FORMĂ FIXĂ SUI GENERIS

Pe coperta a patra a noului volum Grota cu fulgere, al poetei teleormănene Nicoleta Milea (Editura Neuma, Cluj, 2017), Horia Gârbea, autorul prefeţei, sugerează că printre adresanţii poemelor se numără rafinaţii poeziei. Dacă afirmaţia ar fi fost exlusivă, nu chiar l-aş fi contrazis, dar aş fi replicat – cum o fac de multe ori -, da şi nu. Căci, deşi am publicat în ultima vreme, mai multe cronici ale unor volume de poezie, apreciez lucid că spectrul meu perceptiv în materie are mai multe hiatusuri decât zone de absorbţie. Înguste, acestea din urmă.
Nu hazardul e cel care juxtapune cele mai recente rapoarte de lectură. Ci reflectarea onoarei de a fi participat la relativ recenta multiplă lansare de la librăria Sadoveanu, moderată de acelaşi Horia Gârbea. Toate cele 3 volume de poezie excelente, diferite, cu identitate poetică bine conturată şi, cumva subiectiv, într-un fin crescendo. Mai mult, poeţii din Alexandria constituie un tandem sui generis. Discursul lor poetic, la altitudine estetică şi superlativ lirica, e complementar. Am scris deja de forma clasică a lui Florea Burtan. Iar Nicoleta Milea propune nu doar poezie fără rimă, ci mult mai mult. Un format canonic, aproape sigular. Aproape formă fixă, brevet personal. La analiza căreia vom reveni.
Dar dincolo de forma originală, esenţialul e altul. Nu degeaba am început cu diagnosticul prefaţatorului – şi al girantului literar. Căci ştiu bine, sau cel puţin ştiam nu atât zonele de rezonanţă, în care absorb lesne poezia, sau, în alte cuvinte, îmi oferă rezistenţă neglijabilă la a o pătrunde, cât mai ales opusul lor. Poezia care-mi cere eforturi majore pentru a o asimila. Ei, bine, dacă volumul precedent, Umbra lui Midas (produs tot de editura Neuma şi la a cărui lansare am coparticipat) se plasa, în cod personal, în categoria foarte bun dar nu foarte afin, am avut surpriza de a mă mişca liber în spaţiul poetic. Cu o metaforă cam tehnicistă, pentru care îmi cer scuze literaţilor pur sânge, mediul acestei culegeri de poeme e supraconductiv.
Odată etalate aceste precizări, să trecem la text. Spuneam că poemele tind spre o formă fixă sui generis. Nu toate. Doar cele mai multe. Dar elementele structurale constante sunt mai mute decât cele ale sonetului, de pildă. Ori ale preteţiosului hai-ku. Să le identificăm: Mai întâi titlurile. Ultimul cuvânt dintr-un titlu devine primul la titlul următor. Nu 100%. Ceea ce impune lectura în ordinea cuprinsului. Rămâne să vedem dacă această sugestie făcută cititorului are şi un anume sens. Ei, bine, nu e gratuită. Nu e doar un joc manierist. Consecinţa acestei mărci este identificarea, de către cititor, cu fineţe neostentativă, a unei anatomii coerente. A unui organism unic.
Dar această particularitate, pe care am numit-o anatomică, se continuă în corpul poemelor. Fiecare are 14 versuri. Exact cât sonetul canonic. Grupate intr-un calup de 10, urmat de altul de 4 versuri. Rolul acestuia din urmă e de ecou concluziv. Comparabil cu versul final, al treilea, al hai-ku-ului clasic. Dar, ce e cel mai interesant, e că versrile concluzive conţin, parţial sau – uneori – integral, cuvintele titlului. Titlul însuşi, tăiat în versuri. Incitantă această ambivalenţă a sintagmelor titlurilor.
Versurile sunt scurte. Cel mult 3 cuvinte. Iar la acestea din urmă, cele mai multe au câte un conector gramatical. Aşadar, de fapt, versurile sunt de unul sau 2 cuvinte purtătoare de sens.
Structura organismului poetic unic, conţinut între coperţile volumului face inoperantă o separare analitică netă între formă şi fond. Căci trecerea de la onservarea uneia la cea a alteia nu se poate face decât continuu. Nu gradual, ci organic. Spune acest aspect ceva în sine? Altfel spus, conţine această continuitate un mesaj punctual? Credem că da. Anume sugestia implicită că elementele formale însele sunt purtătoare de sens poetic. De aici înţelegem că densitatea de sens, de mesaj chiar, a volumului e maximă.
Ce sare în ochi chiar de la prima lectură e itinerarul zigzagat pe care cititorul cât de cât familiarizat cu limbajul poetic e orientat, chiar împins am putea spune, de-a lungul lecturii. Cu fiecare frază poetică, de unul-două-trei rânduri, treci de la o viziune la alta. Urmând consecutiv fiecare imagine poetică. Citeşti şi reciteşti, într-un act unic. Cartea e aşa de plină de aceste efecte, practic nu are nu timpi morţi, care n-au ce căuta î poezie, dar măcar text neutral. Sau de relaxare. Lectura cere concentrare, dar oferă, simultan – şi nu în schimb! -, satisfcţie intensă. Nu se poate face o cronică fără citate, ori exemplificări. Dar nu vom plictisi cu mai mult de un poem. asemănare privilegiată de timp. Poetul pur sânge / într-o condiţie / de maximă libertate / semnalează orice abatere / de la continua vieţure / ieşită din stereotipii / nu scrie ceva cuiva / el doar captează / ritmuri cosmice / în bătăile inimii /… / o voluptate rară / hrăneşte fulgerul – / călătoare praguri / spumega în noi.
Ideea că poetul captează ritmuri cosmice e recurentă la nu puţini poeţi. Nicoleta Milea reuşeşte, reiterând-o, să-i dea o valoare maxim depărtată de poate cea mai esenţială exprimare a ei, de către Nichita Stănescu: Poetul nu e creator de poezie, ci moaşă de poezie. Poezia e ceva dn afara universului, iar poetul o ajutsă intre în el, prin noi. În fine, citatul nu e exact, dar asta e ideea. Ambele exprimări sunt înrudite. Dar dacă cea a lui Nichita (spusă nu în poezie, ci oarecum colocvial) sună oarecum didactic, sintagma poetei teleormănene e… poetică prin sine insăşi.
Unul din elementele algoritmului meu de construcţie a rapoartelor de lectură a materiei poetice e o analiză succintă, foarte departe de una exhaustivă, a cuvintelor folosite. Ca frecvenţă, dar mai mult ca rol. Sigur că un volum cu titlu ce conţine cuvântul fulger – fie şi la plural – va folosi cu o anume frecvenţă acest cuvânt. Cititndu-l cu ochii lui George Călinescu (Universul poeziei, Minerva, 1973), valoarea poetică a cuvântului e evidentă. Chiar şi fără interpretarea marelui critic. Chiar mai acută decât a diamantului, cu care Călinescu îşi ilustrează teoria. Că profesoarea de română, doctor în litere, nu foloseşte fără a fi în cunoştintă de cauză, fulgerul, e la fel de evident.
Femeie, nori, poet/poem, sunt alte cuvinte frecvente, lăsând cititorului plăcerea de a găsi altele. Toate cu valoare poetică vizibilă.
Un alt aspect ar fi sintagmele explozive, alăturări de cuvinte care se ciocnesc, surprizător: nori prostituaţi, talaz fumegat (totuşi familiar acesta), despuietor de fulgere, munte grăbit. Nici acestea nu sunt singure. Dat toate in pandant cu deja banalul paradis pierdut.
Înca ceva despre titluri. Multe dintre ele sună precum titluri ale unor picturi. Asemănare privilegiată de timp, din nou citat, e unul dintre acestea.
În fine, ce e neapărat de remarcat e dozajul de extraordinară precizie al tuturor elementelor specifice. Totul sub numele refuzului oricărui abuz.
Spuneam că cei doi poeţi teleormăneni se prezintă ca un tandem complementar. Termenul care se potriveşte foate bine e poeţi de raft înalt. Folosit de scriitorul Radu Ţuculescu, acum câţiva ani, la adresa altui poet care merita formula. Mai mult, în cronica Nicoletei Milea la volumul lui Florea Burtan, autorarea, în ipostaza de critic/cronicar, foloseşte la adresa confratelui cuvântul precis orfevrărie. Nu cred să fie nevoie de demonstraţie că acelaşi cuvânt se potriveşte foarte bine propriei Dsale nuvelă poetică. Dacă literaţii mi-ar putea accepta termenul, în fond oarecum în stitul poetei.
Frecvenţa cuvintelor poet/poem ar putea sugera că volumul ar fi o ars poetica. Cred că e o întrebare superficială. E, mai degrabă, un pariu de virtuozitate. O demonstraţie de forţă. Deşi n-am mai citit alt volum decât pe precedentul lansat de Neuma (Umbra lui Midas), în cred pe Horia Gârbea când spune că Grota cu fulgere e cel mai bun volum al Nicoletei Milea.