DARE DE SEAMĂ PE 3 ZILE

Pentru Beatrix Lăpădat Argerich
Internat, la data stabilită demultişor, pe 7 mai, operat a doua zi, externat peste o săptămână, luni 14, 3 nopţi de insomnie, de grijă să mă trezesc la 5:30, să fiu sigur că pot ajunge din ghettoul meu, Drumul Taberei, în buricul centrului, la spital, la control, alte 2 în care n-am ştiut de mine, deh, sindromul postoperator are fanteziile lui, pline de humor, cu cât e operaţia mai lesnicioasă, una peste alta adun 11 zile de antrenament moderat înainte de lansarea, joi 31 mai, a cărţii colegei noastre Maria Axinte, aka Milica, intitulată Lixandra, de către aceeaşi editură universitară, Ars Docendi, cu care echipa redacţională a promoţiei Fizică70 colaborase anul trecut la singura carte a unei promoţii, de la divizarea fostei Facultăţi de Ştiinţe, în Matematică şi Fizică, în adâncul anilor 50. Iar acum la un soi de volum cu rol de Addendum. A cărui lansare e aşteptată a se produce pe 26 iunie, când se vor împlini 2 ani de la sărbătorirea a 40 de la absolvire. Voi reveni, pe blog, cu o relatare de la această ulterioară lansare. Acum, dincolo de inerenta bucurie a încă unei întâlniri cu un grup de colegi de promoţie (a patra, după sărbătorirea celor 40 de ani* , după 08.02.2011, când au fost toţi cei din Bucureşti şi împrejurimi, la lansarea cărţii mele de cinematecă**, aprilie 2011, lansarea volumului comun, NOI. Fizicieni în căutarea timpului trecut, 17 septembrie 2011, la o agapă armonică – în sensul ondulatoriu al cuvântului, dar şi în sens propriu), despre cartea Milicăi. Vorbiseră, frumos, exac t şi diferit, destui colegi, joi, la lansare, ca să lungesc momentul, ştiind că am spaţiul propriu pentru o impresie de lectură, care, ăsta e un viciu personal de care nu vreau să scăp, se autoorganizează în format cronică de întâmpinare. O carte simultan aşa cum te aşteptai şi surprinzătoare. Aşa cum te aşteptai, deoarece, aşa cum colega care a deprins, în aceşti 2 ani în bună măsură meseria de redactor de carte, remarca în comentariul său, atmosfera cărţii bate spre interbelic. Aş nuanţa, un cocktail de George Lesnea şi Eusebiu Camilar. Cum, un poet şi un prozator? De ce nu, proza Milicăi e poetică, bucăţi bune din carte sunt chiar formatate ca poeme în proză. Surprinzătoare deoarece e cartea ei de debut editorial, dar dovedeşte o maturitate auctorială remarcabilă, o stăpânire impecabilă a mijloacelor de expresie, ba chiar o anume încăpăţânare benefică, spre manierism la locul lui. S-a comentat mult machetarea paginilor, cu rânduri în scară descendentă. Cu reverberaţie poetică, acele rânduri. M-am abţinut să interpretez în direct, ştiind că o voi face acum, în liniştea spaţiului meu de lucru, cu muzica adecvată în căşti (chiar acum ascult Silent night, sau Stille nacht, nu contează, e un cor mut, introducând instrumente de jazz). Această încăpăţânare benefică, aşa am numit procedeul, argumentează asupra intuiţiei artistice asle unei fiziciene nucleariste. Căci, se ştie, în teoria fotografiei artistice, conceptele princeps sunt cele două diagonal dominante, subliniate de artostul fotograf prin elemente de subiect. Dacă diagonala dominant e ascendentă, ceea ce corespunde gamelor musicale majore, imaginea e tonică, pozitivă, optimistă. Corespunzând temperamentului sangvin. Pe când o diagonal dominant descendentă, corespunde musical gamelor minore, dă imaginii footgrafice o conotaţie melancolică. Ceea ce colga noastră a reuşit să sublineze intuitive prin machetarea astfel a unor rânduri. Căci melancolia traversează cartea de la o copertă la cealaltă, o melancolie nobilă, distilată, de fapt cea care trimite la atmosfera unei anume părţi a prozei interbelice. Proză pe care Milica doar va fi citit-o, dar n-a trăit perioada agregării ei ca tonalitate emoţională. Dar al cărei son l-a ales pentru a-i exprima încărcătura emoţională care va fi generat cartea. O salut pe Milica şi acum mă aştept ca reacţia în lanţ, cea binecunoscută nucleariştilor, să provoace, de ce nu, alţi colegi. Căci toţi, o spun liber de politeţe, posedă suflete aflate pe nivele energetice excitate şi care, stimulate de materializarea ideii unei cărţi a promoţiei, să-şi radieze energia emoţională pe propriile frecvenţe sufleteşti.
Cartea Milicăi am citit-o, nu e cazul să mai subliniez, cu plăcere, jumătate aşteptând începerea lansării, cealaltă jumătate în tramvai, spre casă. Se citeşte singură.
În aceeaşi seară, îl întâmpin pe străvechiul meu prieten, Radu Ţuculescu, nu-l ofensez precizându-i aici, la mine acasă, căci ce altceva e un blog, numeroasele abilităţi artistice şi profesionale, toţi cititorii obişnuiţi ai blogului le cunosc. A doua zi, vinery 1 iunie, urma să-şi lanseze şi la bookfest cel mai recent roman, femeile insomniacului, deja lansat la Cluj, prezentat pe Facebook (da, am pus şi eu un deget de umăr, cu o cronichetă chisnovatică, haioasă chiar) şi despre care deja s-au scris zeci de cronici. Sfânta diversitate, fără de care lumea, ca macroecosistem extins, şi-ar pierde stabilitatea, e cea care face ca nu toate cornicile să fie la înălţimea cărţii, fireşte nu voi comite crima de a nominaliza, poate eu însumi aş greşi în aprecieri. Dar majoritatea sunt analize pertinente.
Am ajuns cu Radu la timp la standul Polirom, imediat fu luat furtunatec în primire de distinsa doamă Carmen Muşat, unul din cei doi critici care aveau să-i prezinte, romanul, abia ce reuşi autorul să strângă mâna lui Paul Cernat, celăllat critic prezentator. Apoi îl îmbrăţişară cele două piariste ale Poliromului, de la care primesc periodic informaţii profesioniste. Una dintre ele avea să modereze lansarea. Ce am remarcat şi nu mă mir, e că, deşi Paul Cernat îşi începu alocuţiunea aplicată cu constatarea, de bun simţ, că n-ar prea mai avea mare lucru de spus după doamna Carmen Muşat (am participat la destule lansări ca să ştiu bine cât e de greu să vorbeşti după ce domnia sa epuizează quasiexhaustiv subiectul), dar avu reurse pentru câteva remarci de esenţă. Marca Paul Cernat.
Am împărţit fratern funcţia de fotoreporter al momentului cu domnulprofesor universitar de geometrie (la Universitatea Fullerton, CA) Bogdan Suceavă, care avea un moment liber. Dintre literaţii care au traversat spaţiul de lansare, autorul l-a regretat cel mai mult pe vechiul d-sale prieten, profesorul universitar Ion Bogdan Lefter, care, având propria lansare la aceeaşi oră, şi-a făcut timp să treacă, precum o adiere primăvăratecă, să-l felicite pe gestionarul femeilor insomniacului.
Vişina din glazură fu pentru Radu Ţuculescu îmbrăţişarea primită de la Cristina Balinte, autoarea unui stidiu despre proza sa şi girantul, pe coperta a IV-a a romanului lansat. Toţi literaţii citaţi avură fericitul prilej de a vedea ediţia franceză a unui roman precedent, Poveştile mameibătrâne, lansată de curând la Paris. Abia în drum spre casă Radu îmi mărturisi că, deşi comunică cu mai tânăra exegetă de ani de zile, pe marginea literaturii lui, abia la această lansare avu prilejul unui contact direct. Cald. Am mai remarcat, prin publicul lansării, o poetă israeliană de expresie ivrit şi română, dar mai ales pe doamna Georgeta Dimiseanu. Şi, nu în ultimul rând, o incursiune telegrafică a celor doi consacraţi scriitori SciFi, Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu, directori asociaţi ai editurii de specialitate, al cărei nume îmi e totuşi interzis legal să-l pronunţ, dar toată lumea o ştie.
Luna nouă, inspirat inserată în titlul cărţii, pe copertă, sub tabloul artistei canadiene Carmen Doreal, ne ajunse din urmă în drumul spre gară. Căci autorul, chemat de rigorile meseriei de telecast, părăsi bucureştii în aceeaşi seară. Sau Luna aia o văzui eu, în imaginaţie, făcând ultimii paşi spre casă? Cine ştie?
În fine, turul de forţă mă aduse a doua zi la acelaşi stand Polirom, la lansarea celei mai recente cărţi de proză scurtă a altui bun prieten, profesorul universitar ieşean, Liviu Antonesei, căruia îi datorez cel puţin o prefaţă. Titlul cărţii sună provocator: Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia. Dar partea interesantă abia începe. Căci totul complet al povestirii din care pleacă titul cărţii este: Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, care, până la urmă, n-a mai avut loc. Obiceiul de a denumi un volum de povestiri după una din ele e destul de răspândit (nu încape în discuţia asta faptul ca, personal, îl evit, la limită) şi dacă un asemenea joc, de a asuma drept titlu al cărţii titlul amputate de final al unei povestiri esenţiale, s-o mai fi practicat, eu n-am cunoştinţă. Pentru mine e o premieră absolută. Poate nu şi pentru Ion Bogdan Lefter, în a cărui prezentare, la lansare, fu dezvăluit acest joc, sau, dacă cumva era tot o premieră şi penru domnia sa, o considera una periferică, nedemnă de a fi comentată. Enfin. Dar s-o luăm cu începutul: de data asta moderatorul Polirom fu scriitorul Lucian Dan Teodorovici, ceea ce dădu un spor de consistenţă seriei de lansări ale editurii la această ediţie a Bookfest. Cel poreclit Balzacovici (cel puţin de către criticul Daniel Cristea-Enache) aduse humorul propriu mixturii gastronomice a unui spectacol savuros. Cei doi prezentatori, l-am pomenit deja pe Ion Bogdan Lefter, celălalt fiind Cristian Teodorescu, avansară perspective interpretative dacă nu chiar opuse, cel puţin complementare. Vorba lui Niels Bohr: Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt. Ceea ce este, într-o anume accepţiune, tocmai marca identitară a artei autentice: permite interpretări diferite până la opoziţie. Deloc neinteresant, ambii preopinenţi îşi susţinură cu temperament demonstrativ tezele lecturii. După un titlu aşa de chisnovatic, exact asta mai trebuia să incite la maximum publicul. Inutil, aş îndrăzni a zice. Căci nu cunosc carte a lui Liviu Antonesei care să nu incite. Ba chiar cartea ce i se adresează, într-o anume măsură, Scrisori către Liviu , de Dan Petrescu (publicată de Editura LiterNet.ro), e un dialog imaginar cu un interlocutor sintetic, un cocktail de Liviu antonesei şi Liviu Cangeopol. Să revenim, însă, la lansare. Un autor mai slab decât la ultima întâlnire (nu-l puteai întreba de ce) îşi compuse o figură de nedumerit, în Atlantida (titlul unei vechi cărţi de alt ieşean, Mircea Radu Iacoban), pentru a participa la joc, simulând că nu ştie cine are drpetate. Amândoi. Căci indifferent de viziunea afişată, ambii cad de aocrd cu axioma orice carte a lui Liviu Antonesei e un regal.
De ce, atunci, n-am notificat aplicarea axiomei şi asupra excelentului roman al lui Radu Ţuculescu? Motivul e simplu. Dacă recunosc validitatea axiomei penrtru ambii scriitori, romanul îl ştiam pe de rost, iar această culegere de povesiri mai aşteaptă (nu foarte multe ore!) s-o termin.
Ce-ar mai fi de spus (ca să-l readuc în scenă, din nou, pe Dan Petrescu)? L-am văzut pe poetul Florin Iaru privind… spre viitor (cine a fost acolo ştie la ce fac aluzie), am văzut o tânără, poate studentă sau doctorandă a lui Liviu, cu o floare prinsă-n păr, urmărind visător, m-am intersectat iar cu Bogdan Suceavă, făcându-ne meseria de fotoreporteri, am văzut lume bună în general. Mai ales m-am întâlnit cu criticul SciFi Cătălin Badea Gheracostea, care mi-a confirmat că nu-i voi vedea prefaţa la volumul propriu de profil decât în forma tipărită, l-am cunoscut în direct pe cosmin Perţa, editorul respectiv, am schimbat o reverenţă cu o acoladă distinsă cu doamna Silvia Colfescu (nu puteam să nu trec şi pe la Vremea), am pierdut mult, mult, mult, focalizat fiind pe aceste 3 lansări în zile consecutive, dar am câştigat şi mai mult neratându-le. Şi, a, da, am fotografiat un exministru. Nu-i dau numele, persoană importantă. Până peste juma’ de an, la Gaudeamus, am un program încărcat. A riveder-ci, Roma…
Nota bene: * intervalul de timp despre care un scriitor român, de naţionalitate bucureştean, de meserie nuvelist, care a vrut să fie cronicar sportive şi este, spunea că e cel mai fiabil din câte cunoaşte;
** Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, ed. Vremea, bucureşti, 2011