DUBLĂ PROVOCARE

Să-ţi cadă în mână o carte scrisă de de o autoare care ţi-a fost redactor de carte la una din propriile-ţi cărţii e o experientă cel puţin interesantă. Când experienţa e o premieră, interesul se multiplică. Creşte şi mai mult când vezi postfaţa semnată de un critic profesionist, ea însăşi poetă – şi deloc una de duzină – nu poţ avea altceva de spus decât că ai şansa unei duble provocări.

Iată dece am călcat porunca a unsprezecea a cronicarului, de a evită să citeşti materialul critic aferent unui volum literar. Materialul critic e triplu. O prefaţă telegrafică, semnată Eugen Pahonţu, Dar, atenţie, acesta e critic de artă. A publicat cartea “Iniţiere în artele plastice” în 1980, la Editura Albatros. Când scrie o prefaţa la un volum de poezie, face apel la universalitatea armonică a formatiei Dsale. Priveşte poezia cum ar fi o pictură de Hokusai. Te face, simultan subtil şi explicit, să bănui că poezia ce urmează merită fiecare nuanţă a impresiilor de lector.

Rafinamentul prefeţei mă determină să reiau lectura in ordinea natural. Deci, înainte de postfaţă, textul.

Prima observaţie: lipseşte o tablă de materii. Dar textile individuale nu au ttluri. Table de materii ar fi lipsită de rost. Demult n-am mai întâlnit aşa un format. Care să-ifie raţiunea? La prima vedere, poate autoarea a vrut să sugereze integrarea organică a textului. Precum un ţesut anatomic alcătuit din celule. Nu există titluri, nici capitole, atunci care e rolul titlului volumului? La ce trimite spre interior? Figurna de ceară sună simultan ca o metaforă, ca un simbol, ca o trimitere la exponatele portretistice ale muzeului Madame Tussauds. Dacă nu masca unui personaj. Sau sugestia unei stări sufleteşti. Identitatea uzuală dintre titlul unui volum, titul unui capitol, eventual titlul unei unităţ textuale, poem sau schiţă, oferă mai puţine posibilităţi de lectură. Totuşi o coneiune există. Desenul derutant al coperţii e semnat de o graficiană, după o lucrare semnată de… autorul cartuşului girant de pe coperta a patra. Coperţile conjugate capătă, astfel, o unitate semantică, sugerând un ambalaj subtil ce închide colecţia celor 3 texte interioare. Şirul însuşi al poemelor e, astfel, închis, la rândul său, între două învelişuri concetrice. Precum substanţa oului, învelită în membrana de hialin, învelită, aceasta, la rândul ei, în coaja de carbonat de calciu. Sofisticăria acestei structuri dovedeşte o atenţie deosebită pentru punerea în valoare a conţinutului.

Care conţinut merită cu totul atentia arhitecturală a sofisticatei interfeţe. Toate-n tot, cititorul care deschide cartea fără a cunoaşt e nimic despre autoare şi despre materia conţinută e stimulat la maximul să parcurgă cu atenţie şirul poemelor fără titlu.

De la început figura de ceară capătă prezenţă. Presimt că se va multiplica. Imediat, începe passo doble în alb şi roşu. Mă ăstept ca firul împletit al celor două culori să se insinueze ca leitmotiv.

Din goana calului, slalomand printre dragoste si iubiri, o perlă:

Se scrie aldin

Şi se citeşte bold

La fiecare întrupare.

Şi, nu peste multe pagini, un gând adânc, răzleţ:

Poate că tăcerea asta

E un priveghi.

Senzaţia indusă de juxtapunerea textelor poetice, fără titluri, de a constitui un corpus unic e, după lectura completă, accentuată – şi motivată – de structura dialogală a majorităţii itemelor. Interlocutorul permanent al eului poetic nu e explicit, individualizat, umanizat. E la limita abstractului. Evident, e un bărbat, partener de intimidate. Cum spuneam, parcurgem un buchet de dialoguri, o gamă de nuanţe. Dragoste spiritualizată, dragoste pur şi simplu, eros, dragoste nostalgică, uneori melancolică, iubire, lirism, uneori delicată, alteori dură, casantă.

De presupus că girantul cartuşului de pe coperta a patra, simultan sursa creatoarei primei coperţi e un om foarte sensibil. Cum am găsit mulţi deţinători de cont FB cu acelaş nume nu l-am putut identfica. Dece spun aşa? Mie unuia lectura mi-a produs altfel de plaunuia lectura mi-a produs altfel de plăcere. Departe de una aşa de acută, de tăioasă. O plăcere mai degrabă muzicală. O senzaţie de flux poetic neîntrerupt. Am scris despre producţia poetică a unui număr considerabil de autori. Afinitatea supremă aparţine contactului cu câţiva. Evident, nu-I voi numi. Cititorii exersaţi, cu Ureche critică, mi-au identificat reperele de maximă afinitate. Lectura Figurinei de ceară, prin fluenţa şi accesibilitatea acesteia se află mult mai departe de extrema opusă, a autorilor care-mi cer efort la lectură.  

Şi acum, cee ace am numit a doua provocare. Sau, dacă preferaţ, provocarea profundă. Postfaţa e semnată de o voce critică pentru care cronica zisă de întâmpinare – şi postfaţa are formatul acestei abordări – e o solicitare uzuală. Autoarea postfaţei e critic de meserie. Totodată o poetă apreciată. Nu e cazul să precizez aici că i-am recenzat – şi publicat, dincolo de blog – cel puţin 2 volume, cum nu e cazul să precizez nici cartea pe care mi-a redactat-o poeta despre al cărei volum de debut scriu aici şi acum.

Prilejul întâlnirii cu acest volum, cu dubla lui provocare, e un model de cee ace în chimia fizică se cheamă ciocnire trimoleculară. Să fiu scuzat de cei pentru care termenul nu e familiar. Dar e lesne de intuit.

Ei şi postfaţa Ralucăi Faraon este o analiză erudită, de precizie mai degrabă astronomică decât farmaceutică. Ceea ce m-a împiedicat să depăşesc nivelul de comentariu mai sus etalat. Limitdu-mă la observaţii la care ci 3 comentatori nu s-au coborît. Mă asoociez, însă, fără echivoc, concluziei finale a autoarei posfeţei. O bună frază de final de carte.