MĂSURĂ ÎN TOATE

Poezia în formă clasică nu dispare. Supravieţuieşte. Simptomatic e că în cele mai multe culegeri de poezie în vers alb cuprind câte un exerciţiu clasic. Oricât ar fi de înălţătoare starea indusă de lectura poeziei libere de format, ea implică o anume tensiune. Simultana cu satisfactia. Ei, bine, cand citesti o placheta cu 67 poeme si la al 31-lea dai de o poezie în format clasic resimţi o relaxare. Nu că ar fi mai slabă. Se adresează, însă, unui strat, cum să-i spun. Mai primar nu e exact. Mai intim nici atât. Recurg la o comparaţie pretenţioasă. Poezia clasică e ca licitaţia naturală la bridge. La longue d’abord. Pe când cea liberă, în vers alb, mai bogată în limbaj, e ca licitaţiile convenţionale. Din ce în ce mai abstracte. Şi de aici mai precise în scumbul de informţii între parteneri. Presupun că poetul, cel generic, trăieşte cumva un moment de odihnă când întrerupe şirul poemelor pentru a-ş plasa unul în format clasic.
Sau, poate, mă înşel total. Dar aşa percep lectura poeziei.
Atunci e de anticipat confortul lecturii unui volum integral în formă clasică. Precum acesta, Tren printre zodii. Aparţinând lui Florea Burtan. Scriitor consacrat, vechi membru al Uniunii Scriitorilor (sigla cu iniţiale a devenit… problematică) şi al filialei de poezie Bucureşti, jurnalist (redactor şef al ziarului Teleormanul şi al revistei culturale Caligraf). Am putea adăuga şi titul de cetăţean de onoare al Alexandriei, dar ne limităm la referinţe literare. Volumul e produs de editura clujană Neuma.
Cu tot confortul lecturii, poezia în format clasic cere o inerentă dedublare a cititorului. O parte se lasă dus, pe aripile efectului poetic intrinsec, alta ritmează mental, urmărind puritatea prosodiei. Urmărind trenul printre zodii, ambii observatori se simt la fel de satisfăcuţi.
Întâi de toate, titlul. Cu o anume referire în text, insolita expresie nu e, totuşi, folosită integral ca atare. Dar atrage. Eşti tentat, fie că-l cunoşti pe autor, fie nu, cel puţin să răsfoieşti cartea văzută pe standul librăriei. Iar dacă o deschizi, nu te mai opreşti din citit. Mai ales dacă nu eşti neapărat cititor de poezie. Muzicalitatea versurilor te duce. Cu atât mai mult dacă poezia e centrul tău de gravitaţie.
Rezist greu tentaţiei unei metafore şcolăreşti. Pornind de la titlu. Volumul apare ca un… tren. Un tren al poeziei de dragoste. Fără locomotivă. Cu vagoane automotoare. Fiecare item, fiecare vagon fiind o poezie de dragoste. Nu sunt sfâşietoare precum mai puţin cunoscuta dar valoroasa poezie de dragoste a lui Adrian Păunescu, fie odihnit. Nu sunt distilate cosmic precum poezia de dragoste a lui Eminescu. Şi am putea raporta diferit poezia aceasta de dragoste a scriitorului teleormănean prin ce nu e. Dar, să nu abuzăm. Cronica profesoarei Nicoleta Milea, concetăţeancă autorului, din numărul 1-2/2018 al revistei Neuma Tren printre zodii, sau arta orfevăriei lirice găseşte această sintagmă perfect caracterizantă. De altfel autoarea cronicii e Dsa însăşi poetă, anume complementară ca structură. Şi mărturisesc că ştacheta pusă în faţă-mi de această cronică e inhibantă pentru mine, cititor prea puţin competent de poezie.
Cele mai multe poezii sunt cumva la persoana a doua. Poetul se adreseaza unei entităţi. La prima vedere, interlocutorul e iubita. Ca… instituţie. Simbolică. Recitind mai atent, constatăm un joc subtil. Unele texte sunt adresate, canonic, iubitei, ca în orice poezie de dragoste. Dar există şi texte adresate unui interlocutor difuz, uneori ambiguu. Cititorul nu e condus univoc, i se lasă cu abilitate o anume libertate de interpretare. Poate considera că scrisoarea de dragoste e adresată unui simbol reprezentativ, ori unui înger, ori unui alter ego. Ca mărtursire către acest alter ego a sentimentului. Ba odată adresanta e însăşi absenţa (Stau cu absenţa ta la masă, pg. 63)
Poezia de dragoste a lui Florea Burtan e departe de erotismul intelectualiza(n)t al lui Emil Brumaru, dar la fel de departe de antierotismul (sau nonerotismul) convenţional al legendelor olimpice în versiunea pentru copii a lui Alexandru Mitru. Doza erotică e cântărită cu balanţa farmaceutică şi subsumată discursului ideatic. Ba uneori adresarea către iubită nu-i decât pretext de meditaţie straniu de solitară. Şi cu o doză (mereu o doză) la fel de precis determinată de reflecţie melancolică. Elemente care justifică termenul bine găsit de Nicoleta Milea, în cronica Dsale: orfevrărie lirică.
Materialul poetic conţine alăturări mereu surprinzătoate: miere răzvrătită (Să fie iarnă şi să ningă-ntruna, pg. 5), cenuşa îngheţată pe minutar (Dintre toate frumoasele, pg. 40), umbră străvezie (Nu mai am hotar, pg. 71). În contrast de efect cu unele banale (dor năpraznic). Cititorul va găsi mai multe asemenea structuri, cele de mai sus sunt doar exemplificatoare.
Melodicitatea versificaţiei a mai fost pomenită la început. Dar merită reluată observarea ei când privim colecţia rimelor. Valoarea trenului poetic şade mi ales în parcimonia efectelor spectaculare. Cele mai multe rime sunt obişnuite. Familiare. Poetul nu numai că nu caută efecte flamboyante, ci se fereşte inteligent de ele. E nevoie să reciteşti atent pentru a găsi câte o rimă mai explozivă (sâni – bătrâni, în M-am cuminţit, am renunţat la drum, în cre oferă o cheie de lectură, pg. 30).
Dacă la un Topîrceanu, anotimpurile sunt poetizate egal, Florea Burtan are o preferinţă simptomatică pentru iarnă. Ceea ce dă o altă cheie semnificantă a ansamblului. De unde frecvenţa cuvântului argint, cu derivate. Dar şi aici nimic ostentativ, totul măsurat.
Dincolo de farmecul versurilor, de savoarea lecturii, ce se decantează e tocmai această măsură în toate. Rezumatul ultim al volumului este, îndrăznesc a crede, dictonul latin est modus in rebus.