DIN NOU DESPRE LITERATURA DE GRADUL TREI

Când am scris despre Cartea recentă, oferită de Emil Lungeanu editurii Neuma, o scoteam un sequel sui generis al volumului Literatura de gradul trei (Tipo Moldova, Iaşi, 2015). Pe care din urmă op, îl socoteam, datorită superficialităţii informării şi prezenţei definiţiei formulei inventate şi promvate de autor, ca model. Fac cuvenita mea culpa. Volumul care conţine, cumva loc de motto, definiţia subgenului brevetat de autor, e structurat aproape exhaustiv. Mai multe zeci de autori analizaţi, prin câte un volum reprezentativ. Iar cronicile de întâmpinare au structură – şi valoare – literară intrinsecă. Ceea ce la lectura aplicată a Cărţii recente (nu pot să nu reiterez observarea discretei ironii a formulei titlului) a putut fi analizat cu rezonabilă concreteţe.

Dar înainte de volumul mai mult sau mai puţin teoretizant, Emil Lungeanu publica, în 2013, altul, de structură complet diferită, intitulat de-a dreptul Manifestul ludic – formule extreme în critica literară. Produs de editura Betta. Instituţia portavoce a unui grup literar definit şi autonom. A cărui descriere depăşeşte aria acestui demers observaţioan dificil. 

Informaţia curent accesibilă asupra autorului e nu doar lacunară. Ci cumva invers proporţională calitativ şi cantitativ personalităţii unicat a acestuia. În lipsa unei biografii convenţionale şi mai ales a unei liste complete de lucrăi publicate – care ar fi foarte lungă -, ce-mi rămâne e de a plasa aceste 2 volume majore care ilustrează originala sa invenţie literară într-o ordine mai degrabă întâmplător consecutivă. Rostul cuvântului Manifest e decodat de prefaţatorul Ion Soare (literat aflat quasipermanent în proximitatea spirituală a autorului nostru), ca termenul logic nu neapărat consecutiv, dar cel puţin aparţinător unui şir care mai conţine quasicentenarul manifest dada, elocventul NU prin care Ionesco denunţa modul cum se scria în vremea lui şi mai puţin deţinătorul de notorietate manifest paradoxist al lui Florentin Smarandache. Însuşi acest şir e derutant, termenii săi fiind nu doar inegali ca substanţă, dar mai ales greu de încadrat într-un context coerent. Dar să nu trecem peste logica ipotetică a considerării celor 2 volume. Manifestul... se ilustrează prin 3 formule critice socotote formule extreme: Critica versificată, Critica teatralizată, Critica politizată. Primele 2 pot fi considerate ample exerciţii stilistice, cea de-a treia are, în plus, o conotaţie parodică. Prin care autorul îşi exprimă, accentuat, humorul quasiubicuu.

În matematică există 2 metode atât de a demonstra teoreme, cât şi a defini şiruri de obiecte matematice. Metoda deductivă la demonstraţii, respectiv sintetică (prin formule) la şiruri, abordări totuşi diferite. Precum şi metoda constructivă, similară în linii mari la ambele proceduri. Capitolele din Manifestul… ar exemplifica metoda constructivă a literaturii de gradul trei. Iar volumul chiar astfel intitulat ar putea fi considerat ca o colecţie exemplificatoare a formulei-motto. Această diferenţă ar fi sugerată de însuşi titlul celui de-al doilea. La care, repet cu îndrăzneală, Cartea recentă ar fi o addenda sui generis.

Tot în 2015 – şi tot sub egida editurii Betta -, inventivul autor dă, indirect, o replică indirectă pefaţatorului din 2013. Cu volumul, de dimensiunea unei plachete, impecabil încadrabil în subgenul marcă înregistrată, Gelu Vlaşin – deprimismul.ro. cu un subtitlu surâzător: Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic.

Că subtitlul e o formă subtilă de dialog indirect cu prefaţatorul volumului precedent e lipsit de echivoc, pentru cititorul celor 2 cărţi inegale volumetric. Dar humorul inclus aici oferă cititorului celor (doar) 3 cărţi marca Lungeanu o la fel de subtilă cheie de lectură cel puţin a Manifestului… toate cele 3 capitole, dar cu precădere primul, sunt împănate cu citate informale din lumea largă a literaturii. Rolul şi rostul cărora e dublu. autorul face complice cu ochiul cititorului. Dar simultan îşi surâde, discret, în oglinda la purtător. Căci nu poartă barbă. Luînd doar câteva exemple la întâmplre, pseudoversul „nu proclamă Libertatea de a trage cu puşca” (pg. 19) e lizibil pentru majoritatea cititorilor. Dacă citeşti pe Emil Lungeanu ai auzit, cel puţin, de Geo Dumitrescu. Poate l-ai şi citit. Dar, pe aceeaşi pagină, „cu dorul lui Davidovici, icarul”, selectează totuşi cititorii. Mai puţini l-u citit pe regretatul scriitor aviator. Exemplele sunt alese nu deoarce sunt întâlnite pe aceeaşi pagină, ci deoarece ilustrează selectivismul peren al autorului. Probabil foarte puţini rezonează la toate aluziile. Oricum n-are nici un sens ca autorul acestui exercitiu de lectură (ar fi prea mult spus o cronică) să se situeze undeva anume pe hârtia acestei cromatografii sui generis. Tot ce contează e că Emil Lungeanu se dresează cititorului cu un bagaj rezonabil, dacă nu serios, de lecturi. La limită, dpdv al aluziilor, referirilor şi citatelor fără ghilimele, Emil Lungeanu scrie pentru cititorul care este. N-am spus pentru sine. Ci din dorinţa firească de a găsi un cititor precum el însuşi. Sigur ca Faulkner, Thomas Mann ori Balzac îşi propuneau cu totul alt program. Dar, atenţie la cum termină prefaţa sa Ion Soare, figură literară de maximă afinitate: Cine va scrie (Em)Iliada domnului Lungeanu, va trebui să aibă (alături de raţionalitate şi conştiiinţă în permanentă stare de veghe) talentul, erudiţia şi nonconformismul protagonistului, curajul şi stilul acestuia, precum şi un umor neistovit; însă nu unul ieftin sau gratuit, ci din categoria celui mau… serios, demn de pana unor Twain, Daninos, Alehem, Ilf-Petrov, Caragiale şi alţi câţiva, puţini la număr!   

Să adăstăm o clipă mai lunguţă în preajma acestui fragment. Trecem peste posibila dorinţă nemărturisită a exegetului de a se promova ca monografistul scriitorului critic. Îndoindu-se cu onestitate că i-ar şedea în putere. Trecem şi peste statuarea condiţiei implicite a bunului monografist: rezonanţa structurală cu subiectul. Ceea ce este cu ceva mai mult decât afinitatea. Nici punctarea prin repere a unui univers afin stilistic cu autorul nostru nu e neapărat o mare descoperire. Aş vedea cea mai adâncă şi subtilă semnificaţie rezultantă din şirul exemplificator: sugestia că dacă oricare din cei numiţi s-ar fi exersat în critica literară ar fu avut oarece premise să fi descoperit ceea ce domnul Lungeanu numeşte literatură de gradul trei. Întrebarea reflexă e dacă aceşti scriitori, descoperind literatura de gradul trei ar mai fi fost receptaţi integral ca ceea ce au fost. Răspunsul e la îndemână: Emil Lungeanu nu e mai puţin romancier, nu e mai puţin dramaturg, propunând Manifestul ludic. Doar că pe teritoriul acestui text nu ne ocupăm de romancier, ori de dramaturg. Ci, iată, pentru a doua oară, de inventatorul literaturii de gradul trei. Pornind de la recenta… Carte recentă.

Nu cumva fragmentul citat din prefaţă îmi anulează demersul? Nu. De la un simplu exerciţiu de lectură, nici măcar o recenzie aplicată (o cronică de întâmpinare la o carte apărută cu 7 ani înainte n-are sens) la o monografie e cosmică. Pentru monografie resursele personale sunt nule. Exerciţiul de lectură e motivat de afinitatea de fond, la mare distanţă.

Eventuala aplicare a ceea ce autorul numeşte formule extreme în critica literară asupra unor scriitori de mare popularitate ar fi ratat obiectivul. Modalitatea critică fiind receptată ca ostentativ exemplificată. Cumva acelaşi efect s-ar fi obţinut cu nişte scriitori în întregime anonimi. Care nci n-ar fi meritat a fi subiect de demers critic de orice natură. Fixând, astfel limitele naturale, să vedem ce înseamnă cei 3 scriitori abordaţi.

Florentin Popescu e, oare, mai mult critic sau mai mult scriitor? A publicat o monografie a lui Vasile Voiculescu şi face parte din grupul literar din jurul al cărui lider e Nicolae Roşu, din jurul editurii Betta şi al revistei Arena literară (de care Emil Lungeanu nu e străin. Ar fi, mai degrabă, memorialist (vezi Bucureşti cafenenelor literare, Editura Dominor, 2007) şi eseist. A-i dedica o epopee critică, intitulată Călător în Parnas ar fi cea mai fericită fixare metaforică în istoria literară.

Hanna Bota face parte din generatia intermediară. Licenţiată în teologie şi filologie, doctor în antropopogie culturală. Cu numeroase volume de poezie şi proză. Cele mai cunoscute: Ultimul canibal – jurnal de antropolog şi Maria din Magdala, tradus în italiană. Capitolul dedicat e intitulat Omul exotic. Spectacol critic şi mitologic. O formulă sugestivă pentru profilul scriitoarei.

Elizei Roha, scriitoare polivalentă, apropiată de acelaşi grup din jurul editurii Betta, îi e dedicat provocatorul capitol Raport la Congresul al XV-lea – rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană: Eliza Roha: „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi.

E adevărat că invenţia Partidul Criticist Român, în jurul căreia se organizează textul critic în format parodic nu e originală. Fără nici o conexiune, idependent, Radu Ţuculescu inventează Partidul Oamenilor Cinstiţi (POC), într-o piesă de teatru, iar Mircea Daneliuc inventează, ca regizor şi scenarist, Partidul Democraţiei Originale, în filmul Patul conjugal. Dincolo de ficţiuni, scritorul Ştefan Cazimir creează efectiv, în 1990, Partidul Liber Schimbist. Dar însuşi cuvântul Partid e susceptibil de a fi baza a nenumărate sintagme parodice. Dincolo de parodierea limbajului de lemn, autorul nostru strecoară, prin adjectivul Criticist, o conotaţie insidioasă.

Dacă am asimilat, mai mult sau mai puţin forţat, Cartea recentă ca  addenda la Literatura de gradul trei, dece n-aş asimila Gelu Vlaşin – deprimismul.ro ca un soi de addenda la Manifestul ludic? Relaţia mutuală e choar în mai mare măsură organică. Nu doar deoarece e prodisă tot de editura Betta, ci, mi ales, motivat de subtitlul explicit Autorul Manifestului deprimist văzut de autorul Manifestului ludic. Că poetul stabilit demultişor în Spania (întemeietor şi preşedinte ASARS) e, dacă nu neapărat mai consistent decât cei care au oferit baza de referinţă a Manifestului ludic, oricum cu ceva mai multă notorietate.

Cum acest text nu e tocmai o recenzie, ci doar un exerciţiu de lectură, las cititorilor libertatea quasitotală de a-şi construi propria viziune asupra celor 2 volume. Dacă le-am declanşat curiozitatea. De fapt formatul exerciţiului de lectură e apropiat de ceea ce, când serveam portalul cultural LiterNet.ro, prezentarea redacţională a cărţilor din secţiunea editura a portalului, la care fusesem redactor. Cărţi cărora le adăugam prefeţe propriuzise. Prezentări care n-aveau alt rol decât de a stimula itilizatorului să deschidă, să salveze şi să citească respectiva carte.