FIZICĂ70, 45 DE ANI

Colegilor promotiei Fizica70

Vineri 25 septembrie, Măgurele. E prima dacă când întâlnirea anuală a promoţiei Fizică70 are loc aici. Până în urmă cu 5 ani, avusese o singură întâlnire. Cea de 10 ani de la absolvire, în 1980, tot aici, în sediul inaugurat în 1974, al facultăţii. Apoi nici una instituţionalizată până în 2010, când întâlnirea de 40 de ani s-a petrecut în vechiul sediu de pe Academiei, în palatul Universităţii. Unde am împărţit spaţiul cu Facutatea de Matematică. Întâlnire îndeajuns de emulativă încât să se propună, să se decidă şi să se şi realizeze ulterior, 3 proiecte: menţinerea comunicării curente via e-mail, prin înfiintarea unui e-grup, pe platforma google, intitulat Fizica70, editarea unei cărţi a promoţiei şi permanentizarea anuală a întâlnirilor în direct. Parcă pentru a recupera timpul trecut. Cum spuneam, cea de acum e prima astfel de întâlnire desfăşurată la sediul actualei facultăţi. Dece? Pentru a marca cei 45 de ani scurşi de la absolvire. O bornă semirotundă către jubileu. Cine ştie dacă acesta se va organiza în 2020 şi, mai ales, câţi colegi ar participa efectiv? Desigur, toţi participanţii de acum speră să fie atunci cât mai mulţi… implicit rezultă că întâlnirile anuale intermediare, la un număr firesc nerotund de ani, s-au centrat pe agape, fără un cadru festiv. Dar nu s-au redus la atât. De fiecare dată, Silvia şi Joe, coordonatorii perfect complementari ai tuturor activităţilor de gen, au inventat câte un divertisment şi au editat câte un DVD, mai ales cu poze de la evenimentele precedente.

Dar să facem puţină cronologie. Pe baza actualului DVD, cel mai complet de până acum. Aşadar: 26 iunie 2010, întâlnirea de 40 de ani (amfiteatrul Spiru Haret, facultatea de matematică), agapa aferentă la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Moment insolit: povestioara cu paradoxale referinţe istorice a regretatului coleg Jean Corcoţoi. 31 martie 2011, lansarea cărţii NOI. Fizicieni în căutarea timpului trecut, lucrare decisă la sărbătorirea celor 40 de ani de la absolvire, ediţie îngrijită de cei doi colegi citaţi si de regretata Laura. 31 iulie 2011, întâlnire parţială informală. 17 septembrie 2011, prima întâlnire anuală, tot pe terasa COŞ. Iulie 2012, lansarea, în biblioteca Universităţii Politehnice, prin grija profesoarei universitare Rodica Bena, colega noastră, a cărţii NOI. Fizicieni şi trecutul regăsit. Îngrijită, de data asta, de cei 2 coordonatori pereni. Un pandant al primei cărţi, cu amintiri mai ample şi capitole noi, unul cu texte mai mut sau mai puţin contingente cu fizica şi altul cu suma mesajelor e-mail care sugerau raţiunea de a fi şi geneza unei a doua cărţi de gen. 21 septembrie 2012. Întâlnirea anuală. 30 iunie 2013, agapa anuală, de data asta la Hanul lui Manuc. 31 mai 2014, idem. 26 iunie 2015. Amfiteatrul 1 al actualei Facultăţi de Fizică, Măgurele. La 5 ani de la reîntâlnirea de 40 – lansarea celei de-a treia cărţi, NOI. Fizicieni şi poveştile trecutului. Cea mai completă din cele 3 cărţi, cu un capitol sintetizând jocurile de-a chestionarul practicate la întâlnirile din anii anteriori, altul cu portrete ale unor profesori, un remember dedicate colegilor care au plecat puţin – şi în memoria cărora s-a ţinut, atât la lansare, cât şi la întâlnirea de acum, câte un moment de reculegere şi 2 lucrări de mare utilitate, mai ales pentru outsideri, despre seismologie (incluzând un interviu cu dr. Radulian) şi un rememeber aplicat al fenomenului Fukushima 2011, plasat în context cultural japonez, acesta din urmă redactat într-un stil remarcabil, viu, exact, sugestiv şi complet. Şi, în fine, această cea mai recentă întâlnire, 25 septembrie 2015, subiect şi pretext al reportajului de faţă.

Ar mai trebui pomenite participarea la lansarea primei cărţi, de către editura Ars docendi, a Universităţii din Bucureşti, cu prilejul târgului de carte Bookfest, în mai 2011 şi, anul următor, la altă lansare de suflet. Tot la Bookfet. Lixandra, romanul colegei Maria Axinte, AKA Milica, produs de aceeaşi editură Ars Docendi. Celelalte 2 cărţi colective, citate mai sus fiind rodul colaborării cu aceeaşi editură, devenită prietenă a promoţiei.

La capitolul cărţi trebuie neapărat citată seria celor scrise împreună de clujanul Mircea Porumbreanu şi americanul Nicu Mazilu: Ştiinţa ca păcat, Principiile evanghelice ale filosofiei naturale (superb titlu perifrastic!), Devenirea mecanicii cuantice şi, cea mai recentă, Devenirea mecanicii ondulatorii, toate la editura, tot clujană, Limes. Unde a apărut şi Câinind printr-o viaţă de pât, lucrare oarecum memorialistică, încorporând şi câteva din contribuţiile colegului Mazilu la cele 3 cărţi colective.

Desigur, numărul cărţilor publicate de comunitatea colegilor de promoţie e mult mai mare. Titlurile acestora sunt consemnate în fişele personale, model CV, din prima carte. Aici nu voi pomeni decât pe cele contingente cu sfera acestor ultimi 5 ani (sic), în care substanţa esenţială e comunicarea internă. Sferă în jurul granitei căreia se înscriu şi cele 3 cărţi colective. Aşadar se cer menţionate cărţile colegului Mitică Popescu, citate ca atare în NOI. Fizicieni şi poveştule trecutului. Anume Teoria reţelelor neuronale artificiale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009 şi THE PULSATORY LIPID VESICLE DYNAMICS UNDER OSMOTIC STRESS (Dinamica lipozomului pulsatoriu sub stres osmotic), Lampert Academic Publishing, 2012.

Fireşte, n-am să duc obiectivitatea reportericească până la manierism, citând impersonal propriile fapte de arme în materie, ar fi de gust îndoielnic. E de ajuns că fost-au pomenite, în această a treia carte, de Silvia, în cadrul veselului joc de-a premierile, fază tradiţională a întâlnirilor anuale.

La fel ca la fiecare întâlnire, ne-am bucurat de prezenţa unor colegi stabiliţi demult în străinătate. De fiecare data altii şi n-o să-I menţionez pe cei cu mai multe participări.

Întâlnirea de vineri a debutat, cu ce altceva decât cu… premieri. Tot un joc, desigur. Colegilor prezenţi şi câtorva absenţi li s-au conferit câte 2 medalii şi o diplomă. Aceasta din urmă consfinţind actul conferirii medaliei ce marchează 45 de ani. De la absolvire, desigur. Cealaltă medalie, personalizată, materializează jocul de-a premierile, pomenit mai sus. De remarcat că la agapa consecutivă părţii festive, colegii le-au purtat, ba chiar au plecat, când au plecat, cu ele la gât. Unele cu panglici tricolore, altele cu panglici roşii. Cum această a doua serie de medalii au fost o surpriză şi pentru mine (deh, L’arroseur arrosé), n-am dibăcit criteriile de diferenţiere.

Totodată colegii au primit şi tradiţionalul DVD, fabricat, ca şi celelalte, de Joe, cuprinzând toate cele 3 cărţi, în format .pdf, filmări de la lansarea din vară şi alte materile grafice. Cel mai complet de până acuma.

Fondul pe care s-a derulat partea festiv-amuzantă a fost un videoclip destul de lung, în format .pps, proiectat pe ecranul amfiteatrului. Un remember inerent nostalgic, în care fotografii, inserate în cele 3 cărţi, mai vechi, din anii de facultate şi de la întâlnirea de 10 ani şi mai noi, din aceşti ultimi cinci, s-au intercalat cu imagini ale interpreţilor şlagărelor anilor 60, care au ilustrat muzical clipul. Creaţie a lui Mircea Porumbreau, clipul a… devenit (sic) un film sui generis, cu conotaţia sa epică evanescentă. Din păcate proiecţia a fost semiratată şi n-o să ratez si eu relatarea momentului înşirând motivele tehnice. Har cerului, clipul lui Mircea e conţinut în DVDul lui Joe. Va putea fi urmărit, de la Paris la Princeton, trecând pe la Bucureşti şi Haifa. Şi, probabil, va recolta nostalgie. Poate va fi revăzut şi la Cluj. Una e să verifici ce-ai făcut, alta sa revezi cu exerienţa participării în direct.

De fapt ar fi trebuit să încep relatarea cu alocuţiunea de bun venit a prodecanului fcultăţii (decanul fiind la Iaşi) şi, mai ales, cu lectura eseului Povestea unei generaţii scris de profesoara universitară Sultana Craia, ruda lui Joe, în urma lecturii celor 3 cărţi. Evident, Joe fu cel ce dădu citire unui text apreciativ şi exact.

Programul întâlnirii continuă cu un alt moment inedit: vizitarea unor laboratoare ale facultăţii. Cu funcţie atât didactică, dar şi de cercetare. E.g. la această categorie, un laborator de materiale fotovoltaice, o bună bază de cercetare fundamentală pentru generaţia tehnologică în materie. Care generaţie tehnologică excede folosirea exclusivă a metalelorIar, la cea didactică. Exemplul ideal în materie e laboratorul de mecanică fizică şi acustică, aferent primului curs al primului an. Care ilustrează simultan perenitatea şi evoluţia. Cu tubul Koenig am lucrat şi NOI, la vremea cuvenită, cu exact jumătate de veac în urmă (nu contează ca doar câţiva, printre care mă număr, o făcuseră cu un an înaintea marii majorităţi, în anul centenarului Universităţii). Studenţii de acum – şi n-am avut reflexul reportericesc de a afla de la ce generaţie încoace) lucrează şi cu un ingenios aparat ce ilustrează teorema de conservare a momentului cinetic şi forţa Coriolis. Semnificativ, cadrele prezentatoare nu erau pe lume nu numai la absolvirea promotiei, reper la urma urmei arbitrar şi aleator, ci la relocarea facultăţii aici, în oraşul fizicii naţionale.

Fireşte, agapei, la restaurantul local, i s-a rezervat cel mai mult timp. Nu numai primum vivere, dar, fiind o fază mobilă, realizează, alături de pozele spontane şi organizate, funcţia socializantă a oricărei astfel de întâlniri. N-ar fi mare lucru de relatat, afară de atmosfera tonică, pozitivă, destinsă, relaxantă şi relaxată. Fără umbra nici unui nor. Dece subliniez? N-a fost altfel la nici una din agapele de gen, şase la număr şi era foarte probabil că nici nu putea fi altfel. Ei, la masa unde mi-am găsit loc ne-am mai contrazis, dar am căzut unanim de acord că orice conversaţie lipsită de un strop de polemică n-are acel grain de sel fără de care e plictcoasă şi lipsita de substanţă. Atunci când excede banalitatea etalării reciproce a a pozelor cu nepoţi. Nu căutaţi ironie, arătatul reciproc al pozelor e o formă de comunicare şi contribuie la substanţa specifică a întâlnirilor de gen. Totuşi n-am putut evita o cât de vagă doză de frustrare personală, căci mereu îmi propun să valorific rarissimele ocazii de a socializa, cât mai aproape de exhaustive, cu prieteni şi colegi cu care ne vedem reciproc din an în paşte, dar mă afund în discuţii de cafenea cu doar câţiva. Şi mereu îmi promit că anul viitor voi proceda altfel… dar nici aspectul ăsta nu-i în afara praxei standard ale întâlnirilor de gen.

O ultimă remarcă. A fi avut o muzică ambientală, în surdină, ar fi presupus a fortiori angajarea unor prfesionişti de gen, cee ace ar fi ridicat spre inonfortabil costul participării. Başca ar fi trebuit să vorbim mai tare. A fost foarte bine cum a fost. Iar aşa s-a putut remarca, prin contrast punctual, pitorescul muzical al finalului agapei, după momentul tortului: un recital Veta Biriş, cu acompaniament în care domina taragotul, probabil cel al contemporanului nostru de de generaţie, Mitrea Fărcaş. Pitoresc am spus? Ce alteva? Acuma sigur, cuvântul fu ales cu grijă. Conţinând inerenta mică doză de eufemism. Căci unul din colegi observa, nu fără o anume tristeţe, că pe cântecele despre Iancu lumea pleca. Îi şade mai bine anonimitatea, mai ales că vine din cu totul altă zonă folclorică. Sper ca inimoasa Silvia să nu-mi ia în nume de rău că n-am omis amănuntul, dar eu îl privesc din latura lui pozitivă. A dat culoare, scoţând subtil din tipic atmosfera. Un argument în plus – alături de lipsa ploii anunţate meteorologic de omologi din noile generaţii ale colegelor specialiste – al reuşitei zilei.