CRISTI, PIAŢA ŞI SALONUL

Nu va fi vorba, în aceste câteva rânduri despre tânărul cântăreţ al Pieţii Universităţii, cel la dispariţia căruia un ziar american de mare tiraj spunea, într-o ediţie online, că ale sale câtece au însufleţit la vremea lor, mulţimea de nobili golani, precum Marseieza însufleţise la vremea ei, alte mulţimi. Căci e fals. Marseieza a anunţat Victoria de la Valmy şi “armata noului model”, har domnului tricolor, nicidecum roşie. Nici de Cristi, palid ca un sfânt bizantin, stingherit în costum elegant, alături de o mireasă dalbă, în faţa popii Ţeavă, la biserica Colţei, când copiii mei, acum maturi, cu care ocolesc subiectele de principii, mă urmaseră, cuminţi, adăstând mai bine de juma’ de oră în zăpada topită, pentru că tata îi adusese acolo. Nici de acel Cristi despre care o anonimă ştire teve, printre violuri, catastrofe şi alte cântece noi, spunea că, pierzând casa în favoarea proprietarului care şi-o redobândise, era găzduit de Teodor Mărieş în sediul asociaţiei 21 Decembrie. Cu atât mai puţin de acest cristic Cristi, cu facies de moaşte, în care puritatea dintât se vedea limpede, dincolo de comentariile medicale purtate de răspândacii media în cele 4 zări.
Ci doar despre vecinul meu de pat timp de o săptămână, cu aproape 2 ani în urmă. Internat de urgenţă, operat în aceeaşi noapte, de o hernie ombilicală, îmi aruncă o privire indescriptibilă, din ochii adânciţi în orbite, picături de cărbune lichid, sânge coagulat al pământului mamă. Privirea asta care nu se uită, spunea: “oare să mă fi schimbat aşa de mult?”. La remarca mea prudent politicoasă, înainte de vizita chirurgului, că numele său e omonim cu al unui cântăreţ care ne însufelţise inimile cu 19 ani în urmă, mi-a răspuns, după lunga şi insuportabla privire spre sine întoarsă: “Da, dom’le. Eu sunt ăla”. Ar fi indecent să spun că ne-am împrietenit. O să amintesc doar 2.71 momente: unul suprarealist, noaptea, după ce pacienţii adormiseră, doar noi doi ascultând, fiecare cu câte o ureche, pe aceeaşi pereche de minicăşti, pe laptopul meu, conectat la internet, celebrele cântece. Al doilea dur, când, temperament violent, i se părea că metodele mele politicoase de a provoca ruptură de ligamente inghinale câte unuia care purtase, evident, culori duşmane, sunt prea soft, i-o spusese sec energumenului cu pricina: ”am făcut o singură greşeală. Că nu v-am împuşcat pe toţi”. Iar fracţiunea de moment, la externare, venind la patul meu şi întrerupându-mi audiţia La Campanellei, m-a întrebat abrupt: Mă, de ce oare am senzaţia că atunci când vorbesc cu tine într-o limbă pe care nimeni de aici n-o înţelege (hélas, avea dreptate), mi se pare că nu noi suntem de le altă planetă, ci ei?
L-am mai sunat pe 13 iunie, după externarea mea. Peste câteva minute am intat în criza care… dar nu de mine e vorba aici. Ci de Cristi. Oare nu s-o găsi un Valmy şi pe harta României? Sigur, unul simbolic, unde o cu totul altfel de bătălie să poate fi câştigată, cu alte mijloacre, spre liniştea sufletului lui Cristi? Dar, doamne, nu pentru liniştea noastră! Nu, nu, nu!

(text publicat in prima editie, cea distrusa, a acestui blog. azi, 13 iunie 2012 e un bun moment pentru a-l republica