CUM AM DEVENIT CINEFIL

Discutam cu un vechi prieten. Via e-mail. Conversaţia a juns la cinefilie. Schiţasem propriul itinerar către acestă nobilă condiţie. Şi cum ezitam între 2 poeţi, despre ale căror volume urma să scriu, i-am amânat pe ambii. Pentru a dezvolta subiectul.
Înainte de a o lua de la origini, trebuie să precizez că am înregistrat unele fluctuaţii ale condiţiei de cinefil. O vreme, pierzând contactul cu filmele perioadelor recente, mă consideram om de cinematecă. Aşa am lansat la apă goeleta Finalul cel mai dificil, supravieţurea (Vremea, 2011), girat ingenios de Radu Cosaşu.
Dar s-o luăm da capo. Orice copil e atras natural de filme. În urmă cu 2 generaţii mai mult decât azi. Dar am văzut foarte puţine filme. Mai multe mis-au povestit. Şi le-am recuperat peste zeci de ani. E.g.: Salariul groazei. În primul film de care-mi aduc aminte, de fapt doar de două secvenţe din el, eroul murea iradiat. Era aşa de bine făcut că un copil de 6-7 ani înţelegea ideea de radiaţie ucigătoare.
Apoi nu mai vedeam subtitrarea. Aşa că nu mă duceam decât la filme româneşti. Care erau puţine, în anii 50. Iar pe cele de propagandă le ocoleau la distanţă. Mai rămâneau unele comedii. Filme străine – prea puţine. Mi-a rămas un film biografic despre Enrico Caruso. Vorbit, posibil, în italiană, din care rupeam binişor ascultând radio Roma. Marele cântăreţ era jucat de alt mare cântăreţ, Mario Lanza. Cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani, la primul curs de mecanică fizică şi acustică.
Dar mai ales ma duceam la film pentru jurnalul de actualităţi. De fapt pentru ultimele zeci de secunde ale acestuia. Rezumate câte unui scurt rezumat al unei partide de divizia A. Fotbalul devenind, între timp, noul pol magnetic al universului personal.
Dar în ultimii 4 ani în orăşelul natal, miopia mi-a crescut rapid cu 4 dioptrii. Cum nu purtam ochelari, problemele s-au bulucit. Combinaţia necesară de lentile nu se fabrica în ţară. I-am primit în timpul mutării din orăşelul natal în alt orăşel. Unde nu exista decât tot un singur cinematograf. Cu 2 filme / săptămână. N-am scăpat mai mult de 2-3%. Deşi aveam interdicţie de la liceu. De n-aş fi acumulat o foame de filme, oricum interdictia ar fi fost stimulentul optim s-o calc. Gustul era, inevitabil, primitiv. Dar hazul e că abia destule zeci e ani mai târziu am dedus că văzusem, odată, în acei 2 ani, un… Bergman. Cu ambele sale actriţe preferate: Ingrid Thulin şi Bibi Anderson.
Ca student, m-am aflat precum personajul lui Sergio Leone, în faţa vitrinei cu prăjituri. Peste 50 de cinematgrafe. Gustul era, în primii ani, tot primitiv-provincial, dar deja eram semiconştient de primitivitatea lui. I-am replicat derutant unui coleg mult mai deştept decât mine, care-mi reproşa că nu-i luasem din proprie iniţiativă bilet la… Scaramouche. I-am replicat ca el, ca baiat de elita, n-ar trebui sa piarda vremea la filme de capră şi sfadă. Fără să recunosc că la ora aia nici eu nu puteam cita batăr un titlu de capodoperă cinematigrafică. Doar începusem să simt ca nu va trece un secol până ce le voi întâlni şi recunoaşte.
Dar pentru a-mi crea patul germinativ, ca să zic aşa, adică un pospai de cultură de gen, n-am pierdut în anii de studenţie decât prea puţine prilejuri de a audia toţ criticii de film care mai vorbeau în mediul studenţesc. La asa Grigore Preoteasa, la Aula Universităţii, la Litere (cu care eram, nu-i aşa vecini, oriunde. Ba în anul IV am prins locuri la o săptămână a filmului britanic, unde credeţi, fix în spatele lui D. I. Suchianu. Sacerdotul criticilor de cinema dn vremea aia. Pe care cum credeţi că-l vânasem? În primul an II, pusesem mână de la mână, câte 2 lei de căciulă şi cumpărasem un număr din secolul XX. Patrimoniu comun al camerei de cămin. Număr rezervat filmului. Ne aprinsese mintea o frază chisnivatică a criticului: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist. Iar, în urma analizei logice a acestui gen, în versiunea sa nobilă (Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle) obişnuiam să pariem, între cei 5 colegi de cameră, la a câta pagină puteam deduce univoc asasinul.
De fapt primele filme de anvergură, fără a fi chiar capodopere, le văzusem încă din sesiunea de vară a anului I: Colina lui Sidney Lumet şi Noaptea iguanei, a lui John Huston. E adevărat, în acei ultimi 2 ani de liceu trecusem, precum câinele prin apă, pe lângă Avventura lui Antonioni, văzut la televizorul unui prieten. Fără să înţeleg nimic. Pentru ca prin anul IV, când Bucureştii au văzut toată seria Antonionii, să acuz un puseu de snobism. De care acum mă amuz.
Începând serviciul, deşi s-ar presupune că aveam mai mult timp liber, frecventarea cinematografelor a scăzut. În favoarea teatrelor. Făcusem scândura din copilărie, am fost în bune relaţii cu teatrul, dar filmul a avut mereu un ceva în plus. O scânteie. Prefer să evit cuvântul magie. Am scris, uneori, rareori, câte o aşa zisă cronică, pentru 2-3 prieteni. Dar nu s-a declanşat nici o reacţie în lanţ. Provocat de câte o cronică din ziar, la câte un spectacol pe care-l văzusem. În copilărie şi prima adolescenţă mai frunzăream Scena şi ecranul, o revistă subţire, format caiet, la care maică-mea era abonată. Dar când, în inubliabila vară a lui 68 aceasta s-a divizat în Cinema şi Teatrul, am trecut cu totul în tabăra primeia. Care devenise document de partid (cinefil, la nivelul de atunci al noţiunii) şi de stat (la coadă matinală, pentru bilete studenţeşti). Contactul a fost exploziv. Căci mi-a confirmat, prin vocea unui cronicar singular, gustul în formare. Cum am descris cu oarece lux de amănunte momentul şi contextul acestuia, într-o carte, n-o să mă repet într-un mic remember pe blog. La Cinema am fost abonat destui ani. Dar nu eram încă cinefil în sensul pe care-l dau acum cuvântului.
Prima cronică de film o scrisesem demult. Aveam 20 de ani şi un caiet din care nimeni nu citea. Însemnări naive, potrivit mai degrabă jumătăţii acestei vârste. La Steaua fără nume, cu Marina Vlady. Şitam piesa, ştiam cine era actriţa, celebră la vremea aceea. Aveam, care va să zică, repere. Har cerului că nimeni n-a citit acel text. Probabil mi-ar fi regăsit naivităţile în cronicile scrise mai târziu.
Târziu, când toată lumea fu molipsită de febra video. Se adunau oamenii la casa câte unuia dotat cu echipamentul la modă, piaţa neagră să trăiască, precum se adunau cu 20 de ani înainte la câte un televizor alb negru. Devenise o modă. Şi, ca orice modă, înşiră oamenii, precum mediul cromatografic, de-a lungul unui spectru larg de reacţii.
Aşa am devenit, treptat dar neîntrerupt, cinefil.