DUBLĂ LECTURĂ – LITERARĂ ŞI CINEMATOGRAFICĂ – La fine de an –

Literatura nu se citeşte. Se reciteşte – spunea Lucian Blaga. Har cerului, uitam cele mai multe amănunte, afară de cele legate de reacţii emoţionale, dar tocmai o memorie care-şi accesează amintiri străvechi e premisa unui fenomen interesant: o anume distorsionare a imaginii despre sine.
Am folosit, nu numai în proza mea, ci şi în conversaţiile forumistice, recursul la memoria de adâncime. Iar graniţa dintre aceste două domenii e una mai degrabă gradual, întâlnind falii nete rare. Nu voi teoretiza mai mult aici şi acum în materie. La finele anului în care mi-a apărut o carte intitulată Meseria de cititor, un moment acordat nu debutului, ci primilor ani de praxă în această meserie e, poate, oportun. Aceşti primi ani au acoperit spaţiul copilăriei.
Fusesem alimentat, ca toţi copiii, cu poveşti, dar într-o doză departe atât de paupertate, cât, mai ales, de saţietate. Încât a învăţa să citesc nu fu efectul unei frustrări compensatorii, poate nici al unui exces punctual de curioztate. Învăţai să citesc aşa de firesc şi aşa de rapid, că nici acum, la ireversibilă senectute, nu sunt în posesia unui mecanism limpede al acestui proces rar spre rarissim. Dar nu ăsta e punctul de interes. La care vom ajunge cătinel.
Am învăţat să citesc de unul singur, întrebând de câte o literă, pe poemele eroice ale lui Alecsandri. În câteva luni citeam fluent. Am trecut la Topîrceanu, ediţii cu corp mare de literă. Nu discut acum că retrogradarea la linioare (care trebuie să fie popindiculare) a fost un cumplit meşteşug de tâmpenie şi nici efectele inerente asupra evoluţiei mele. Amănuntele de mai sus nu fac decât să ilustreze dece socot debutul meu în meseria de cititor abia în vara de dinaintea meşteşuglui de tâmpenie. Când am primit în dar aniversar, prima mea carte. Un Jules Verne.
Despre unele din amănuntele astea am tot scris, de-a lungul şi de-a latul geografiei cu graniţa internă gradual, de care vorbeam mai sus. Nu te toate în acelaşi timp şi pe aceleaşi pagini.
Dece despre toate grămadă acum? Pentru că rememorându-le au trasat urme noi pe harta cortexului. Astfel, cumva, m-am apropiat, făra să stiu, de Rusia. Ţara despre care se spune, pe bună dreptate, că e ţara cu trecutul cel mai imprevizibil. Acest trecut rezultat din accentuarea unor elemente mnemonice aduse la suprafaţă a schiţat o istorie personală întrucâtva distorsionată. Nu mult. Dar o relectură întâmplătore mă poate ajuta să atenuez efectul distorsionant. S-a întâmplat să fie o carte umbrită de lecturile esenţiale, aproape uitată. Un roman care nu se mai citeşte – dacă se mai citeşte -, decât la vârsta şcolară. Neamul şoimăreştilor. De Mihail Sadoveanu.
La vârsta primei – şi unicei – lecturi, nu mă mira prietenia dintre un mic han din Bugeac (toponim care oricum nu-mi spunea nimic), un boier şi un răzeş, ambii moldoveni. Nu mă înflăcărase dragostea efemeră a lui Tudor Şoimaru pentru Magda Orheianu. Toponimele Orhei, Soroca, Hotin, nu-mi spuenau ce-mispun nu acum, ci deja de zeci de ani. Din pasajul final nu reţinusem decât filiaţia bunicii mei au fost strănepoţii acestor oameni. Fraza finală, care făcea aluzie străveze la ocuparea, în 1812, a jumătăţii de Moldovă, de imperiul rus, părea să pună accentul, peren la romancier, pe latura social.
Aici şi acum ajungem la rostul acestui fragment de jurnal. Căci blog asta înseamnă. Web log. Jurnal pe web. Managementul mnemonic se va vărsa, precum Nistrul în mare, într-o demicronică cinematgrafică. De unde până unde? Păi după relectura întâmplătoare, cum era să nu văd fimul aferent? Conteazcă e mult mai modest decât filmele despre care am scirs anul ăsta pe blog? Nici pomeneală, în sensul acestei pagini de jurnal.
Dar să revenim la cestiune. Recitind, doar prima data, după aproape 60 de ani, romanul lu Sadoveanu, am avut, nu ştiu dece , impresia că era scrs după 44. Nu puteam interpreta altfel aluzia acoperită la soarta acelui pământ şi a răzeşilor lui. Da, căci între timp am învăţat, mai întâi de la Kipling, că oamenii sunt ai pământului, iar nu cum spune(a) Saint Exupery. Uitam, într-un scrt acces de naivitate, că în acei ani marele povestitor (atunci nu se inventase meseria de povetaş) scria Mitrea cu curu’ (Zaharia Stancu dixit) şi nu s-ar fi atuns nici cu răsuflarea de linia stalinistă. Romanul a apărut, mai întâi, în foileton, în Viaţa Românească, în 1912. Şi în volum în 1915. Discreţia frazei finale are sens. Cel puţin în forma definitivă. În al doilea an de neutralitate o minima prudenţă era justficată.
Bun, dar reeditărie de după 44? Nu-mi mai amintesc, la acea primă lectură, dincolo de fraza filiativă, ultimele cuvinte. Pentru care nu aveam resurse mentale de înţelegere. A mizat, oare, cenzura, permiţând editurilor să reproducă textul original, pe necunoaşterea toponimiei Moldovei ocupate şi reocupate, cea din stânga Prutului, mai ales de publicul tânăr, căruia, de fapt, romanul i se adresează în primul rând? Bazat pe experienţa proprie, pot conchide că politica a funcţionat. N-am sesizat mesajul ascuns al romanului. Concentrate în ultul alineat. Oricum Sadoveanu era intangibil. Colaboraţionist, opportunist, solid politic.
Volumul care mi-a prilejuit a doua lectură după destule zeci de ani de la prima, a apărut în 1986. Iar dacă mi s-a imprimat în memorie fraza referitore la filiaţia romancierului, finalul acelui ultim alineat n-avea cum să fie, eventual, tăiat. Căci fraza ar fi rămas suspendată. Deci aluzia, oricât de discretă, la urgisirea răzeşilor orheieni, de-a lungul celor 3 veacuri trecute de la evenimentele povestite, cu trimitere la soarta acestora sub ocupaţie, a fost prezentă în litaratura română în plin aşa numitul obsedant deceniu. De fapt deceniul stalinizant.
Dar să revenim la anii scrierii şi publicării romanului. Nu ştiu dacă în timpul publicării în foileton scriererea era în curs, dar e posibil. Între cele două razboaie balcanice cine se gândea la războiul mondial? Era, oare, Sadoveanu mai informat decât politicienii? Ca francmason nu e imposibil. Desi nu ştiu când anume a fost iniţiat.
Atâta tevatură pentru câteva rânduri? Da, căci ele au pus pecetea pe întregul roman.
Şi acum filmul. Realizat la exact 50 de ani după publicarea romanului în volum. Unul din primele filme istorice cu surse literare. Cu 2 ani înainte de superproducţia Dacii, cu 24 înainte de Mircea. Ca mai toate filmele de gen, conventional spre mediocru, trăind mai ales prin actori. Mircea Drăgan, regizor de serie, pe măsura filmului. Meşteşugar fără strălucire. Să recunoaştem, profesionalizarea scenelor de bătălie începe cu Sergiu Nicolaescu. Iar cele 3 bătălii din roman nu se înţeleg ca atare pe ecran.
Mediocritatea versiunii filmicese vădeşte mai ales într-o secvenţă ce redă o scenă cheie din roman. Recuperarea fiicei boierului Orheianu de la micul grup de cazaci ai atamanului Vasca. Literar, scena nu e construită doar cu har, ci relevă latura instinctive cinematografică a prozei istorice şi în general de acţiune a lui Sadoveanu. De-a lungul unei vieţi de scriitor. Mai ales dacă observăm că în anul publicării romanului în foileton (azi am zice serial) se produce primul film românesc de lung metraj, Independenţa României, în regia lui Aristide Demetriade. Fără nici o legătură cu scriitorul.
Dacă scneariul e conventional şi regia are naivităţi şi platitudini, filmul e susţinut, cât decât, de prestaţiile actoriceşti. Nu toate. George Calboreanu, obişnuit cu rolurile de gen, nu exploatează resursele personajului literar. Nici Jimmy Besoiu, altfel un actor cu paleta interpretativă foarte largă la niel onorabil, ratează momentele de violenţă ale domnitorului Tomşa (nu avem un actor care să realizeze momente de demenţă precum un Peter O’Toole ori sir Anthony Hopkins, nici măcar la nivelul unui Peter Strauss). Aproape excelent, în schimb, portretul mult mai nuanţat decât al personajului literar, altfel realizat, al boierului Stroie Orheianu, oferit de Ştefan Ciubotăraşu. Ieşit chiar din profilul sfătos al personajelor sale, ba chiar filrând câteva discrete accente comice. Exclus să fie rodul întâmplării. În care caz, ne întrebăm care să fie rostul lor. Logic, nu poate fi decât materializarea unei intenţii vag satirizante. Exploatând subtil tranziţia permanentă de la umilinţa slugarnică în faţa celor de la care aşteaptă ceva la insolenţa brutală atunci când se simte tare pe poziţe. Aceste sinuozităţi comportamentale sugerează, la Sadoveanu, duplicitatea generică a unei mari părţi a boierimii române de-a lungul istoriei. Căci, desi oşteanul răzeş Tudor Şoimaru e un erou literar tipic, care are de rezolvat conflictul universal între dragoste şi datorie, e silit să optee şi o face în firescul uman, Orheianu e personajul cel mai senificativ şi nuanţat. Iar Ciubotăraşu merge chiar ceva mai departe în nuanţarea lui. În schimb eroii cuplului dragostei imposibile devin, prin alegerea unor actori care nici n-au mai făcut ulterior mare lucru în film(ul românesc), ratate. Dacă ne situăm ca spectator, la nivelul de pretenţie dincolo de conventional. Adticădacă suntem serioşi ca spectatori. Tudor şoimaru e primul personaj de întindere din cariera lui Mihai Vasile Boghiţă, la 10 ani după primele roluri episodice. Iar ulterior a fost folosit sistemtic, inclusiv după 89, în filme de toată mâna. În roluri secundare. Profesionalizându-se în timp, până la un nivel acceptabil. Cu un anume relief punctual în rolul ofiţerului nazist – la bătrâneţe -, din Ringul lui Sergiu Nicolaescu (1984), după nuvela lui Ioan Grigorescu. Dar rolul în ecranizarea lui Mircea Dăgan e plat. Nu e singurul personaj schematic din filmul istoric românesc, dar acum discutăm de prestaţia de aici. Eu îmi amintesc că provenea, ca actor, dintr-un boxer. Amănunt pe care documentele disponibile acum pe net nu-l confirm, ci doar îl omit. Dar, fără a fi verificat tot acum, e îndoelnic că tot acum, documente mologe, conţin informaţia verificată că Ilarion Ciobanu intrase în actorie din… rugby. La nivelul diviziei naţionale. Iar filmografia Anei Maria Nicolau, pe websitul imdb.com nici nu conţine alt rol. N-am cercetat enciclopediile cinematografice româneşti tipărite. Frumoasă tot conventional, la limita inexpresivităţii, e foarte departe de posibiităţile pe care personajul literar i le permitea. Ceva mai reliefată, nu mult, Ioana Dragan, rolul complementar al Aniţei. Restrâns practic la două scurte cadre spre final, personajul oricum discret al soţului polonez al Magdei Orheianu – maestrul coregraf Oleg Danvschi, putea fi interpretat de oricine.
Cel mai reliefat personaj, oricum episodic, restrâns şi el la o unică scurtă secvenţă e Iancu ţiganul, gâdele domnitorului Tomşa. Dar Alexandru Virgl Platon are o personalitate expresivă, care trece ecranul. Cu excepţia faptului că încă trăieşte – şi joacă -, biografia actorului a întrucâtva similar cu a lui Boghiţă. Dar plusul de personalitate (expresivitatea y compris) s-a convertit întrun plis de consistenţă a galeriei de personaje din filmografie. Născuţi la un an distanţă, au apărut în peisajul filmului la mică distanţă. Cu 2 ani înainte de Rolul ultrascurt din fimul nostrum, Platon îl jucase deja pe Codin, din coproducţia franco-română omonimă a lui Henri Colpi, după Panait Istrati. Dece îi pun în tandem? Deoarece Platon a fost, tot din câte-mi amintesc, tot boxer de performanţă, înainte de a devein actor. Dar… unica referinţă disponibilă pe net… îmi aparţine. Într-un articol e LiterNet.ro, în 2008. Nici confirmare, nici infirmare la nivelul ăsta documentar.
Am lăsat la urmă pe cei doi prieteni ai căpitanului Şoimaru. Cele mai bune prestaţii actoriceşti. Regretatul Amza Pellea, la 2 ani înainte de rolul lui Decebal, amplifică, fără a ieşi din text, îi dă boierului Simeon Bârnovă – viitor domnitor în aceeaşi primă jumătate a secolului XVI -, un plus de personalitate faţăde ersnajul literar. Cu un minus inerent, în epocă: lipsa aluziilor ecleziastice ale prietenilor săi la probele de înţelepciune. În schimb beiul tătar Cantemir (numit aici Temir, poate pentru a nu-I lega numele literar de al efemerului domnitor moldovean savant), este la fel de regretatul Colea Răutu, soluţa standard a oricărui regizor român pentru personaje turco-tătare. Mereu egal cu el însuşi, la nivel bun sau foarte bun.
În alte roluri episodice până la efemer, maestrul Costache Antoniu – hangiul ce găzduieşte prima întâlnire Şoimaru – Orheianu, Dina Cocea – portret aproape imobil al văduvei Movilă şi destui alţi actori consacraţi. O notă penrru atunci tânărul Dem Rădulescu, în rolul scutierului lui Şoimaru, Lie. Anonim în roman, marele comic strecoară, malgré lui, accente de gen, străine personajului. Dar n-am reuşit a identifica actorul ce i-a dat viaţă atamanului Vasca, personaj deloc inutil în peisajul epocii, cu funcţie de amorsă a dramei.
Una peste alta, experienţa cestui dublu rememeber întâmplător s-a înscris firesc în profilul receptiv personal al anului ce se încheie.