DESPRE SECESIUNE, RĂZBOI ŞI  PROPGANDĂ

A venit iar vremea să ofer spaţiul blogului meu unui vechi colaborator. Tema pe care el o abordează mai jos fiind, în linii mari, aceeaşi cu articolul meu din 28.02.

Reflectez de câteva zile la ce urmează să scriu, deci vor fi prezentate fapte și unghiuri de vedere cumpănite, nu scrise la cald, sub imperiul emoțiilor…

Mai întâi, să prezentăm un scenariu abstract – din păcate, a fost verificat de mai multe ori în istoria recentă… Avem o țară A, cu teritoriu și populație de mărime mijlocie. Mărimea teritoriului și a populației induce – fie că țara respectivă recunoaște asta sau nu! – următoarea realitate ”geopolitică”: există (motivațiile pot fi diverse, dar nu analizăm din punct de vedere istoric, ci numai actualitatea!) anumite regiuni ale țării respective care sunt locuite majoritar de anumite minorități naționale, etnice, rasiale, religioase, culturale… Practic, nu cred că există – cu excepția țărilor foarte-foarte mici! – vreo țară unde să nu se întâmple asta… și subliniez, motivațiile pot proveni din preistorie, din istoria veche sau mai nouă, din evenimente relativ recente, eventual de sub trei generații (deci memoria colectivă este mai pertinentă) sau chiar sub durata vieții unui om (deci amintiri vii, cu adevărat). Cred că pot da zeci de exemple… dacă nu sute! Desigur, la scara istoriei, unele s-au ”rezolvat” între timp, prin dispariția (extincția) uneia sau alteia dintre (sau ambelor!) părți…

Să zicem acum că o anumită regiune B este relativ brusc determinată să secesioneze – vrea mai multă autonomie, autodeterminare, independență culturală, religioasă sau chiar națională… Desigur că asta se întâmplă (și) sub acțiunea unor manevre propagandistice, în care anumite evenimente din istorie sunt exacerbate și prezentate părtinitor, cu încurajări din afară – și acestea evident interesate… în primul rând economic. Să mai subliniez că țara A este membră ONU, are drapel, capitală, monedă, armată, administrație… și nu este sub cine știe ce sancțiuni ale comunității internaționale. Totuși, încep să apară prin media tot felul de zvonuri, apoi mărturii, apoi imagini și filme (vezi filmul Wag the Dog, de Barry Levinson) despre diverse atrocități care se petrec în regiunea B cu minoritarii, oprimați de majoritarii țării A… și se provoacă – sub influența propagandei, părerismului și supracomunicării – o emoție generală. De regulă, urmează declarații politice, voturi în Consiliul de Securitate, sancțiuni de tot soiul… dar de cele mai multe ori, conflictul – căci a devenit un conflict! – rămâne în stare oarecum latentă… se pot găsi zeci de exemple.

În anumite situații, din fericire nu foarte frecvente – sau poate că ar fi trebuit să fie mai frecvente? – se implică (după un pretext punctual sau de moment, ori pur și simplu) o (super)putere nucleară, să zicem C, care – contrar cartei ONU, dreptului internațional etc. etc. – ia partea regiunii B în disputa cu statul A și intervine militar, prin bombardamente, intervenții navale sau terestre… deci, război! Declarat sau nu, cu aliați sau cu neutri, încep problemele: deși inițial sunt vizate ”strict” obiective militare, pentru ”descurajarea genocidului” produs de statul A contra minorității majoritară în regiunea B, puterea C nu are cum să nu producă ”pagube colaterale”: mor civili, sunt distruse infrastructuri, se bulversează viața unor populații majoritare în propria lor țară, refugiați… deci, judecând la rece, poate că se ajunge la atrocități și chiar genocid la o scară mult mai mare!? De reflectat – poate că era mai bine să rămână totul în condițiile dinainte de război? Desigur, puterea C nu poate fi acuzată fățiș (sau poate?), rămâne tot în seama propagandei, părerismului și supracomunicării sarcina de a netezi anumite asperități și de a lăsa posterității o impresie diferită… dar istoria a fost scrisă întotdeauna de învingători, iar în conflictul militar, deschis, între A și C nu poate exista decât un singur învingător…

Acum să particularizăm numai două din situațiile recente, sperând că am subliniat cu obiectivitate toate aspectele comune ale celor două situații: prima este, evident, războiul care se desfășoară în aceste zile – deci A este Ucraina, B – Crimeea și Donbass, C – Rusia. O a doua situație, în oglindă, ar fi: A este Iugoslavia (formată din Serbia și Muntenegru), B – Kosovo, C – SUA și NATO. De dragul obiectivității, să subliniem și două aspecte care diferențiază un pic cele două situații: primul ar fi că în prima situație, între etnicii regiunii B și cei ai puterii C există afinități de limbă, etnie, religie, cultură etc., în vreme ce – aș zice din contra! – între B și C din al doilea caz…??? Poate că tocmai aici se vede rolul extrem de important al propagandei, părerismului și supracomunicării – în precedentele războaie, cele din Croația și din Bosnia, manevrele de intoxicare ale bosniecilor au fost reușite, astfel că sârbii au devenit ”oaia neagră” a Balcanilor? Și au ajuns organizații creștine și evreiești să ”binecuvânteze” bombardamentele creștine împotriva creștinilor, în folosul musulmanilor??? Probabil, este nevoie de mult mai multă reflecție… și recomand lectura cărții Tratat de Dezinformare, de Vladimir Volkoff.

Să analizăm un pic și atitudinea României și a mai ales a românilor vis-a-vis de cele două situații (cred că mai importantă este a poporului, politica și administrația poate fi aservită sau tributară unor tratate): ceea ce a produs acest eseu este un reportaj cu o adunare ”spontană” de la Timișoara, unde o bătrână plânge – la propriu! – de mila Ucrainei și a ucrainienilor… Te-ai aștepta ca să fi făcut la fel – ba chiar era mai probabil! – în 1999, de mila sârbilor, printre care poate că avea și prieteni sau chiar rude!? Dar nu, în 1999 nu s-au organizat manifestații ”spontane” – deși noi nu eram în NATO, ba chiar fuseserăm respinși recent… Pe urmă, cu sârbii am fost în toată istoria noastră prieteni și aliați, în vreme ce Ucraina deține foarte multe teritorii românești și foarte mulți români – cărora nu le recunoaște niciun drept! – moștenire de la URSS… dar și ruteni (slovaci), polonezi, maghiari, alături de ruși… dar internetul își face în continuare treaba!

Tiberiu Dinu Danciu