DESPRE RELECTURĂ

Am învăţat să citesc pe la 5 ani, pe două cărţi, din blblioteca familei (întemeiată de bunicul matern – de care m-au separat 6 ani ca să-l pot întâlni în direct): “Balade vesele şi triste + Parodii originale”, de Tpîrceanu şi un volum de legende eroice de Alecsandri.

       Dar prima carte, “Insula misterioasă”, de Jules Verne am primit-o în dar de ziua mea, la împlinirea a 7 ani. Ediţie veche, de prin anii 50, cartonată, cu ilustraţii originale, care împodobeau ediţiile Hetzel. Nu mai ţin minte ilustratorul. Cartea n-o mai am demult.

       Dar mai erau căteva luni până să devin elev de clasa I. Cumplit meşteşug de tâmpenia, şcoala. Am mai primit, anii următori, tot de ziua mea, alte cărţi de Jules Verne. Acelaşi format. Nu mai am niciuna. Apoi am adunat, în ani, ediţii necartonate ale autorului copilăriei. Poate să mai am câteva.

       Apoi, am dăruit copiilor, la vreme cuvenită, câteva ediţii, tot cartonate dar alt format, disponibile prin anii 80. Corp de literă mai mare, dar ilustrătii mai ciudate, cumva haşurate. Acelasi gen de ilustraţii pe coperţi.

       N-am citit nici un roman de Jules Verne în original. Nici ceste ediţii nu s-au păstrat integral. Nu că, ajunşi la casa lor, le-ar fi luat. Şi-au întemeiar propriile biblioteceţi. Socot asta firesc.

       Cartea era groasă. Spre foarte groasă. Mi-ar fi luat peste o lună s-o citesc, pe fragmente succesive, Dar ce copil de 7 ani are o asemena perseverenţă? Curios totuşi (un dar nu se aruncă) am inaugurat, pentru prima şi ultima oară, o tehnică ciudată de lectură. După prima pagină, am deschis cartea la întâmplare, am citit atent vreo douăzeci de pagini, apoi am închis-o. M-am luat cu ale vârstei. Apoi, după o vreme, am procedat la fel. Aşa s-a facut că, la acestă primă lectură, câteva pagini se repetau, iar destule au rămas neatinse.

       Abia peste zeci de ani, întălnid aforismul lui Lucian Blaga – Literatura nu se citeşte, se reciteşte –  am realizat că-l urmasem, parţial. Totuşi, probabil după începerea şcolii, am montat, cu destul efort, întregul text. Sărind peste ce-mi aminteam ca citit, citind ce era nou. Acea lectură provenită din montaj, îşi găsi locul în biblioteca mea mentală. Am recitit-o doar de curând, în format PDF. Iată unul din cele două motive ale elaborării textului de faţă.

       Şcoala, în acea primă clasă, s-a dovedit a fi, totuşi, utilă. Alături de Abecedar, m-a învăţat să scriu şi să citesc de mână. Fu nevoie ca abia clasele următoare să adauge câte ceva. Mai ale a IV-a. Primele 3 clase le făcusem cu o învăţătoare, a patra cu un învaţător, soţul domneaei. Dar nu despre asta e povestea.

       Odată asimilat aforismul lui Blaga, după o foarte lungă incubaţie  -trebuia, totuşi, să-mi clădesc un fond cultural – nu pun la socoteală manuaele, culegerile si alte acareturi formative profesional), am început să-l aplic deliberat. Cum, când povesteam că nu mai aveam cărţi vechi? Simplu, valorificând noua bibliotecă online. Aproape nu e carte de literatură care să nu fi fost digitalizată. Oricum e imposibil saă citesc tot ce-am acumulat.

       Absolut evident, la 7-8 ani n-aveam cum să înteleg explicaţiile ştiinţifice. Dar, alături de personaje şi uitând elementele de acţiune, mi-au rămas agăţate în minte. Aşa încât, peste foarte mulţi ani, având o anume bază ştiinţifică (la nivel elementar, să fie clar), am putut observa unele inadvertenţe. Pe care le-am sintetizat într-un articol, sub rubrica mea – Colţul lui Yorick, în revista bimestrială NEUMA. Nu mai ştiu când anume, oricum de la apariţia revistei încoace (revistaneuma.ro). Exemplific cu doar două cazuri. Romanul a fost publicat, în original, în 1874-75. Iar principiul conservării energiei mecanice, în diferite formulări, aparţinând mai multor autori, era larg cunoscut în lumea ştiinţeide pe la mijlocul decolului XIX. Să nu fi ştiut autorul? La urma urmei e posibil. Deşi popularizarea ştiinţifică a fost unul din pilonii (nu singurul) seriei de “Călătorii extraordinare”. Alt elelemt ignorat de Jules Verne a fost existanţa – mai târziu şi folosirea – curentului alternativ. A cărui esenţă o datorăm lui Nicola Tesla (după unii lingvişti Nicolae Teslea, familia savantului fiind de origine istro-româna, populaţie şi dialect dispărute). Căci, poate e necesată precizarea că, de pildă, modovenismul şi ardelenismul – cu zona de interferenţă mutuală – sunt graiuri, nu dialecte. Că dintre cele 4 dialecte doar două mai funcţionează – româna şi macedo-româna, nu e problema articolului de faţă

       Cele de mai sus sunt, mai degrabă, o punere în temă a principalului motiv al textului de faţă. Ce au comun, formal, e o primă lectură şi o relectură recentă.

       “Castelul din Carpaţi” e unul din cele 4 romane, apud Ion Hobana, care au contingenţă cu actuala Românie. Centrul de greutate (ca să-l cităm pe Ion Hobana) e romanul citat. Vezi https://agenda.liternet.ro/articol/1630/Radu-Ilarion-Munteanu/Cu-Lucian-Boia-si-Ion-Hobana-in-lumea-lui-Jules-Verne.html

Că istoricul şi analistul subgenului Sci-Fi a considerat romanul ca pilon prinipal, motivarea e limpede în articolul al cărui link e imediat mai sus. Dar pentru mine altceva e important. O parte din acţiune se petrece pe locurile mele natale. Am recunoscut microzona, chiar o parte din munţii limitrofi.

Numai că numele localităţii e fantezist. Ȋn textul ediţiei româneşi la care mă raportez, Localitatea e numită când Weest, când Vereşti. Dar cea imediat alăturată pătrează numele cunoscut: Vulcan. De fapt orăsşlul meu natal. Jiul de est (numit popular “Jiul românesc” e unde e, cel de vest (numit popular Jiul unguresc) e tot unde e. Ba chiar confluenţă lor e plasată, corect, la Livezeni. O localiate intermediară între Vulcan şi Petroşani şi acesta corect plasat şi considerat. Ȋntre timp, în peste 65-70 de ani, întreaga zonă dintre Petroşani şi Lupeni, dacă nu până la Uricani, e un conglomerat urban. N-am mai trecut prin acele locuri din 1975. Micile localităţi miniere din zonă – Lupeni, Petrila etc –  sunt plasate corect în text. Documentarea locală e remarcabilă. La sud de cursul văii, munţii Vulcan fac graniţa dintre sudul Transilvaniei şi Gorj. La fel de precis sunt notificaţii munţii Parâng şi Retezat.

Dar două topnime sunt fantezirte. Podişul Orgall şi localitatea Werst-Vereşti. Podisul e plasat geografic plauzibil, spe sudul masivului Vulcan. Relieful local, cursul Jiului de est y compris, sunt destul de exact descrise. Am încercat ă situez localitatea numită ca mai sus. Cea mai probabilă localizare ar fi ceea ce se umea Paroşeni, la mică distanţă de Vulcan şi între acesta din urmă şi Lupeni.

Ȋnsuşi castelul e plasat la distanţă de ruinele cetăţii Colţ, din zona Haţeg.

Dar să revenim la numele personajelor. Tot Ion Hobana e cel care a găsit cele mai plauzibile versiuni româneşti. Ciobanul Frik e Frig, judele Colţ şi fiica sa Mioriţă sunt corect redate în text(ul românesc al ediţiei în discuţie Dar baronul Rudoplh de Gőrtz e, de fapt Radu de Gorj. Bine, în onomasticaonul francez nu există Radu şi, în general traducătorii au echivalat Rudolph cu Radu. Homrod e Homorod, birtaşul Ionas e tot Ionas. Ȋn Francisc de Telec, Hobana îl vede pe Frâncu Slătineanu, mai autentic ca boier craiovean. Cântăreaţa Stilla e Stilla. Aici e loc pentru o mică digresiune. Ȋn “Mica enciclopedie onomastică” – Christian Ionescu, 1975 şi în “Dicţionar onomastic românesc” – A. N. Constantinescu, 2002, anticul nume aramaic Myriam e echivalat cu Maria, prenume răspândit de-a lungul şi de-a latul Europei, cu secole în urmă creştină. Nu pomenim aici praxa varintelor reformate, mai ales sectele neoreformate, care folosrsc nume biblice. Ambii interpretează prenumele Myriam ca provenind din Stilla maris = picătură de mare, spre a evita eroarea interpretării prin Stella maris. Iar Orfanik e Orfanik.

La Jules Verne există două categorii de savanţi. Inginerul Cyrus Smith e omul constructiv, care-şi pune resursele la dispoziţia celorlalte personaje. Asemănători sunt Doctorul Sarassin şi inginerul Marcel Bruckman, din “Cele cinci sute de milioane ale Begumei” – în contrast cu profesorul Schultze, care simbolizează ascentiunea unui regim totalitae. De altfel, dacă insula din Pacific e o metaforă ideatică, France ville e de-a dreptul un model de falanster. De altfel, si noi îl avem în istorie pe Theorod Diamant, cu Falansterul de la Scăieni.

Dominanta cărţilor verniene e socială.

A doua categorie de savanţi reprezintă genii izolate, egoiste, precum Orfanik, din romanul discutat şi Marcel Camaret din “Uimitoarea aventură a misiunii Barsac” – publicată, aceasta din urmă, postum, în 1919, de fiul scriitorului, Michel Verne. De adăugat Thomas Roch, un inventator nebun, din romanul “Ȋn faţa steagului” – 1896. Asupra acestuia din urmă sunt oportune câteva precizări. Ȋncă din romanul “De la Pământ la Lună” (1865) e pusă problema unei arme de distrugere în masă. Acolo tunul Columbiad. Problemă accentuată în “Cele cinci sute de milioane ale Begumei”, tunul cu bioxid de carbon lichefiat al lui Herr Schultze fiind, în ficţiune, o asemena armă. “Fulguratorul Roch” e modelul maxim al unei atari arme.

Ȋnainte de a merge mai departe cu cele două categorii de savanţi, trebuie să ne oprim asupra unui eveniment major legat de romanul “Ȋn faţa steagului”. Scriitorul a fost acuzat de către chimistul francez Turpin, inventatorul explozivului melinită saui kordită, de plagiat. Capul de acuzare se baza pe romanul “Ȋn faţa steagului”. Procesul, răsunător în epocă, a ţinut vie atenţia publicului mult timp. Dar ce e mai important e că avocatul lui Jules Verne, tânărul, pe atunci, Raymond Poincaré, avea să devină, în timp, un mare om politic francez. De mai multe ori prim-ministru, apoi preşedinte al Franţei, între 1913 si 1920. Scandalul procesului de plagiat e probabil să fi avut la bază frustrarea chimistului fancez, căruia i se refuzare în primă instanţă brevetul pentru invenţia sa. Fu acuzat ulterior de trădare a secretului militar în favoarea unei puteri străine. Făcu închisoare. Fu în fine, reabilitat. La o analiză atentă, folosirea melinitei ca exploziv de încărcat obuzele de artilerie era foarte greu să fie legată de Fulguratorul Roch, din roman, Formula acestei arme fictive ne fiind explicitată unitar în textul romanului.

Dar semnificaţia profundă a acestui episod, fapt cu o anume nuaţă inerentă de dramatism, e cu totul alta: Ȋntâlnirea istorică dintre două mari personalităţi publice.

Revin la manifestarea publică ocazionată de centenarul decesului scriitorului. Am dat mai sus linkul reportajului de la respectiva manifestare. Celelalte 3 romane considerate de Ion Hobana sunt “Pilotul de la Dunăre”, “Keraban, înăpăţânatul” si “Claudius Bombarnac”. Eroul primului din aceste romane e un bulgar, pilot naval, care lupta pentru libertatea ţării sale. Personaj altfel tipic în literatura lui Jules Verne. Persojaul principal din al doilea roman refuză să plătească taxa de trecere a Bosforului şi, drept urmare, ajunge pe malul celălalt al strămtrii ocolind ţarmul mărilor Neagră si de Azov. Substanţa acţiunii, e evdent, mulţimea de întâmplări aventuroase de-a lungul accestui absurd parcurs. Motivul pentru care analistul citat o facecu elementul român e bazată pe una din care se petrec aceste întâmplări. N-am cercetat datarea acţiunii şi statutul teritoriului românesc traversat de erou, dar socot că trebuie dat credit analistului.

Ȋn fine, în acţiunea, petrecută în China, apare şi un personaj rmoân, Cincu.

L-am întrebat pe Ion Hobana de ce nu adăugase celor patru romane şi “Mathias Sandorf” (1885). Căci domeniul din Tansilvania al contelui Sandorf, care domeniu se numeşte, în roman Artenak (invenţie toponimică) ar putea integrara acest roman în ciclul celorlalte 4. Argumentele analistului au fost date pe un ton mai degrba discret. Cum sunt 25 de aani de atunci, nu pretind a le ţine minte. Dar esenţiaul e ca probitatea şi profesionalismul lui Ion Hobana exclud posibilitatea de a se fi înşelat în formularea selecţiei sale. Asta realizez abia acum, la rece. Mărturisesc că, atunci, foarte atent să nu-mi scape nimic din cele petrecute, avusesem slăbiciunea de a mă îndoi de argumenlele interlocutorului. Rostul mărturisirii, dincolo de a mă autoacuza, e, aşa cred, mai adânc. Nu doar confirmă aforsimul lui Blaga (o manifestare publică nu e literatură), ci extinde logica aforismului. Rostul recitirii, Fie şi doar ca reamintire, rămâne, în esenţă, acelaşi. Dacă mi s-ar admite o metaforă matematică, am putea spune, cu prudenţa de rigoare, că aforismul ar putea fi un invariant, sui generis, la extinderea de la literatură la un reportaj pe marginea unui eveniment public. Riscul formulării metaforei îmi aparţine. Şi iată ca mi-l asum.

Dar care e, în impresia mea, rostul romanului vernian a cărui acţiune se petrece în zona mea natală extinsă? Inserarea discuţiei despre roman în acest text, fiind profund subiectivă, funcţionează doar până la această ultimă întrebare. Dincolo de a fi făcut neamul românesc cunoscut publicului său, ceea ce oricum ne interesează, un ultim gând: Romanul e nu atât despre cele povestite, cât despre esenţa superstiţiilor la vremea şi natura acestui neam.