DESPRE RANDAMENTUL DIALOGULUI

Formaţia îmi cere ca demersul înţelegerii unui anume fenomen care nu e descris de o teorie preexistentă să se autoorganizeze sub forma unei teorii personale. Teoria variaţiei randamentului unui dialog în funţie de distanţa între poziţiile interlocutorilor nu e de dată recentă. Ea nu a fost îmbunătăţită de la prima formulare, dar nici n-a fost infirmată de informaţii aflate de atunci. Nu e nici pe departe o teorie riguroasă, ci mai degrabă o formă metaforică, folosind termeni care ar reprezenta extensia unor noţiuni fizice. Dar e un demers coerent şi logic şi, într-u anume fel, validat de experienţă.
Să considerăm doi interlocutori cu puncte de vedere identice asupra subiectului unui potenţial dialog. Ce vor face? Vor constata că sunt de acord, se vor complimenta, vor deplânge împreună pe cei care nu văd problema respectivă la fel de limpede ca ei, se vor apropia. Relaţia mutuală se va modifica în sensul ameliorării ei. Dar este acest schimb de declaraţii, fiecare imaginea în oglindă a celeialte, un dialog real? Nu. Un dialog real presupune testarea reciprocă a încrederii fiecăruia în propria poziţie. Un dialog real presupune o doză de confruntare. De polemică. Fie aceasta şi cordială.
Ergo, un dialog între două puncte de vedere identice nu e, de fapt, posibil. În limbajul pe care-l propun, dacă distanţa dintre preopinenţi e nulă, randamentul dialogului e de asemenea nul. Curba Randament = f(distanţă) pleacă din originea axelor de coordonate.
Ce se întâmplă când această distanţă începe să crească? În anumite limite (dosa facit velenum, spune Hippocrates din Kos), diferenţa sau distanţa dintre perspectivele aflate în dialog influenţează pozitiv dialogul. Fiecare punct de vedere e suspus testului confruntării cu argumentele derivând din cel al interlocutorului. Fie le face faţă, şi atunci se întăreşte, fie nu. Şi atunci evoluează, se corectează, asimilează perspective pe care nu le vedea până la confruntare. În această zonă fie un punct de vedere învinge, fie, mai frecvent, nici unul dintre interlocutori nu renunţă la propria poziţie, în care caz rezoluţia dialogului e stabilirea de comun acord a ireductibilităţii dezacordului. În ambele cazuri însă, fiecare punct de vedere iese în avantaj. Cel învingător sporeşte încrederea posesorului, la limită chiar credibilitatea publică, cel învins câştigă prin asimilarea unor idei noi. În cazul remizei de luptă, fiecare partener de dialog iese întărit. Prin simplul fapt de a nu fi cedat. Polemica, gestionată raţional, echilibrat, e creatoare.
Prin comparatie cu curba de răspuns a unui material la solicitare, care are la început o limitată zonă liniară, unde deformarea creşte proporţional cu tensiunea, ceea ce corespunde deformării elastice, e posibil ca şi curba randamentului dialogului să înceapă cu o limitată zonă mai mult sau mai puţin liniară. Dar efectul creator al polemicii nu e singurul care se întâmplă. Mai există unul, antagonic. Pe măsura creşterii diferenţei/distanţei între punctele de vedere, apar diferenţe inerente între accepţiunile pe care partenerii de dialog le au asupra unora dintre noţiunile cu care se operează. Fiecare accepţiune corespunzând concepţiei de ansamblu a interlocutorului anume. De exemplu, un inginer va înţelege prin orbită altceva decât un pictor. Chiar dacă diferenţele de acepţiune rămân, în cel mai bun caz, constant, ele se multiplică pe măsura creşterii distanţei între abordări. Efectul asupra comunicării nu poate fi decât unul negativ. Suma algebrică a celor două efecte antagonice determină o evoluţie specifică a randamentului comunicării: viteza de creştere a acestuia începe să scadă, curba se îndepărtează de la liniaritatea iniţială. Apoi, după atingerea unui maxim, însuşi randamentul dialogului scade. Până ce, la o anume diferenţă de poziţii, devine nul. Ca atunci când punctele de vedere coincid. Cum randamentul dialogului e o funcţie pozitiv definită, adică nu poate avea, prin definiţie, valori negative, exact în acel punct se opreşte fenomenul studiat. Dar, înainte de a analiza ce se întâmplă dacă diferenţa continua să crească, să vedem de ce factori depinde randamentul maxim. Înainte de toate, acesta nu este şi nu poate fi ideal, 100%. Decât relativ aproape de ideal, în cazuri rarissime. Dacă dialogul polemic este, deci, un instrument de progres conceptual, de ameliorare a înţelegerii, nu-i putem cere să rezolve singur, toate nevoile de cunoaştere dintr-un foc. Dar fie şi aşa limitat, e un util instrument în materie. Pe cale de consecinţă e utilă deprinderea unui management raţional al artei dialogului. Aceasta deja există. Demult. Ca o componentă a maieuticii. Ce aduce analiza noastră ar putea fi încadrarea acestui optim randament comunicaţional într-un model funcţional. Şi recunoaşterea fenomenului variaţiei randamentului dialogal cu diferenţa poziţiilor interlocutorilor ca similar, pe baza extensiei conceptelor fizice, structurilor moleculare determinate de forţe electromagnetice de tip van der Waals. În fine, aria de “valori” a acestui optim este destul de largă. Există, cum spuneam, situaţii apropiate de ideal, cum există şi situaţii la polul opus, în care creşterea randamentului odată cu cea a diferenţelor de poziţii, în prima parte a curbei, e aşa de limitată încât dialogul însuşi îşi pierde raţiunea.
Dar să mergem mai departe. Există, am precizat mai sus, o limită a distanţei conceptuale la care randamentul redevine nul. Odata constatată starea de fapt, atitudinea raţională e întreruperea lui. Ce se întâmplă dacă, dintr-un motiv sau altul, cel puţin unul dintre interlocutori se încăpăţânează a-l continua? Simplu. Dacă, până la anularea randamentului comunicaţional mai putea fi vorba de un schimb, oricât de precar, de argumente, fie ele şi nereceptate ca atare (dialogul surzilor), când diferenţa între concepţiile preopinenţilor depăşeşte limita la care randamentul comunicaţional redevine nul, nu mei poate fi vorba de nici un fel de dialog, rezonabil sau al surzilor. În această zonă argumentele sunt înlocuite de imprecaţii (ba pe-a mă-tii).
Cu aceste ultime considerente se poate socoti încheiată analiza propusă? Nici pe departe. Pentru a putea utiliza rezultatele demersului, logic pare ca înainte de a antama un dialog să se parcurgă o etapă pregătitoare, menită a evalua tocmai diferenţa iniţială dintre punctele de vedere. Cum? Simplu. Tot sub egida maieuticii. Câteva întrebări cu valoare de test pot lămuri mutual cuplul dialogal. Care îşi poate stabili pe baza unei astfel de evaluări preliminare, o strategie individuală de abordare a dialogului ca atare.
Că în praxă procentul în care cele de mai sus sunt aplicate deliberat, fie pe baza maieuticii, fie a disciplinei numită dialogologie (din care demersul nostru se consider a fi parte empirică), fie pe baza disciplinei PR, e, în medie foarte mic, asta e o realitate care n-ar trebui să descurajeze. Oricând putem învăţa ceva, inclusiv ce şi cum putem învăţa dialogând.