VACANŢA LUI VIRGIL

e-grupului Fizică70

Virgil Sălăjan obişnuia să doarmă cea mai mare parte a călătoriilor, nu prea dese, cu avionul. Cum folosea mai ales curse ale companiilor low cost, unde plăteşti fie şi un pahar de ceai, şi cum călătorea mai ales singur, rareori se trezea pentru o pauză de hidratare. Indiferent dacă drumul dura o oră şi jumătate sau 5-6 ore, se lăsa trezit de zumzetul pasagerilor, dezmorţiţi de anunţul că în aproximativ 20 de minute urma aterizarea. Deschidea rarissim revistele de reclamă ale companiilor, care aşteptau în linişte, alături de pungile fiziologice, în buzunarul fotoliului din faţa ta. Cu o singură excepţie până atunci, când, întorcându-se dintr-o vacanţă în Tenerife, îşi completase cunoştinţele despre istoria arhipelagului şi a străvechii populaţii guanches dintr-un articol bine scris, strecurat între reclamele companiei şi ale produselor de lux. Sursă utilă pentru a spori densitatea jurnalului de călătorie, pe care obişnuia a-l ţine în timp real, pe un notebook ce-i încăpea perfect în gentuţa de umăr, plină de acte şi brelocuri. Experienţa pozitivă fiind socotiă cu bun simţ ca singulară, destui din anii următori continua să doarmă în timpul călătoriei. Până-ntro zi. Cea în care tocmai începe povestirea. Trezit târziu, ora de check in fiind rezonabilă, drumul fiind lung, ceea ce se întâmpla foarte rar, ştiinde, deci, că va prinde o repriză de somn mai târziu, stimulat mai ales de raritatea lipsei la apel a plafonului de nori, locul de lângă hublou, nederanjat de aripă, interesul nativ de a compara harta vizuală, lent mobilă, a teritoriului survolat cu cea digitală, derulată pe micul display încastrat pe spatele fotoliului din faţă, la înălţimea privirii unui pasager de înălţime medie, una peste alta un cumul de improbabilităţi, îl determinară să-şi menţină atenţia trează. Ba chiar, spre uimirea sa, canalele audio funcţionând realmente, în sensul că le putea muta, putea alege genul de muzică preferată, pe care căştile i-o insinuau în creier, ceea ce completa cu humor suma de improbabilităţi, îşi zise că situaţia se cere valorificată pe cât posibil. După aproape două ore displayul, pe care rulau date numerice de croazieră, viteză, temperatură externă, oră locală probabilă de atingere a aeroportului ţintă, corelată cu timpul de zbor rămas, anunţă intrarea într-o zonă de turbulenţă. Sistemul de avertizare vocală confirmă, prin vocea comandantului de zbor, alăturând sfaturile standard. Virgil deschise notebookul, care-i semnală reţeaua wireless a avionului cu cod cu tot. Se coonectă la internet, căută şi îl luă cu frig: traiectoria avionului mergea fix către central unui uragan, care se dezvoltase cu o viteză de câteva zeci de ori mai mare decât cea standard. Uraganul nu avea o traiectorie previzibilă, pentru a putea fi ocolit la marginea lui, unde efectele ar fi putut fi asimilate turbulenţelor uzuale, ci sărea de colo-colo ca un titirez gigantic beat. Sau ca un djinn înnebunit de cele 3 milenii de recluziune într-un ulcior de lut, sigilat cu pecetea regelui Suleiman ibn Daud. Comparaţia spontană fu interpretată de virgil ca un simptom de menţinere a sângelui rece. Încercă să-şi amintească ce fizician celebru lansase butada dacă dumnezeu a făcut lumea, diavolul a inventat turbulenţa. Nu reuşi. Înainte de a-şi satisface curiozitatea folosind cele mai noi motoare publice de căutare, reţeaua wireless pică, odată cu stingerea luminilor şi a imaginilor pe dispayurile la îndemâna pasagerilor. Deşi era departe de a fi un veteran al călătoriilor cu avionul, lecţiile gratuite luate cu ani în urmă, de la un fost pilot, asimilate prin prisma propriilor noţiuni limpezi despre inerţie, îl făcură conştient că avionul viră scurt, cât îi permitea masa, înclinându-se pe aripa opusă ultimei poziţii memorate a centrului uraganului. Nimic mai logic, îşi zise Virgil, ce să mai dormi acum, a trăi un film de acţiune cu preţul inclus în bilet promitea a fi o experienţă pe măsura setului de improbabilităţi de care fusese mereu conştient. Ştia bine că avioanele de cursă lungă, mai ales pe linii transoceanice, erau dotate cu sisteme proprii de radar în cel puţin 3 domenii de frecvenţă, putând monitoriza toate caracteristicile unui fenomen meteo aşa de rar. A monitoriza? Doamne, dar ce potenţial de adaptare, de manevră, or avea ăştia? Poţi cunoaşte perfect ecuaţia antisferei Maelstromului, dacă te afli într-o ambarcaţiune angajată pe spirala funestă, absorbantă, la ce-ţi foloseşte? Îşi şopti în barba pe care refuza s-o poarte, în ciuda celor câteva femei inteligente şi rasate care-şi disputau, amuzate, compania lui, că singurele semnale interpretabile vor veni de la mişcările stewardeselor. Se aşteptă ca acestea să mărşăluiască precum păpuşile mecanice din medievalele turnuri cu ceas, asigurând pasagerii că totul e sub control. Dar că o vor face cu voci subtil schimbate, cu expresii faciale impietrite. Mania sa de a analiza trimbrul vocal şi expresia facială deveneau singurii sensori de cules informaţii. La mâna a treia, cel mult. Vocea comandantului anunţă o pană de curent şi linişti pasagerii, asigurându-i că până la repunerea sistemului în funcţie se va trece pe generatorul auxiliar. Evident, acesta nu avea cum să asigure mai mult decât luminile de deasupra fotoliilor. Stewardesele aveau şcoală, se ţineau bine. Câteva reuşiră să zâmbească aproape neforţat. Virgil îşi alese o ţintă. Figura cea mai inteligentă, varietate feminină pentru care Virgil avea o slăbiciune cunoscută în anturajul lui, o brunetă mignonă, căreia uniforma grena şi cravata la fel, peste cămaşa tourquoise îi şedea bine. N-o chemă, aşteptă să ajungă în dreptul lui, apoi îi făcu un semn discret. Stewardesa se aplecă, cu amabilitate profesională. Domnişoară, nu e cazul să vă deranjez pentru un pahar de ceai, aveţi cestiuni arzătoare la ordinea zilei. Tânăra trecu testul, recunoscând citatul din Caragiale, dar nu zâmbi. Aşteptă să vadă ce voia pasagerul ăsta prea calm. În termeni lapidari, precişi, omul îî explică tinerei că ştrie exact ce se întâmplă, că va şedea liniştit, e cel mai bun ajutor pe care-l poate da echipajului, dar că o roagă să-i sugerze căpitanului că cel mai bun mijloc de a ţine pasagerii sub control e de a monitoriza prin sistemul video lupta avionului pentru a ocoli uraganul năzdrăvan. Nu, nu sunt psiholog, domnişoară, dar nimic nu amplifică panica mai eficace decât lipsa de informaţii. Roagă echipajul să monteze un show, să ceară pasagerilor să se roage, fiecare în legea lui, asigurându-i că asta ajută. Băgaţi-le în cap ideea că cea mai mică îndepărtare de inima ciclonică a uraganului e şi rezultatul rugăciunilor. Asta va inhiba panica. Iar panica v-ar influenţă negativ pe voi toţi. De unde ştiţi? Ştiu, nu contează. Din experienţa de viaţă. Ochii negri luciră o clipă scurtă, apoi fata piruetă pe culoar, făcu semn colegei care împingea căruciorul cu băuturi să reculeze şi dispăru după perdeaua clasei avantajate. De unde nu putea ajunge decât în cockpit. Conciliabulul dură cam un sfert de oră, apoi displayurile se luminară, marcând spirala funestă şi traiectoria fragmentată a avionului. Vocea comandantului, mai calmă ca oricând, ceea ce lui Virgil îi spuse că e într-adevăr groasă, rezumă, în stil propriu, sugestiile primite prin stewardesa mignonă. Vânzând, fireşte, marfa, sub brand personal. Cum altfel? Lumea aplaudă şi se simţi o uşoară destindere. E rândul meu, al povestaşului, să notez că Virgil omisese ultimele două replici ale dialogului cu inteligenta stewardesă: Dumneavoastră vă veţi ruga? Niciodată nu vorbesc de asta, cu scuzele de rigoare. E prea personal. Dar o să urmăresc atent filmul luptei cu acest commando sui generis care încearcă să deturneze avionul. Acum sunt sigur că aici, undeva, există cineva de a cărui prezenţă la capătul cursei depind multe evenimente viitoare. Cum uitasem să spun că, în ciuda numelui românesc, Virgil decolase de pe malurile Atlanticului, iar la prezentul povestirii viteza de croazieră a ultimei generaţii de avioane de cursă lungă depăşea mult anticul Concorde, nu-i de mirare că în 2-3 ore ajunsese în zona uraganelor.

Lăsând aventura salvării avionului, inclusiv a propriei vieţi, pe seama sângelui rece al căpitanului, care nu avea cum să nu fie mai rece decât cel al unei stewardese testate, a tehnologiei şi, nu în ultimul rând, a şansei, Virgil extrase, destins, revista companiei aviatice din buzunarul din faţa lui, mută canalul muzical pe un program şi mai antic, centrat pe swing, boogie-woogie şi un strop de blues şi citi cuprinsul. Ca să ştie dacă o mai deschide sau o inserează la loc, în buzunar. Reclamele companiei şi cele la produse de lux le ignorase întotdeauna. Pariase, însă, în urma conversaţiei cu mignona stewardesă, care-i amintea de alt exemplar asemănător, custode la Prado, când aflase, uimit, numele Helenei Fourment, a doua soţie a lui Rubens, folosită ca model în roluri de rezonanţă, că revista companiei ar trebui să aibă o rubrică adresată cititorilor atipici. Cum avea orgoliul, nu întru totul nejustificat, să se considere. Modul în care câştigă pariul îl uimi peste măsură. Ce căuta un articol despre nove şi supernove într-o revistă răsfoită anodin, dominată de articole de lux? Dar mirarea atinse un maxim de multă vreme neîntâlnit când văzu semnătura. Era a unui fost coleg de promoţie, care impresionase, cu doar 2-3 ani în urmă, întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea facultăţii, cu un mesaj audiovizual impresionant. Scuzându-se, ci-că, penrtru absenţă. Spiritul de condotier renascentist, care-l făcuse egal de admirat şi de detestat cu jumătate de veac de solidaritate în urmă, era nu numai imediat recongnoscibil, ironia derutantă departe de a se toci de presupusa înţelepciune se ascuţise, ce mai, omul le râsese provocator în faţă. Reverberaţia mesajului conturase o concluzie deloc comodă. Majoritatea foştilor colegi auzuse crâmpeie disparate despre el, dar suma acestora era descuranajt de incoerentă. În fine, articolul, despre a cărui prezenţă, cu litere foarte mici, se spunea că reprezintă materializarea unui contract pe 3 ani şi 51 zile (sic), cu compania aviatică, avea la prima lectură tonul unei fişe din rnciclopedia liberă online, mai degrabă decât seriozitatea unei broşuri de popularizare ştiinţifică stricto sensu. Abia la a doua lectură, Virgil, martor privilegiat, privind cu ochii minţii ochii ironici, vii, pe ecranul derulat peste tabla amfiteatrului unde avusese loc întâlnirea, sesiză că autorul pur şi simplu îşi bătea joc de companie, de acel segment minor dintre pasageri, care-i va citi prezentarea dar, în adânc, de încă ceva. Poate de sine însuşi, se întrebă Virgil după a doua lectură. Simţi nevoia unei pauze de reflecţie. Ridică ochii pe display. Situaţia era staţionară, avionul cotea spre exteriorul uraganului, acesta se mişca imprevizibil. Câte odată se îndepărta de avion. Dar numai după ce-l împinsese mult în afara rutei lui. Pe display traiectoria avionului era marcată cu alb, a centrului uraganului cu bleumarin. Virgul fu izbit de aspectul de joc inteligent. De jic strategic pe calculator. Părea aburd, dacă nu un scenariu SciFi. Un elefant furios urmărind un ţânţar. Virgil ridică ochii. Peste mai puţin de 10 minute stewardesa cu care discutase se înfăţişă. Domnişoară, dacă nu e un secret de zbor, mi-ai putea răspunde la două întrebări? Nu se obişnuieşte să discutăm cu pasagerii, domnule. Dar ca să mă revanşez pentru ideea dumneavoastră vă propun să vă formulaţi întrebările sub formă de ipoteze. E ca şi cum aţi gândi cu voce tare. Şi ai să-mi infirmi sau ai să-mi confirmi ipotezele, domnişoară? Nu chiar direct, nu-mi risc serviciul după ce vom scăpa din beleaua asta. Gâdiţi-vă că aţi fi avocat, se vede că nu sunteţi. Biiiiine, simulă Virgil un suspin, care-i acundea mica satisfacţie a acceptării jocului. Să zicem că uraganul vă blochează comunicarea cu turnul de control al aeroportului unde ar fi trebuit să fi ajuns deja. Să presupunem că în direcţie opusă puteţi comunica. Să mai presupunem că aţi luat legătura indirect, prin intermediul unui şir de turnuri de control cu “al nostru”. Bănui că afară de noi alte avioane în zonă fie au aterizat deja, fie or mai fi câteva care să fi fost înghiţite, doamne feri, de aripa uraganului. E de presupus că domnul commandant caută un loc de aterizare, poate într-o ţară străină, care să nu fie ostilă celei unde vrem să ajungem. Toată problema se reduce la o cursă de viteză, depindem de fapt de rezervele de combustibil. Orice avion transoceanic ia kerosen de rezervă pentru câteva ore, nu multe. Ei, bine, eu cred că nu am atins încă limita de rezervă dar nu mai avem mult şi mai cred că negocierile cu ţările unde am putea ateriza sunt cel puţin dificile. Virgil se opri. O privi intens. Derulând raţionamentul, care i se părea elementar, o urmărise cu extremă atenţie, părând a privi dincolo de ea, încercând să citească pe faciesul delicat, în ochii negri, adânci, orice urmă de schimbare a expresiei. Mă duc să vă aduc un pahar de ceai, domnule. La fraza asta banală se reduse răspunsul. Ce preferaţi? Depinde ce aveţi, dacă spun de afine risc să nu ştiţi ce-s alea. Prea bine, domnule, un pahar cu ceai de afine. Imediat, domnule. Parodierea limbajului unui butler englez îi spuse lui Virgil mai mult şi mai multe decât orice cuvinte explicite pe care slujbaşa companiei nu avea voie să le pronunţe în faţa pasagerilor. Evitase până şi uzualul totul o să fie bine, domnule, aveţi încredere în echipajul nostru. Când se înfiinţă cu paharul de ceai de afine, Virgil era adâncit temeinic în a treia lectură a articolului despre nove şi suoernove al fostului său coleg de promoţie, cel care absentase aşa de spectacular la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire.

Până la aterizarea, într-o ţară din fericire nu cea mai ostilă, oricum la sud de Rio Grande. Ţara către care luase avionul, nu avea prieteni în zona hispanică a bicontinentului. Virgil salvase deja pe un stick de memorie, mascat de medalionul în formă de steaua lui David înconjurată de o semilună, ce-l purta pe sub cămaşă, un studio, dacă nu complet, cel puţin edificator asupra rezultatelor publicate în revistele de cosmologie fizică de fostul coleg. Cum de la un nivel încolo publicaţiile de specialitate cereau bani, dacă nu erai membru al unei universităţi dintr-un cerc mai degrabă restrâns, unde accesul oricum se plătea printr-o cotizaţie generală ca membru, Virgil îşi cheltuise, online, ultimul bănuţ de care dispunea. Odată ajuns la sol nu-i rămânea decât săşi vândă vreun breloc din metal preţios, ascuns printre cele care-i împodobeau gentuţa de umăr pentru a ajunge la un azil. Desigur, asta e gluma mea de povestaş, care, deşi habar n-are cât vor cere la timpul povestirii siturile publicaţiilor pentru specialişti pentru consultarea unor articole, ştie că un pesronaj cu dotarea mentală tocmai dovedită de Virgil nu putea să nu beneficieze de linii de credit pentru situaţii limită. Dar ce m-ar împiedica pe mine să glumesc pe seama personajului meu? Oricum itinerarul naraţiunii e unul serios, nu se va împiedica de dificultăţi financiare după ce eroul tocmai a scăpat dintr-o provocare existenţială directă. Ar fi o gafă narativă nepermisă.

Virgil aşteptă într-un bungalow aproape de Charlotteville, cea mai nordică localitate a minusculei insule Tobago. Deducem de aici că singurul stat care acceptase aterizarea avionului scăpat de uragan fusese Trinidad-Tobago, poate pentru a-i face în ciudă puternicului vecin continental, cel mai vocal inamic declarat al Statelor Unite, clownul politic Hugo Chavez. De la Port-au-Prince nu-i fusese greu să ajungă la capătul cel mai îndepărtat de continent al ţărişoarei cu care începea lanţul Antilelor mici. Ar fi putut aştepta la fel de comod într-un hotel din capitală, unde sigur ar fi câştigat timp, putând lua o cursă locală care să-l ducă la Miami, de unde cu alta ajungea unde avusese treabă la îmbarcarea în cursa aşa de interesantă. Dar simţea nevoia să reflecteze. Departe de lumea dezlănţuită. Printre originalităţile lui Virgil era şi refuzul de a folosi sculele la modă cu câţiva ani în urmă, iPod şi iPhone, pur şi simplu nu-l distra să scrie cu un creionaş pentru pitici pe o tastatură cu litere milimetrice. Aşteptase liniştit ca producătorii de jucărele integrate să ajungă singuri la idea de a dota produsul notebook, aproximativ de dimensiunea unei cărţi format poche, adică A5, al cărei monitor era limita lui minimă de comfort. Asta era versiunea oficială, pe care o relata anturajului de toate categoriile. De fapt, şi aici personajul nostru începe să devină interesant, deşi nu el e cel mai interesant, cum aţi şi sesizat, domnilor preşedinţi, ideea cotiturii în dezvoltarea jucărelelor integrate îi aparţinea. Cum o infiltrase în capetele decidenţilor concernului japonez al cărui nume, nu-i aşa, n-am vooie să-l pronunţ nici măcar într-un text de ficţiune, nu face obiectul naraţiunii. De fapt rostul drumului era de a prezenta personal prototipul noii jucării la o conferinţă cu uşile închise, unde urmau să se adune reprezentanţi de vârf ai celor două mari concerne americane. Nici numele acestiora n-o să-l spun, dar motivul e diferit, gluma de mai sus s-ar anula prin repetare, iar cine sunt cei doi fabricanţi de calculatoare din USA ştie toată lumea. Evident, la conferinţă urma să fie prezenţi şi reprezentanţii marii firme de soft. O să mă întrebaţi acum cum se face că, produs fiind în Japonia, prototipul care urma să-şi joace şansa de a concura cu seria iPod, iPhone etc, ajunsese pe malul Atlanticului. Banal. Tot în gentuţa de umăr a lui Virgil Sălăjan. Numai că drumul de la Osaka la Paris decursese fără nici un incident, motiv pentru care nici nu l-am mai povestit. Cititorii pricinaşi mă vor întreba de ce de la Osaka Virgil nu luase o cursă transpacifică, mai scurtă, urmând şi sensul lui Phileas Fogg, cu câştig de o oră la fiecare 15 grade longitudinale. Fireşte, aş putea răspunde în maniera medicilor de altă dată, când farmacişti la fel de pricinaşi, sub acoperirea grijii faţă de pacient, returnau reţete ce li se păreau dubioase şi medicul adăuga sub parafă sentinţa fără apel sic volo. Dar ce-i îngăduit medicului de altădată nu-i e îngăduit şi povestaşului de acum, aşa că vreau-nu vreau, trebuie să motivez alegerea unui drum mai ocolit de către eroul meu. Pur şi simplu fabricanţii prototipului voiseră să deruteze ochii vigilenţi ai spionajului industrial, să păstreze un tempo avans, lăsând impresia că se adresează unui concern european. Ca beneficiu secundar, le era utilă o arie mai largă de verificare a posibilităţilor de conectare wireless la diferite reţele întâlnite în cale.

În timp ce restul pasagerilor aştepta calmarea uraganului, pentru a ajunge la destinaţie cu alte avioane, beneficiind de o vacanţă de 2-3 zile pe cheltuiala companiei aviatice, dorindu-i acesteia să nu dea totuşi faliment, Virgil alcătui un tablou cât putea de complet al activităţii profesionale a fostului său coleg. Al cărui nume abia acum şi-l aminti, deşi îl recunoscuse sub textul articolului din revista companiei aviatice: Zeno Ştefănescu. Realiză că, ipotezele revoluţionare ale fizicianului cosmolog, care ar fi trebuit să neliniştească lumea ştiinţifică, avuseseră soarta tipică a ideilor prea decalate în timp de epoca lor. Comunitatea specialiştilor în domeniu se împărţea, în mare, în două: unii îl considerau şarlatan, alţii iluzionar. Deloc de mirare că nu ajunsese în gura mass media. Până şi falsa fuziune la rece fusese, câteva săptămâni, mai populară pe agenţiile de presă. Cu ani în urmă. Dar abia după ce ajunse să-şi reprezinte într-un tablou coerent ideile lui Zeno, Virgil descoperi, deloc uimit, că informaţiile despre biografia concretă a fostului coleg păreau acoperite de şapte perdele de mister. Mesajul către întâlnire venea de la o adresă de e-mail ce devenise inactivă imediat ce primi un reply automat de recepţie, alocuţiunea povestea, lapidar, anecdote care abia acum îî păreau coduri, figura anodină părea a face cu ochiul de pe ecran. Totul părea o farsă amicală, exprimând nimic altceva decât respect pentru munca organizatorilor. Regretul de a nu fi putut participa i se relevă abia acum, rememorând, de fapt revăzând şi reauzind înregistrarea pe unealta lui prototip, lipită cu scuipat. Pur formal. Nici o aluzie la viaţa lui, la itinerarul biografic. Virgil se ambiţionă. Cum nu era chiar un nepriceput, iar prototipul ce semăna cu un notebook era dotat cu cele mai la zi programe de detectare a urmelor prin servere, îi trebui o zi de vară, până-n seară, să-l localizeze în Noua Zeelandă. După ce luase, la rând, cele mai importante ţări anglosaxone ale fostului Commonwealt, fără să facă prea mulţi pureci într-una anume. Se întrebă, amuzat, cum drakku îi pronunţă maorii în engleza lor cu rezonanţă cockney, unde zi se scrie tot day dar se pronunţă day, nu dey, ca în engleza majoritară, numele neaoş românesc, dar nu piedu multă vreme cu distracţia asta, numai o mică parte din plimbarea matinală pe plaja îngurstă a insulei unde Daniel Defoe îşi plasase aventura celebrului său personaj. Deşi se ştia demult că modelul personajului, marinarul Alexander Selkirk, petrecuse 4 ani din viaţă în insula Más a Tierra, redenumită, în 1966, Insula lui Robinson Crusoe şi se află în Pacific, aproape de litoralul chilian nordic. Nimic nu rupe melodia unei naraţiunei ca datele enciclopedice. Jules Verne a fost singurul geniu literar care a reuşit să facă minunea, în doze de masă. Dar scopul acestei scurte incursiuni e precis. Ne dezvăluie nu atât humorul eroului nostru, cât grija lui pentru detaliu. Dacă soarta îl adusese pe aeroportul din Port au Prince, nu exista, în mintea lui, mai bun loc de reflecţie, decât insuliţa singurătăţii unui personaj. Fie el ficţiune literară, cu sau fără sursă reală. Aşa gândea Virgil Sălăjan. Care solicitase înaltului consiliu unde urma să prezinte prototipul multifuncţional la purtător câteva zile în plus după reactivarea zborurilor obişnuite. Îşi acordase 6 zile de gândire, urmând ca într-a şaptea să se odihnească, înainte de a tocmi un cutter să-l ducă în capital stătuleţului biinsular Trinidad-Tobago.

A plictisi cititorul, chiar pe cel pregătit pentru o lectură SciFi, cu detalii ale teoriei novelor şi supernovelor, l-ar determina să arunce drakkului cartea. Aşa că o să-mi permit eu, povestaşul, să rezum la maximum, reuniunea cunoştinţelor anterioare ale lui Virgil cu a celor aflate începând cu lectura articolului din revista companiei aviatice. Denumirea de nova, cuvânt preluat cu semificaţia lui cu tot inclusiv în reticentele limbi slave, provine de la observarea, pe cer, a unei stele noi. Cu secole în urmă. Cu strălucire apropiată de stelele din clasa celor mai luminoase. Care dispărea în interval cuprinse între câte va zile şi câteva săptămâni. Rarissime ori chiar doar câteva ore. Odată cu progresele cosmologiei, de fapt cu implicarea fizicii în astronomie, toate modelele de nove şi supernove implicau instabilitate: fie sisteme binare, popular stele duble, în care caz atmosfera celei mai mici era atrasă către cea mai mare până la depăşirea unei limite calculate a masei, de la care încolo urma explozia ce trimitea strălucire efemeră muritorilor din depărtări cosmice. Celălalt model ţine de explozia găurii negre la care ajunge inexorabil o stea al cărei combustibil – hidrogenul ionizat, se epuizează. Contracţia gravitaţională concentrează întreaga masă într-o zonă spaţială pe care o numim gaură neagră. Dacă aceasta apucă să-şi mărească masa atrăgând în câmpul ei gravitaţional materie difuză până la depăşirea altei limite precis determinate şi calculabile, gaura neagră explodează. Atunci vedem o supernovă, care străluceşte pe cer mult mai intens dar mult mai puţin timp. Redistribuţia masei sesizabile face universul viu.

Ei, bine, aici vine Zeno cu ipoteza lui. El compară o galaxie cu o masă de izotopi radioactivi. Care anume nucleu va emite, să zicem, un proton, schimbându-şi natura chimică şi când anume, teoria quantică a demonstrat că e imposibil de prevăzut. Dar statistic fenomenul se petrece cu o regularitate riguroasă. Numărul de nuclee instabile rămase nemodificate de pe întreaga planetă şi din orice depozit, oricât de mic, scade exponenţial, de unde aşa numita perioadă de înjumătăţire caracteristică să zicem uraniului şi demult calculabilă pe cale quantică. Zeno pretindea a fi demonstrat că această legitate statistică e nu numai extensibilă, ci universală. Desigur, regularitatea funcţionează în condiţii exterioare stabile. Dacă nimic nu poate influenţa dinamica radioactivităţii, oricare alt fenomen derulat statistic după lega exponenţială va fi de regulă influenţat de condiţii mereu schimbătoare. De exemplu, dacă numărul automobilelor ar fi, prin absurd, constant şi trama stradală ar fi şi ea neschimbată, nimeni n-ar putea prevedea care maşină anume şi când anume va suferi un accident. Dar numărul total al automobilelor sănătoase ar scădea exponenţial. Fiecare marcă ar avea propria ei perioadă de înjumătăţire. Cu toate corecţiile schimbării condiţiilor, statisticienii sunt, totuşi, capabili de a produce fragmente de curbe de frecvenţă mai mult sau mai puţin regulate, în condiţii staţionare. Revenind la explozia stelelor, ipoteza revoluţionară a lu Zeno Ştefănescu pretinde că, în ciuda mecanismului cunoscut al biografiei unei stele, de la naşterea prin acumulare gravitaţională la epuizarea combustibilului de fuziune şi contracţia gravitaţională la o gaură neagră, toate stelele pot exploda. Doar novele şi supermovele au împiedicat, până acum, observarea fenomenului, prin frecvenţa şi spectaculozitatea lor. Ceea ce e echivalent cu a spune că echilibrul între expansiunea termonucleară şi gravitaţie nu e stabil, ci esenţialmente metastabil. Fiecare categorie de stea are propria ei perioadă de înjumătăţire, care creşte, neliniar, nu masa stelei. Aceste perioade de înjumătăţire depăşesc, însă, demonstrează fizicianul cu nume de filosof stoic, în aşa măsură clipa fulgurantă, la scară galactică, de când omul a ridicat privirea către cer, obrăznicindu-se să mai şi facă calcule, pe baza unor principii pe care crede că le-a descoperit, încât nimeni până acum n-a putut constata explozia unei stele singulare. Ipoteza Zeno modifică fundamental orice model de univers. La primele 13 vederi ea nu poate fi verificată. Cu totul alta a fost soarta teoriei relativităţii generalizate pe care sir Arthur Eddington a reuşit s-o verifice prin măsurători de mare precizie cu ocazia unei eclipse solare.

Întrebarea logică pe care Virgil şi-o puse exact în a şasea zi de muncă încordată, la ţărmul insulei unde scriitorul englez îşi plasase robinsonul era evidntă: de ce orice referiri la cercetările lui Zeno Ştefănescu încetează brusc de la o anume dată încoace mai exact, de dinainte cu mai puţin de un an de întlnirea de 40 de ani de la absolvire, la care-şi făcuse acea apariţie audiovizuală spectaculară, incitând la curiozitate o cohortă confraternă. Răspunsul logic era elementar, se ajunsese la un punct sensibil şi toate canalele de comunicare fuseseră tăiate. Ceea ce avea sens şi era posibil numai de la un eşalon foarte, foarte înalt. Cel mai probabil punct sensibil nu putea fi altul dect soarta propriei noastre surse vitale. Pe care ne-am obişnuit să-l vedem răsărind în ficare dimineaţă. Datele rămase publice ale lui Zeno ocoleau de departe orice corelaţie cantitativă între masele solare şi perioada de înjumătăţire. Deci acolo, undeva, era un punct fierbinte. Dar universul trăieşte de aproximativ 15 miliarde de ani, cu ce schimba ipoteza Zeno atitudinea eşaloanelor ultraînalte? Poate nu era nimic, decât prudenţa banală a evitării panicii prin distorsionare catastrofică, hrana preferată de mass media. Dar poate că Zeno ajunsese, de fapt, mult mai departe. Consecvent propriei reguli de joc autoimpuse, Virgil se opri din reflectat explicit când apăru pe cerul caraibean prima stea. A doua zi urma să se îmbarce pe o coajă de nucă pentru Port au Prince, iar peste fix 24 ore urma să decoleze spre Miami şi apoi să ia alt avion pentru a ajunge la conferinţa ce urma să decidă nu soarta, ci ponderea pe piaţă a concurentului mai mai mare al seriei iPod. Vom trece peste acest moment, căci dacă va fi ca jucăria integrată din gentuţa de umăr a lui Virgil să mai aiba vre-un rol în povestire, vom băga de seamă. Nu înainte de a dezvălui, pentru cititor, numele atribuit de Virgil fiinţei şi să n-aud murmure de mirare că o socotea finţă. Fusese tentat să-i spuna Abulafia, dar, deşi nu avea nici un electron de scriitor în el, socoti nedemn să preia un nume de calculator deja străvechi, din Umberto Eco. La fel refuză să-i spună, pe rând, Neghiniţă şi Gimminy, deşi tentaţia fusese mai mare. Se decisese pentru Ariel. Originea angelică îi scăpa, ca şi etimologia probabil iudaică. Ceea ce-l decisese fu o lectură à travers  a piesei shakespeareene, provocată de vizionarea unui spectacol ce stârnise un val de discuţii pro şi contra neliniare, ci multidimensionale, în care logica aristotelică, binară, nu opera. Căci dacă Z îl contrazisese pe Y, care-l contrazisese pe X, nu rezulta defel că Z ar fi fost de accord cu X, ci dimpotrivă. În plină efervescenţă mediatică, Virgil pusese mâna pe volumul corespunzător şi recitise piesa, pe care o ştia din juneţe, când era alt om, cu mintea şi cu inima de acum. Sau cu anima de acum. Descoperi că geniul elisabetan ascunsese în personaj mult mai mult decât un duh servant, căci duhul avea discrete, dar cu atât mai coerente caracteristici umane. Era pur şi simplu prietenul universal al omului, pe care omul n-apucă să-l vadă, fie ecranat de prietenia primară a câinelui, fie deoarece rareori are nevoi ce depăşesc scara vieţii sociale. Secretul naturii personajului şedea în solitudinea lui Prospero. Ori, Virgil descoperise, fără tam-tam şi nu comunicase nimănui decoperirea, deşi formaţia de fizician îl ajutase să descopere, că oricât de bogată şi plenară ar fi social şi microsocial viaţa unui individ uman, există un nivel de adâncime de la care încolo, orice individ uman e marcat de solitudine esenţială. Demiurgul din Macondo nu descrisese deât o parte a acestei solitudini. Şi care nivel, conform principiilor fizicii quantice, nu putea fi atins decât de o ciocnire a eului la un nivel de energie de legătură a acelei sfere interioare de solitudine. Aceia dintre indivizii umani care au avut şansa unei astfel de ciocniri, de energie înaltă, care să-i facă a conştientiza propria sferă de solitudine, capătă în schimb o nevoie imperioasă de un Ariel. Desigur, Virgil era departe de orice experienţă de sondare abisală, inima tenebelor sale îi rămăsese straină şi decisese că aşa trebuia să rămână, dar de ce să nu provoace el soarta, manifestându-şi humorul? Oricum numele inteligenţei atotcuprizătoare era de uz strict personal si secret pur. Ar fi putut inventa un acronim într-una din limbile tehnice care să ducă la Ariel, dar ar fi fost facil. Aparentul notebook era Ariel numai pentru el.

La capătul conferinţei, cum el muncea ca freelancer şi avea legături profesionale cu toate corporaţiile întrunite, solicită placid un concediu de câteva luni. Odată implementarea lansată, proiectantul putea, in teorie, să-şi ofere o vacanţă, plătită generous, sau să lucreze la proiectul următor. Sau la dezvoltarea celui tocmai lansat. Nimeni din liderii corporaţiilor reunite nu avu nici o obiecţie, ba chiar râseră, glumind, monden, că-şi permite luxul unei vacanţe. Nimeni din cei de faţă nu-l întrebă unde anume şi-o va petrece, dar aflând de aventura avionului şi de izolarea lui de ceilalţi pasageri, în care nu vedeau dincolo de o firească măsură de păstrare a secretului, îşi închipuiră că va fi contractat un virus erotic local, pentru vindecarea de care numai revenirea în acele locuri de vis putea crea anticorpii necesari. Observaţia aparţinea reprezentantului companiei care îşi luase ca simbol un măr. Nimic mai firesc.

Numai că Virgil, cu conturile bine burduşite şi cu cărţile de credit bine plasate în buzunare greu de atins, îşi pierdu urma pe un traseu aviatic ce înconjura binişor planeta, petrnu a ateriza în final la Auckland. A-l regăsi pe Zeno Ştefănescu nu avea cum să fie simplu, dar nu-i trebuiră mai mult de 2-3 zile. Află, din goana calului, că la acei antipozi ai Mitteleuropei, era cunoscut ca dr. Zeno şi atât. Numele lui românesc era de nepronunţat pentru gâteljurile maori injectate cu engleza mai apropiată de cea vorbită în Aussieland decât în Lombard Street. Sigur că globalizarea adusese şi la acest capăt al Pământului destui români, dar reuşi să nu fie contactat de nimeni. Viaţa lui social era sublimă: lipsea cu desăvârşire. Virgil, care am văzut deja că nu era lipsit de intuiţie, se dăduse drept canadian, câte un funcţiona vamal mai dus pe la bisericile cinematecilor recunoscu prenumele unui personaj jucat în antichitate de Sidney Poitier şi dicuţia încetă înainte de a începe alta, despre numele Sălăjan. Pe scurt, când plăti taxiul local, care avea formă de jeep, la aproape o milă de bungalowul fostului coleg, şoferul refuzând să meargă mai departe, avu destul timp să-şi imagineze ce mutră o să facă acela când va deschide portiţa de lângă cutia poştală şi va pătrunde pe aleea, cum altfel, de zgură. Ăsta joacă tenis şi azi, îşi zise Virgil. Fu aproape dezamăgit când Zeno îl întâmpină cu o fluturare banală a mâinii, continuând să-şi cultive grădina. Careva trebuia să ajungă la mine, după ce-şi va fi pus unele întrebări, mormăi posesorul chipului neschimbat care aproape le făcuse cu ochiul de pe ecran, la sărbătorire. Numai că nu mă gândeam deloc la tine, mizasem pe alte câteva minţi speculative. Virgil nu muşcă momeala, retorsionă calm întrebând dacă ar putea continua inviorătoarea conversaţie undeva, afară sau înăuntru, unde se poate şedea, el parcursese mai bine de o milă cu rucsacul în spate şi o valiză pe rotile, gentuţa de umăr nu se pune. Sufletul ţi-l tragi dacă te intorci spre vest cu un radian şi ceva, e acolo un soi de kiosk, cu băncuţe circulare. După nu mai mult de 2 minute poţi şi dormi, mă duc să prepar masa, se apropie ora prânzului pe meridianul ăsta, nu contez pe ce ţi-au dat ăia în avion. Păi nu, am mai gustat din specificul local, te caut de 2-3 zile. Perfect, eşti deja adaptat, n-am de ce să-mi fac probleme, eu dieta nu mi-o schimb nici dacă vine papa în audienţă privată. Zi repede de ce-ai venit, deşi e transparent. E groasă cu Soarele, nu? Ei, bătrâne, asta speram de la minţile speculative ale promoţiei, de asta v-am provocat cu mesajul ăla insolent, ca geniile să se apuce să adune doi şi cu doi. Nu, nu te credeam prostu’ clasei, ştiu de mica revoluţie pe care tocmai ai stârnit-o cu computerul integrat la purtător, dar te credeam mult prea, cum să spun, hai pe limba ăstora, deeply involved în kestii pragmatice. În fine, îl aşteptam pe Sabba Nicolescu, mintea cea mai strălucită, dar dacă ai venit tu mă voi folosi de tine, am de prăşit terenul ăsta până-n zare, nu vreau ierbicide, n-a venit comanda de maşini agricole, o să prăşesc cu săpăliga, nu te simţi jignit. Nici nu mă gândesc, ai fost şi tu prea deeply involved în altceva mult mai esenţial, n-ai cum să mă cunoşti, vorbăria ta e fără echivoc. E mai clar că e gorasă decât dacă mi-ai fi scuipat un simplu da. Du-te la bucătărie şi trezeşte-mă când e gata masa.

Ei, pune-ntrebarea, dom’ reporter, parafrază gazda o străveche replică a grupului Divertis. Mai primea şi el casete cu înregistrări, se mai distra, nu era aşa de izolat în urmă cu mai bine de 20 de ani ca acum. Nu pun nici o întrebare, doar reproduc cu voce tare rezumatul raţionamentelor care m-au adus la tine. Vezi tu, punem pe seama nivelului de realitate quantic, pe care-l găsim în nucleu şi-l regăsim în aglomerările gigantice de nuclei care sunt stelele, adică 98% din masa vizibilă a universului, care era evaluată, până nu de mult, la abia 1% din masa necesară echilibrului între expansiunea universului şi recontracţia lui gravitaţională. Nu e singurul efect statistic pe care l-am pus cu candoare în spinarea lui papa Wernher, şi a relaţiei de incertitudine. Uitând că orice proces spontan de scădere numerică exponenţială a unui grup de entităţi macrospopice, adică nici micro nici cosmic, la scara vieţii, decurge la fel. Asta au intuit mulţi, tu ai pus oul lui Columb pe masă. Nu contează că nu înţeleg matematica folosită de tine, contează doar că nu ignor că e o direcţie relativ nouă, fără aplicaţii până acum. Aşa cum teoria matricilor şi-a găsit aplicaţia în versiunea matricială a mecanicii quantice, sau teoria grupurilor în cristalografie. E asta o legitate a cunoaşterii, sau e o corelare transcendentă? De fapt nu contează. Important e că legea descreşterii numărului de nuclee radioactive rămase nemodificate se regăseşte, iată, la cel puţin 3 nivele. Că fizica quantică a explicat foarte mult din cosmologie era de aşteptat, dar ciudăţenia e la scara noastră, bărtrâne scarabeu. Eu cred, şi, doamne, atâtea zeci de ore în avioane mi-au fost prea de ajuns, başca săptămâna petrecută în pretinsul rai al lui Robinson, eu cred că tu ai intrat pe o cale inaccesibilă muritorilor în legile hazardului, ai verificat pe cazuri la scara noastră intermediară, ai învăţăt să prezici pe altă cale decât magia şi care pentru mine poate rămâne black box şi nici n-ai îngădui altfel, când şi unde anume va avea loc cutare accident pe cutare autostradă. Astfel pregătit, ai evitat greşeala lui Icar, aripile tale nu-s de ceară, ci dintr-un material inefabil, dar termorezistent, sigur, vorbesc metaphoric, al cărui exclusivitate o posezi şi ai luat Soarele la ţintă. Asta e clar. Ce nu ştiu încă e dacă ai aflat întâmplător peste cât timp va începe să explodeze, sau chiar l-ai provocat s-o facă. Pentru cel care a citit relaxat articolul tău zis de popularizare din revista unei companii aviatice, care nu era decât un cârlig pentru minţile pe care încercai să le atragi, în timp ce echipajul, nu mai puţin calm, îşi căuta o cale foarte îngustă între ostilitatea unui uragan atipic şi ostilitatea de la sol, pentru acest spectator privilegiat, nici o ipoteză în ce te priveşte nu poate fi absurdă. Şi care să fie scopul meu, ricană gazda. Tot unul logic. Cu mai bine de două milenii şi jumătate în urmă cel puţin două surse, una europeană, dacă socotim cultura greacă drept bază a celei europene şi una am uitat, indiană sau chineză, pe acolo, au prevăzut degradarea umanităţii şi a fiinţei umane. Specia nu poate fi salvata per total. Inerţia acumulată e prea mare. Cred ca ai gândit în spiritul lui Hari Seldon, personajul lui Asimov. Da, Fundaţia, ştiu ce vrei să zici. Sigur că ştii, numai că tu ai şi făcut ceva. Habar n-am încă ce. Tot ce ştiu e că ai încercat sa creezi un nucleu de brainstorming şi ai ratat. Eu îţi sunt perfect inutil. Nu mai sunt demult fizician. Iar fizicienii de care ai tu nevoie nu-şi reprezintă tabloul. Nu, bătrâne crab, nu de tot inutul. Nu uita că m-ai găsit şi că ai şi înteles. Poate tocmai deoarece nu mai eşti fizician, cum spui. Ai păstrat modul de a gândi şi ai comutat iute dintr-un proiect la care ai lucrat câţiva ani ca să urmăreşti o idee. Întâlnită mai mult sau mai puţin întâmplător. Nu, nu mă întreba dacă eu am dirijat itinerarul aiurea al uraganului. Sunt aşa de adâncit în ce lucrez că nici măcar n-am habar dacă se poate sau nu şi dacă se poate cine poate. N-am nevoie de mângâieri pe cap, bătrâne scarabeu, ce dacă am ajuns la tine. Era logic că eşti mai bine ascuns aici decât într-un birou secret al unei agenţii guvernamentale. Tocmai. Asta nu e treaba unei singure ţări. La mine se adună fire din toate piscurile de pe glob. Numai că aş fi avut nevoie de câieni care să-şi amâne, sau să-şi abandoneze proiectele. Îţi dai seama că la cei implicaţi în proiectul LHC nu mă puteam gândi. Cu Basarab, creatorul transdisciplinarităţii, însă, conlucrez fără să ştie prea multă lume. E vorba de specie. Dar ia spune, bătrâne crab, cum intuieşti tu explozia Soarelui? Păi ar trebui să treacă printr-o fază cumulativă, de creştere progresivă a activităţii, Soarele e o stea tânără, are abia 5 miliarde de ani, combustibil termonuclear căcălău. Creşterea activităţii ar mări atât masa atmosferei, cât şi foarte puţin raza stelei. Ceea ce ar deplasa poate infinitezimal echilibrul între expansiune şi gravitaţie. Fenomenul s-ar accelera până ce, rupându-se echilibrul, ar avea loc explozia. Materia solară s-ar împrăştia mult dincolo de orbita lui Pluto. Soarele ar devei o pitică albă, iar fragmentele aruncate de explozie ar colapsa într-o grămadă de găuri negre. Frumos spectacol. Dar de ce n-a fost observat până acum? Ai răspusul, perioada de înjumătăţire a stelelor din clasa Soarelui e de ordinul miliardului de ani. Fenomenele sunt rarissime. Şi faptul că s-ar întâmpla cu singura stea cunoscută în jurul căreia corbitează singura planetă cunsocută care… Virgil nu sfârşi fraza. Aici e cheia. Cunoscută. Nu se poate să nu fi dat peste calculele ce evaluează numărul probabil de sisteme stelare din galaxie cu o planetă în condiţii similare, sunt cu milioanele. Atunci asta e focul Gheenei? De unde drakku vrei să ştiu, bătrâne crab, nu-s mitolog, nu-s teolog, am nevoie de mai multe creiere decât pot coordona, cu tine am pierdut deja prea mult timp. Ai picat în plasa asta ca musca-n lapte. Ai dreptate, de ce să te mângâi pe cap. Sunt două posibilităţi. Fie viaţa va pieri cu totul pe Pământ, noi nu vom apuca perioada asta, ceea ce se va întâmpla odată ce scutul geomagnetosferei va ceda, deci poate cu sute de mii de ani înainte de marele spectacol, cum l-ai numit, fie proiectul transformării naturii fizice a fiinţei umane reuşeşte la timp şi atunci cei care vor face faţă transformării nu numai că se vor regala, prin urmaşii urmaşilor lor, de marele spectacol. Sună SciFi. Şi telecomuncaţiile prin sateliţi geostaţionari au fost mai întâi SciFi, nu uita. Ei, proiectul ăsta e infinit mai complex, bătrâne crab. De aia voi socoti ca un dar dacă voi apuca măcar organizarea echipelor de cercetare. Nu mă întreba care-i ideea transformării, nu uita că port numele unui filosof stoic. În cel mai bun caz a treia generaţie de cercetători o va schiţa şi nici Dumnezeu atoateştiutorul nu ştie cum şi dacă se va produce. Dar aşa inutil cum te crezi mi-ai dat o idee. Trebuie să o pun în disscuţia consiliului. Avem nevoie de teologi, mitologi, angelologi, cunoscători ai magiei şi cine ştie câte alte competenţe. Nu poţi şti de unde sare iepurele. Specialişti ca ăştia au la degetul mic lucruri pe care urmaşii generaţiei noastre vor şti să le decodifice. De exemplu determinarea naturii parafizice a îngerilor e esenţială. Timp este. Alegerea e limpede. Ne putem distruge singuri cu mult înainte ca viaţa să devina imposibilă în întregul sistem solar pe cale naturală, cu mai multă vreme decât a fost de la Sumer încoace, cum spunea un fost coleg poet, până la explozia Soarelui. Putem supravieţui, de bine, de rău, până ce astrul care ne-a dat viaţă ne-o va lua. Sau o mică parte dintre noi, depozitând întreaga memorie a lumii, luînd natura solară, în sensul cel mai larg, aică devenind fiinţe din câmpuri energetice biostructurate, procesoare de informaţie, cu parte raţională şi cu parte emoţională, vor supravieţui. Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, bătrâne crab. Nu scrisese un fost coleg al nostru, un aiurit care n-avusese niciodată treabă cu fizica, o carte despre filme cu titlul ăsta?

Virgil nu mai auzi ultimele fraze. Adormise. Nici nu mă gândesc să vă dezvălui dacă adormise spontan, sau dirijat. N-aveţi decât să alegeţi varianta preferată. Tot ce vă pot spune e că la trezire nu-şi va mai aminti nimic. Va pleca din vizita la fostul său coleg retras în solitudine şi preocupat de crearea de noi soiuri de flori de Synthia, îşi va termina vacanţa meritată, apoi se va întoarce la lucru. Problema implementării hibridului dintre iPhone şi notebook, mai complex decât fiecare în parte, îl va absorbi cu totul. Va ţine, vag, minte, că citise un articol despre nove şi supermove în revista unei companii aeriene, dar va uita numele autorului. O vreme îl va preocupa numele comercial al noului produs. Că prototipul lui răspundea la numele de Ariel asta nu va şti niciodată nimeni.