GUERNICA DINCOLO DE PICASSO

Criticul de film Magda Mihăilescu spunea odată, prezentând public filmul lui Andrzej Wajda Cenuşă şi diamant că nu poate fi înţeles dacă spectatorul nu ştie că au existat două rezistenţe poloneze: Armija Krajowa (bazată pe armata scăpată din ocuparea ţării) şi Gwardija Ludova (bazată pe activişti obedienţi ocupantului sovietic în zona acestuia). Cum vedeam atunci filmul a doua oară, după mulţi ani, am putut descifra semnificaţiile scenariului.

Acelaşi lucru se poate spune, chiar în mai mare măsură, despre filmul, mult mai nou, Guernica. Titlu original Gernika, versiunea euskara, sau bască, a numelui oraşului martir.  Centrat pe bombardarea oraşului basc eponim, în 26 aprilie 1937, de către piloţii voluntari ai Luftwaffe, grupaţi în Legiunea Condor. Pe fondul tabloului compozit al celui de-al doilea an al războiului civil spaniol. Războiul e privit prin prisma unui grup de jurnalişti străini, legăturile acestora cu serviciul de cenzură ş control al guvernului republican. Ochiul camerei narrator priveşte, din când în când, în baza aeriană a Legiunii Condor, perspectivă echilibrată de urmărirea agenţilor stalinişti. Dar înainte de a discuta despre firul emotional, improbabila poveste de dragoste dintre jurnalitul American şi o funcţionară-cenzor a centrului de presă, consider că e oportun de a arunca un ochi asupra reacţiei de spectator. Contrapunând obişnuita rubrică User Rewiews (semnată Jessica Coco, la 6 octombrie 2017) unei cronici profesioniste: https://www.hobbyconsolas.com/opiniones/koldo-serra-verdad-guernica-130192. Koldo Sera şi adevărul despre Guernica, de Bernardo Bernie, publicată la 30 septembrie 2018. Nimic neaşteptat ca, după 80 de ani de la tragicul eveniment, un film care-l relatează să determine perspective atât de opuse. Primul Review e intulat cu mânie (proletară) Istoria rescrisă de nazişti, cronica se încheie cu fraza lipsită de echivoc Felicitări Koldo Sera (numele regizorului). Ce rămâne surprinzător e că websitul imdb.com, altfel serios, inserează Review-ul ultrasubiectiv în fişa filmului. Redactorul de serviciu al fişei ar fi dat dovadă de profesionism dacă ar fi publicat 2 feed back-uri. Eventual chiar cronica citată, sau alta la fel de profesionistă.

Indiferent de degradarea memoriei publice, oricum de-a lungul timpului s-a auzit de celebra pictură a lui Picasso mai mult decât de războiul civil spaniol. Dacă tabloul a rămas documentul emblematic al războiului, filmul se concentrează asupra evenimentului celui mai emotional al celor 3 ani. Scenariul filmului are abilitatea să nu pomenească de tablou. Acţiunea se termină exact după bombardament, când jurnalistul Henry Howell, trimisul The New York Herald Tribune, care trăise oroarea bombardamentului (în care Teresa murise) trimite telefonic ziarului său reportajul la cald al evenimentului.

Dintre grupurile de participanţi străini la război, nu sunt prezente în film decât echipa stalinistă şi cea nazistă. Iar componenta militară a primeia e absentă. Cei câţiva aşa zişi consiglieri, de fapt agenţi de control trimişi de Stalin, prin intermediul Komintern ilustrează sugestiv regimul Stalinist.. Comandantul Legiunii Condor, Wolfram Freiherr von Richthofen a fost nevoit să le amintească subordonaţilor disciplina de front, aceştia comportându-se ca nişte turişti. N-am aflat ce grad avea comandantul la momentul acţiunii, el ajungând ulterior, în războiul Mondial, feldmareşal. Egal al lui Herman Goering. Secvenţa ombardamentului e decupată în mai multe cadre, alternând avioanele văzute pe cer de populaţia oraşului atacat cu cadre la sol. Dramatismul e redat fără exces spectacular. Desi la bombardamentul asupra oraşului Gernika au partcipat şi avioane italiene, acestea sunt absente. Filmul nu e o cronică a războiului, ci o relatare esenţializată a zilei bombardamentului. Evident, acest aspect nu e accesibil decât spectatorilor care au o imagine completă a celor 3 ani de război.

Limbajul folosit e emblematic. Republicanii se referă la adversary cu termenul devenit current, fascişti. Nu naţionalişti, nu rebeli. De fapt termenul s-a răspândit în masa populaţiei cel puţin europene pornind de la Stalin. Ştim demult că termenul e impropriu. Fascişti erau doar italienii, iar termenul fusese lansat de Benito Mussolini. Originea sa fiind antică. Din lumea militarilor romani. Nici germanii nu erau cu toţii nazişti. Nici esesişti. Nici gestapovişti. Oricum numirea lor ca fascişti, care a dominat limbajul current, e nu doar o eroare, e semnul unei culturi precare. Vedem un cadru în Gernica în care un ţăran refuză să vândă marfă la piaţă unui cetăţean deloc mai bine îmbrăcat, acuzându-l că e fascist. În alt moment, jurnalistul American o întreabă pe fata censor dacă e comunistă. Americanii priveau şi ei din avion. Sunt loialistă, vreau în Spania democraţie. Fraza cere atenţie. Tabăra republicană a avut multe componente. Nu le înşir, cititorul n-are decât să facă apel la Google. Dar la modul general, cei careşi spuneau loialişti (cu sensul de a apăra legalitatea republicii) erau în bună măsură reprezentativi. Cu ochii perspectivei, regimul republican nu prea avusese mare lucru în comun cu democraţia. Şi ar fi devenit o republică bolşevică dacă rezultatul războiuui ar fi fost altul. Evident, fata, de bună credinţă, n-avea cum să ştie. Fraza e una din cele mai precise din întreg scenariul. Mai mult, destinul fetei e resonant cu mentalitatea ei. Arestată de comunişti, e salvată de american în timpul haosului distrugător numai pentru a muri tragic pe străzi. Nici o şansă să se fi putut gândi la falia, la crevasa din mijlocul frazei ei. Si vedem că nici toţi spectatorii nu văd dincolo de istria rescrisă de nazişti. A analiza conjugarea acestor momente face parte din datoria extracinematgrafică a cronicarului. Care asumă mai degrabă felicitările adresate regizorului de către cronicarul pescuit întâmplător pe internet.