ILUZII ŞI SURPRIZE

Dacă luăm ca bază dimensiunea oficială, aberantă, a corpului electoral, atunci numărul celor care nu l-au votat pe actualul preşedinte e de aproximativ 12 milioane. Pe baza unei evaluări mai realiste, nu l-au votat aproape 10 milioane. Şi au votat pentru contracadidatul său în finală peste 5. Cum mă număr în toate cele 3 grupuri, socot a avea oarecum obligaţia de a-i acorda o perioadă de graţie mai lungă decât dacă, prin absurd, l-aş fi votat. În care caz aş fi comentat mai devreme decât o fac acum perspectivele, aşteptările şi mai ales prestaţia Dsale de până acum. La 94 zile de la decizia electoratului şi la 57 de la investirea oficială.
Înainte de a o face, să observăm schimbarea de atitudine a acelor participanţi la viaţa publică – politicieni, actori ai mass media -, care-şi exprimaseră rezervele faţă de personaj înainte de finala electorală. Două sunt motivele de fond care pot explica această schimbare de atitudine. Unul pozitiv, democratic în esenţă, respectarea deciziei electorale, altul inerent firii umane, tendinţa sicofantică. Nu analiza distribuţiei fiecărui factor pe aria grupului vizat şi nici evaluarea raportului de ponderi a respectivilor factori motivanţi sunt obiectul textului de faţă. Remarcăm, în treacăt, că ambele analize sunt, virtual, fezabile cu mijloacele sociometriei. Şi că, evident, nimeni nu va comanda şi nimeni nu va efectua o asemenea măsurătoare. O extensie a principiului beneficiului îndoielii ne determină să apreciem fair playul acestei schimbări. Dar ea va fi temporară. Valul inerent de popularitate al oricărui proapsăt ales, fie el individual, cum e cazul preşedintelui, fie colectiv, cum e cazul guvernului, expresie constitutional a aceleiaşi voinţe populare majoritare, trece, mai curând sau mai târziu. Urmat de o erodare inerentă. Curbele specifice se înscriu, atât în faza ascendentă, cât şi în cea descendentă, într-o gamă largă a diveristăţii.
Exemplul cel mai la îndemână e regimul ultimilor 10 ani. Nu discutăm – acum -, informaţiile neoficiale, dar plauzibile, care ar explica fenomenul de extremă imporobabilitate al egalităţii, până la două zecimale după virgulă (50.00% – 50.00%) a exit pollurilor tuturor instituţiilor de profil, timp de mai bine de două ore, din seara turului 2 al prezidenţialelor, în decembrie 2004. Discutăm că sloganul să trăiţi bine a prins. A prins mai ales sporul salarial în medie generat de cota unică. Nimeni n-a pierdut, destui au câştigat, puţini au câştigat destul de mult. Cu care învingătorul acelui tur 2 s-a împăunat, deşi fusese propus şi chiar impus de partenerii de atunci ai alianţei politice. Popularitatea respectivului învingător n-a fost erodată de ghearele scoase în spatele uşilor închise după abia jumătate de an, de ajuns pentru a fi readus cu mare majoritate în funcţie după prima suspendare. Un sfert din cei 10 ani. Reversul medaliei – erodarea popularităţii s-a accelerat, parcurgând un ecart dramatic, în cei 5 ani scurşi între cele 2 suspendări. De la un peste 70% împotriva suspendării în vara lui 2007 la un 85% pentru suspendare, din cei prezenţi la vot în 2012. Din păcate n-a fost de ajuns. Criteriul abuziv al cvorumului impus, la care s-a adăugat susţinerea externă şi derapajele Curţii Constituţionale, dar mai ales aberaţia stabilirii nereale a corpului electoral la peste 18 milioane şi boicotarea tactică a votului, nu numai de partidul propriu, ci de electoratul maghiar au fost factorii care s-au adunat împotriva voinţei zdrobitoare a electoratului.
Ironic, aproape la mijlocul acestor 5 ani de cădere a popularităţii, al doilea mandat a fost obţinut furând voturile oricum favorabile ale acelei părţi din diaspora care s-a prezentat la vot după boomul emigrării din aceşti ultimi 10 ani. Şi a cărei creştere explozivă la ultimele alegeri, cele prezidenţiale, la 5 luni după cele europarlamentare şi la 2 ani după legislativele de după referendum, unde numărul votanţilor nu ieşise din cota uzuală, creşterea asta explozivă e exclus să se fi produs spontan. Mărog, dacă nu exclus, extrem de improbabil.
Rostul exemplificării e, dincolo de contextualizarea pe termen semnificativ, a momentului actual, prin reamintirea a ceea ce se va fi uitat, de accentuare a întrebării acestui prezent: nu numai cât va dura valul de popularitate a proaspăt alesului, ci mai ales din ce straturi sociale va veni semnalul primelor erodări. Căci erodarea popularităţii e un fenomen destul de complex, cu pripriile sale curbe cronologice. Corespunzător spectrului social al lucidităţii.
Din capul locului din acest spectru trebuie excluşi aceia care n-au fost niciodată suporterii unui subiect electoral anume. Evident, poziţia proprie, sugerată de la bun început, trebuie detaşată, la lectura analizei, de analiza însăşi. Care e făcută fără a ţine seama de propria poziţie. Luînd în considerare exclusive fapte verificabile.
Am sesizat în exprimarea personoajelor publice de un anume grad de semnificaţie, jurnalişti, politicieni, o consideraţie de plano, axiomatic politicoasă, acordată noului preşedinte proaspăt ales. Nimic mai firesc, nimic mai civilizat. Pe fondul căreia a fost vizibilă reacţia pozitivă a unora din cei mai bazaţi, coerenţi şi deschişi critici ai establishmentului care l-a născut. Determinată de una din primele manifestări publice ale alesului, discursul ţinut la început d ean la CSM. Principiile onorabile exprimate în acel discurs păreau a semnifica o distanţare netă de stilul abuziv şi mincinos al precedentului ocupant al funcţiei, în aceşti dezastruişi 10 ani. Poate omul o fi fost sincer. Sigur e că a dat-o iute la întors, contrazicându-se succesiv, toate luările de poziţie ulterioare exprimă o continuitate preocupantă cu discursul oficial pe linia precedentului, elaborată, la vremea sa, mai ales de Monica Macovei. Preocupantă e un termen eufemistic. Cea mai recentă astfel de intervenţie publică e consonantă cu ipocrizia euroatlantică, pe linia noului totalitarism democratic: pretextul aşa zisei lupte împotriva corupţiei, principiu politic corect în sine, dar folosit cu intenţia de a face din parlament, instituţia fundamentală a democraţiei constituţionale, un soi de mare adunare naţională, flască, amorfă, destinată excluziv pentru a a aproba, automat, gregar şi necritic, orice decizii ale puterii informale, pentru care portavocea prezidenţială a aproape superfluă. Nu că acest parlament n-ar fi în regretabilă măsură flasc şi amorf. Revers inerent al medaliei valului antiprezidenţial, după frustrarea referendumului sufocat paralegal, care val a adus în parlament un mare număr de persoane lipsite de calitate, doar penrtru a fi candidat împotriva partidului presidential. Care partid prezidenţial a ajuns în parlament fără a fi câştigat nici un colegiu electoral.
Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. Preşedintele proaspăt ales şi-a exprimat iritat (alt termen eufemistic, ce înlocuieşte mai plasticul ofuscat) contrarietatea după ce senatul a respins o singură solicitare a DNA după alegerile din noiembrie pentru anchetarea penală a unui membru al său, fost ministru. Parlamentul n-a înţeles nimic din… vitupera preşedintele. De altfel, mentalitatea Dsale, consonantă cu a precedentului în funcţie, si-o exprimase încă din etapa finală a a campaniei electorale. Adresându-se în direct contracandidatului: domnule, hai să fim bărbaţi, să convocăm (în ce calitate constitutională?) mâine parlamentul şi să picăm legea (cum? În baza căror atribuţii constituţionale?)… Această consecvenţă mentală face, logic, mai probabilă ipocrizia tactică, de tip captatio benevolentiem, a discursului de la CSM decât sinceritatea posibil răsturnată ulterior de forţele reale, în spatele altor uşi închise. De altfel chiar bătrânul avocat care se extaziase după discursul presidential la CSM şi-a luat prompt şi onest seama după primul derapaj imediat ulterior, înaintea condamnării senatului pentru a fi respectat legea, respingând o solicitare a noii poliţii politice, DNA, pe baza unor documente pe care senatorii le-au citit iar preşedintele, legalmente nu. Creditându-l cu competenţă juridică.
Dar cel mai surprinzător şi pozitiv fapt e reacţia, la fel de promptă, a unui om care ar putea fi prima victimă a manevrelor, asumate public fără jenă de noul preşedinte, de răsturnare a expresiei voinţei aceluiaşi electorat, actuala majorotate parlamentară ce susţine actualul govern. Manevre calchiate mot-à-mot după cele repetate şi exersate de fostul preşedinte, de a răsurna, prin şantaj şi trădări, majorităţi constituite electoral. Nu că asta ar fi un brevet exclusiv românesc. S-a mai văzut şi se va mai vedea şi la alte case. Ceea ce nu converteşte odoarea unor astfel de manevre în apă de roze.
Preşedintele senatului, pe punctul de a fi revocat de o răsturnare parlamentară, începând de la senat, i-a răspuns pe loc preşedintelui, cu argumente de logică constitutională şi de loogică democratică. Poate sub pretextul obligaţiei sale de a apăra instituţia pe care o conduce. Dar câţi precedent ai lui au făcut-o după atacurile fostului preşedinte? Gestul e nu numai semnificativ, ci şi inedit. Poate o fi derivate din raţionamentul că nu ma iare ce pierde. Dar noi avem ce pierde. Răsturnarea guvernului, în dubioasă grabă, când, cu război deschis la câteva sute de km de granite, stabilitatea politică e esenţială chiar pentru aliaţii din NATO, e un joc cu focul pe seama populaţiei. A acestei populaţii care fusese lovită, dispreţuitor şi gratuit, cu 5 ani în urmă, prim măsurile de austeritate forţată, căreia abia acum, începând treptat din vara lui 2012, i-au fost restituite veniturile tăiate. Rămânând cu paguba. Şi care încă n-are speranţa scăderii TVA la valoarea tăierilor de salarii bugetare şi a blocării pensiilor, în următorii 2-3 ani. Lovită, populaţia, nu numai de arbitrarul fostului preşedinte, care oricum n-a ţinut niciodată seama de atribuţiile constituţionale, ci şi de jumătate din partidul ce înglobează acum, sub eticheta care şi-a pierdut conţinutul istoric, echipa politică a fostului preşedinte.
Pe 23 ianuarie 1990, după anunţul participării FSN la alegeri, regretatulo Octavian Paler scria un editorial la România Liberă, intitulat Iluziile au durat o lună. Iluziile, cui şi le face, durează, iată, din ce în ce mai puţin…
Deocamdată nimic despre vedeta momentului în presă. Nu că nu s-ar putea construe câteva ipoteze de înţelegere a contextului. Dar e de aşteptat ca în următoarea săptămână să se mai adune fapte pentru o fază mai agregată a modelului. Nimic nici despre reacţia vehementă a expreşedintelui la dezvăluirea existenţei unei firme panameze care-i înglobează numele, vehemenţa, deja plicticoasă, nefiind decât gestul purtătorului folcloric de căciulă de a-şi pune mâna pe ea. Doar două vorbe despre scandaloasa urmărire a Elenei Jianu, care mergea cu trenul la Bacău, pentru a-şi pregăti bagaje în vederea prezentării la închisoare. După ce fusese codamnată deoarece refuzase să depună mărturie împotriva fostului premier, oricum condamnat fără probedupăce fusese eliberată condiţionat pentru bună purtare, dupăce e iar condamnată, în bătaie de joc, pentru… câteva luni. La pachet cu altă ţintă a procurorimii. Nu că respectivul n-ar avea, probabil, pentru ce plăti.