INTERVALUL CEL MAI FIABIL

Când s-au adunat 40 de ani? Cu 5 în urmă, Radu Cosasu spunea, într-un schimb de scrisori cu care-mi gira primul volum de cinema, că 40 de ani e intervalul de timp cel mai fiabil din câte cunoaşte. În anul precedent sărbătorisem, cu un mare grup de foşti colegi, 40 de ani de la absolvire. O confirmare anticipativă a diagnosticului cosaşian. De atunci ne reîntâlnim în fiecare an.

Azi, la fix 3 săptămâni după o aniversare rotundă, se împlinesc 40 de ani de la unul din cele mai importante momente din existenţa mea.
Răspunzând unuia din chestionarele inserate în cărţile promoţiei, precizam (şi realizam, oarecum uimit) că majoritatea deciziilor cu consecinţe esenţiale, le luasem din considerente punctuale infantile. Şi superficiale. Frizând stupiditatea. De pildă, în vara lui 64, vedetă locală, şef de promoţie pe orăşel, alesesen fizica dar deoarece programa era mai puţin de jumătate din ccea de la politehnică. Dar, pe termen lung, niciuna n-ar fi avut sens altfel decât decisesem. Nimic altceva decât fizica nu mi s-ar fi potrivit. Deşi am ajuns un fizician şi un cercetătr mediocru. În schimb, capacitatea de a gândi şi judeca fizic şi din perspectiva fizicianului aproape orice naş da-o, fără falsă modestie, decât la cel mult 5 foşti colegi, în schimbul carierelor lor. Cauzele profunde ale respectivelor decizii nu le-am descoperit decât în timp.

Cu o singură excepţie. desigur, decizia luată în momentul aniversat azi era, prin definiţie, bilaterală. Dar, pe partea mea, a fost singura decizie majoră luată responsabil, lucid şi coerent pe toate planurile.

Natură volatilă (semnul sub care m-am născut e de aer mobil), aş fi avut dacă nu toate şansele, cel puţin cele mai multe şanse să mă risipesc, precum aerul prin fisurile unei staţii spatiale sau ale unui costum spaţial. Gândurile zilei aniversare se focalizează pe recunoştinţa tout azimut. Faţă de îngerul păzitor y compris. Ţintite inclusiv familiei care m-a suportat aşa cum sunt şi continuă s-o facă. Nu e un secret în primul rând pentru mine că sunt greu de suportat.

Pe cale de consecinţă, suspend azi toate intervenţiile publice, determinate de exasperare. Le amân doar cu o zi. De mâine încolo, da capo. Desigur, interlocutorii mei din toate mediile şi direcţiile, de la necunoscuţi la prieteni, n-au nici o obligaţie să mă suporte. Dar fiecare secundă din cei 70 de ani, din cele 3643 săptămâni, mă obligă să plătesc, la rigoare, preţul consecventei. Câtă vreme există motive de exasperare. Şi, vai, există. La judecata de apoi, luată că instanţă simbolică, aceia care au tăiat şi care vor mai tăia legătura cu mine se vor afla, prin definiţie, în totalitatea mijloacelor mentale ale fiinţei umane şi-şi vor recunoaşte greşelile.

Textul de mai sus fusese scris şi publicat vineri 1 iulie. Apare firesc pe blog luni 4 iulie. Altă aniversare, incomparabil mai importantă. 240 de ani, în loc de 40. A americanilor, deci şi a noastră. Adică şi a mea.