condiţiile date, inevitabil. Dar şi cumva drept. Numai că ambele curente ideologice s-au bazat pe neadevăr. Varietatea mărfurilor cu care comercianţii navali cumpărau sclavi negri excludea clişeul mărgelelor de sticlă. Logic, însăşi preexistenţa traficului intern cere interfeţei portuare băştinaşe să pretindă mărfuri valuabile pentru interesele locale. De altfel am şi atins la un moment dat tendinţa naturală de creştere a preţurilor mărfii umane dinspre interior spre coaste. Nu are rost să detaliem asortimentul de mărfuri de schimb. Dar, de pildă, armele de foc nu puteau lipsi. Cel puţin dincolo de dezvoltarea lor în Europa. Dar şi băuturi alcoolice şi tutun. Numai în secolul XVIII pe această cale au intrat în Africa peste 70000 tone de fier, în diferite produse manufacturate. Autorul dă o explicaţie lingivstică plauzibilă instalării clişeului schimbului inegal, prin evoluţia, în timp, a sensului termenului pacotille. Nu insistăm. Pe scurt, potentaţii africani îşi bazau prosperitatea mai mult pe seama vecinilor decât a propriilor supuşi. Aici profesorul breton o citează pe o autoare pomenită de noi la început (Magazin istoric nr. 11/2000).

Bun, cam cât ar fi 28 milioane de locuitori supuşi sclaviei şi exportaţi faţă de populaţia Africii de-a lungul secolelor? Nu avem date, nici autorii pomeniţi, nici chiar cel principal nu le-au căutat. Dar se poate evalua. Pe baze demografice. Ţinând seama de sporul natural pe temen lung şi de populaţia băstinaşă de la finele secolului XIX. Suma totală pe termen lung, perioadă în care s-au adunat cei 28 milioane (cam 13 secole, deci aproape 40 de generaţii), pare puţin probabil să fie mult sub un miliard. Chiar subestimând masiv această sumă, procentul exportat ar fi undeva între 3 şi 5%. Nesemnificativ la scara continentului. Am propus acest calcul estimativ în locul detalierii amănunţite a demontarii de către profesorul Grenouilleau a ultimului clişeu: influenţa negativă semnificativă a comerţului cu sclavi asupra ratei de dezvoltare pe continental negru.

Profesorul Grenouilleau funcţiona, cu 10 ani în urmă, la momentul redactării articolului publicat de Magazin istoric, la Universitatea Sud-Bretagne. El şi-a început cercetările în diferite arhive, navale şi comerciale, din Nantes. Dece? Logic, deoarece portul de la gurile Loirei a jucat un anume rol în fenomen. Între porturile europene, africane şi americane. Iată prisma prin care trebuie citită fraza emblematică Portul principal al comerţului cu sclavi a fost Rio de Janeiro, nu Liverpool. Nici un port african, fie acesta unul din cele 40 de comptoare fortificate europene pe 4-5 mii de km de coastă, fie câte unul băştinaş ridicat în timp. Nici un port nordamerican, cu toată ponderea marilor plantaţii din sudul Statelor Unite. Nici un port caraibean. Nici un alt port European. Fără datele extrase din Nantes, ca început de cercetare, rezonanţa comparaţiei dintre principalul port al metropolei engleze şi principalul port brazilian ar fi mai puţin pusă în valoare. Deşi e elocventă oricum în sine.

Să rezumăm, în încheiere, princialele clişee demontate de sinteza oferită Magazinului istoric de cercetătorul breton: traseul triunghiular reprezintă mai puţin de un sfert din totalul exportului african de sclavi; 98% dintre aceştia au fost vânduţi de cei de acelaşi sânge cu ei; valoarea mărfurilor cu care europenii au plătit marfa umană a fost departe de a fi neglijabilă; influenţa acestui comerţ asupra dezvoltării Africii e departe de a fi semnificativă. Iar concluzia generală e că suma acestor clişee sedimentate şi chiar pietrificate în timp e o nedreptate majoră faţă de lumea occidentală. Dar num numai atât! Căci clişeele impuse de filoxera corectitudinii politce, rezonante, într-o anume măsură, cu clişeele demontate de o cercetare serioasă, se dovedesc sinicigaşe pentru civilizaţia occidentală în sânul căriea conceptual a germinat şi roade. Şi, în fine, dar deloc neimportant, datoria cercetării de a continua să desţelenească acest complex ghem e esenţială.

Nota bene: ^* adjectivul e necesar, pentru a separa rasismul alb initial de reactivul rasism negru decalat firesc în timp; fenomen pe care adepţii corectitudinii politice nu-l recunosc

Mulţumesc public pe această cale, redacţiei Magazin istoric, personal dlui redactor Alex Piţigoi, pentru laborioasa muncă de identificare a articolelor pe care m-am bazat