LA 4 ZILE DUPĂ BREXIT

Mă gândeam să fac un cocktail de subiecte, între care să fie inserată şi terminarea grupelor, plus primele optimi, când am realizat că referendumul din OK va bulversa orizontul în care se mişcă blogul meu. Referendumuri naţionale de părăsit UE mai fuseseră şi în alte câteva ţări. Cu rezultate negative. Ponderea acestor ţări era departe de cea a Regatului Unit şi unicul risc serios ar fi fost precedentul creat. Ceea ce, har cerului, s-a evitat. UE merge prost, dar până acum mergea. UE merge prost, dar exemplifică proverbul românesc rău cu economice ar mai rău fără rău.
Un prieten din USA, simpatizant al curentului aşa zis liberal, în sens american, adică al partidului Democrat, vorbind despre confruntarea electoerală între două extremism făcea o conexiune intuitivă: pe redneck Trump îl votează cei care au votat brexit. Da şi nu. Da, din perspectiva naţionalismului primitiv, prezent în ambele curente, de o parte şi cealaltă a Atlanticului. Nu, din două motive. Dacă lunecarea vizibilă a conservatorilor americani spre primitivism, nu de azi, de ieri, ci începută încă din cei 8 ani cu Clinton la pupitru, nu e un proces autonom, ci o componentă a unei mutualităţi conjugate, inductive, în care exagerarea a pornit din zona democrată, naţionalismul european a fost în ultimul secol o constantă. Cu puseuri mai mult sau mai puţin periodice. Aici e loc pentru o observaţie la care vom reveni. Al doilea motiv ar fi legat de modalităţile specifice în care funcţionează azi dominanta lumii nordatlantice. Într-una din cărtile sale de debut, aproape simultane (Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii), Horia Roman Patapievici numeşte această idee de-a dreptul comunism american. E vorba de corectitudinea politică. Nu vom adăsta nici măcar un moment pentru a o discuta. Emanată din mediul universitar stângist American încă din a doua jumătate a secolului XIX, rămăsese mai degrabă o curiozitate benignă, până ce a explodat în special în mandatele lui Clinton, pentru ca azi să exercite o influenţă totalitară. În Europa s-a generalizat ceva mai târziu la nivelul actual, dar mai temeinic. Puţini ştiu că în cultura europeană termenul a apărut iniţial în concepţia leninistă, c un sens diferit de cel actual, dar acest amănunt n-are dece să mire. Ei bine, diferenţa influenţei în cele două zone ţine de gradul, oricum relativ, de omogenitate al societăţii americane pe de o parte, raportat la mozaicul civilizational european. Religia corectitudinii politice demonizează discriminarea de orice fel. Iar diversitatea internă mai accentuată a Europei oferă un câmp ceva mai larg posibilităţilor de discriminare. De unde un plus de exacerbare a corectitudinii politice în Europa.
Dacă, fundamental, observaţia prietenului meu asimilat american (expresie care, într-o proporţie semnificativă, capătă în State o conotaţie quasipleonastică) surprinde esenţialul, diferenţa majoră dintre americanii care-l preferă pe Donald Trump şi britanicii care au votat pentru divorţul de UE e măsurată de un fapt de extremă relevanţă: a doua zi (sic!) după referendum, cam un million dintre cei care votaseră pentru brexit s-au năpustit (nu văd alt termen mai sugestiv) pe web, punctual pe google, să… să ce? Să afle ce-I aia UE?!!!. Adică taman diferenţa de voturi pro brexit şi cele pentru statu quo. Mutatis mudantis diferenţa au făcut-o un million de habarnişti care habar n-aveau ce votează. E expresia supremă a stării de confuzie în care pluteşte în derivă o populaţie năucă şi năucită. Corpus vulnerabil la cea mai primitivă formă de propagandă.
Referendumul a declanşat, firesc, reacţii imediate, la eşaloane înalte. Le vom sintetiza. Dar sentimentul majoritar, sumat peste nivelele ierarhice, cel puţin în sfera europeană, e destul de bine exprimat de proverbul citat la început: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Interesant, în focarul acuzaţiilor nu se află Nigel Faraj, caraghiosul lider pro brexit, ci premierul UK, mr. Cameron. Dece? Nu e învinuit că şi-a materializat promisiunile electorale organizând referendumul, ci pentru a f tratat superficial, chiar în dorul lelii, campania electorală aferentă. Ca şi cum exerciţiul formal democratic ar fi fost banal, cu rezultat dinainte aşteptat. Eroare pentru care orice adjectiv e slab. Că-l va costa pe Dsa, cui îi pasă? Dar îi costă e conaţionali, costă însăşi unitatea regatului unit, costă UE şi, consecinţe îndepărtate va costa întreaga lume euroatlantică. Pasivitatea iresponsabilă a premierului britanic se dovedeşte fatală tocmai prin prisma informaţiei mai sus etalate. O campanie serioasă, care cel puţin să fi informat corpul electoral asupra naturii întrebării referendumului şi asupra consecinţelor deciziei, ar fi anulat, destul de probabil, dintr-un condei, tocmai diferenţa de voturi. Căci acel million de votanţi care s-a trezit a doua zi că habar n-avea ce şi pentru ce votase ar fi votat cel puţin în cunoştinţă de cauză. Sigur că raţionamentul de mai sus comportă un dublu risc: pe de o parte ţine de istoria cotrafactuală, un instrument analitic aflat între nerecomandabil şi prohibit, pe de alta se bazează pe presupunerea implicită că cei informaţi ar fi votat cu precădere penru continuitate. De aceea raţionamentul nu are, în construcţia analitică, alt rol decât de a sublinia superficialitatea vinovată a premierului.
Înainte de a rezuma reacţiile şi posibilităţile aflate la dispoziţia diferitelor componente ale organismului European, să aruncăm o privire asupra cauzelor curentului masiv de respingere a intergării UK în UE. Povestea e veche. Regatul unit s-a ataşat mai târziu structurilor europene evolutive. În plan economic, embrionul UE a fost Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, o continuare sui generis a planului Marshal, cu scopul de a eradica dezastrele războiului si a oferi apusului European premise dezvoltării accelerate postbelice. E, poate, momentul să facem o paralelă între strategia occidentală de dezvoltare şi cea din spaţiul colonial imperial. Cititorii trecuţi de o anumită vârstă îşi amintesc de valoarea propagandistică a producţiei de oţel pe cap de locuitor ca indice de dezvoltare în sfera CAER.
Demersurilor de apropiere a UK de cee ace în anii 60-70 se numea colocvial Piaţa Comună, aceasta din urmă le opunea anume reticenţă. Paradoxal, odată cu deschiderea uşii, populaţia britanică a resimţit un soi de recul. Nucleul continental al UE, în diferitele e stadia s-a bazat pe reconcilierea istorică franco – (vest)germană. După secole de război, cu unele întreruperi. Proces inerent consolidării rezistenţei Apusului la provocarea ideologoco-geostrategică de dincolo de cortina de fier. Bazele cărui proces au fost puse de 2 bărbaţi politici de anvergură: De Gaulle şi cancelarul (vest)german Konrad Adenauer. Deşi poziţia strategică faţă de acest contencios a UK, fusese constantă în prima jumătate a secolului XX, cu cele 2 războaie, socotite chiar de istorici germani ca uncul război civil European, regatul unit a lăsat cumva impresia că reconcilierea şi proiectele integraţioniste aferente l-au surprins. Iar reacţia sa a fost, nu mult dar manifest, întârziată. Logic până la un punct, preocuparea prioritară a UK fiind în acei ani adunarea la un loc a cioburilor imperiului mai degrabă sacrificat în război decât pierdut. Resuscitând Commonwealthul (termen şi el recuperat de la scurta epocă a lui Cromwell) ca ansamblu cat institutional, cât economic, flexibil şi relativ functional. Ca de atâtea ori în istorie, problemele continentale cădeau pe plan second.
Din acest decalaj s-a dezvotat un sistem de negocieri în care pretenţiile UK au fost licitate, progresiv, până mai ieri. Imposibil ca lidershipul bruxellez şi birocraţia aferentă sănu acumuleze frustrări. Flitul cu abţinerea de la a intra in zna euro (cum să compromiţi istirica liră sterlină, chiar dacă ai diluat-o în sistemul zecimal) făcea arte din morga britanică. Başca lira scoţiană, cu sir Walter Scott în locul reginei. Curculând doar în Scottland.
Pe măsură ce lucrurile s-au degradat spre populism ignar, a apărut şi un current eurosceotic în regatul unit. Deşi acesta trăsese maximum de avantaje din poziţia sa excentrică faţă de UE. Humorul britanic a făcut ca Anglia să contracareze Scoţiei tendinţa segregaţionistă tocmai cu argumentul că odată independent, Scoţia ar fi nevotă săreia da capo negocierile de admitere în UE. Acum tabloul e pe dos.
Dacă premierul e acuzabil penrru neglijenţa superficială cu care a tratat Campania pentru referendum, în schimb contracampania condusă de Nigel Faraj a excelat prin agresivitate ultrademagogică, zgomotoasă şi găunoasă. Axată pe publicul care tinde să devină majoritar. Nu numai în UK. Din păcate. Sărac în instrucţie, cunoştinte, exerciţiu mental, exerciţiu logic. Produs al secolului de vot universal.
Că mr. Cameron a încercat să folosească referendmul ca mijloc de presiune în ultimele negocieri cu UE e evident. Cu atât mai mult e de acuzat pentru neglijenţă. Căci a lăsat lucrurile să se degradeze până la o sciziune în propriul partid (cee ace Iron Lady ar fi evitat). O facţiune a lunecat către gălăgioasa grupare a lui mr. Faraj, iar cealalată s-a apropiat de rivalii laburişti, plasându-l pe premier în cea mai incomodă poziţie. Chiar aşa fiind, o campanie energică (tot à la Iron Lady) ar fi evitat, de justesse, dezastrul. Care e cu mult mai mare decât exacerbarea frustrărilor antibritance din UE. Căci însuşi regatul unit poate exploda. Ceea ce ar fi o premieră abslută în istorie. Lista liderilor care s-ar răsuci în cripte e lungă. Foarte lungă. Dece oare mă gândesc mai întâi la Pitt jr.?. sigur că l’empereur nu s-ar bucura…
Şi aşa ajungem la urmări. În primele 8 ore UK a pierdut 350 mld pounds, mai ales din prăbuşirea cursului. O farte bună prietenă canadiană mă asigură că efectul se va resorbi. Fericit fostul dominion care rămâne optimist. Noi, aici, în Bărăgan, nu prea suntem…
Totuşi, cu toate efectele economico financiare şi, în timp, sociale, negative pe ambele maluri ale mânecii, un lucru e limpede: UE are mai multa nevoie de UK decât invers. Cu toate tendinţele centrifuge, Comonwealthtul funcţionează. Poate de aici optimsmul punctual al unei canadience? Dar suma efectelor pe malurile English Channel (numele britanic al Mânecii) rămâne negative. Câştigă atunci cineva? Adică, pre limba curiozităţii poliţiste, cui prodest? Deliberat sau întâmplător? Deocamdată nu avem bază pentru ipoteze şi criza e prea acută penru a specula. 2 câştigători vizibili? Putin şi Soros. Primul , care oricum controla Europa prin şantaj energetic şi mai discret militar, se vede brusc eliberat de presiunea scăderii cursului barilului. Al doilea posedă arta de a specula orice criză, spontană sau dirijată. Iar discursul lui public e catastrophic. Prefigurează descompunerea UE. Că nu e exclus, iarăşi e evident. Dar sensul declaraţiei poate fi descifrat şi ca provocare. Întrebarea logică consecutive sună şocant. Dar nu neapărat absurd: se poate imagina o conexiune între Putin şi Soros? Fac apel la zicerea lui Goya: fantezia, abandonată de raţiune, naşte monştri. Dar, unită cu ea, e mama tuturir artelor. Este fantezia întrebării mele e chiar abandonată de raţiune? Nu cred. Oricum linia asta de gândire nu e compatibilă cu o analiză la doar 4 zile de la referendum.
Ce-i de făcut, ar exclama Lenin, citându-l pe Cernîşevski? Altfel spus, se mai poate face ceva? Strict legal da. Căci referednumul nu are numai valoare juridică consultative (caz, cred, unic, chiar în democraţia reprezentativă, nu discutăm de cea participativă, care funcţionează numai în Elveţia), deci ar putea fi, legal, întors de parlament. Dar pentru a fi validat trebuoe pur şi simplu ratificat în parlamentul Scoţiei şi în cel al Irlandei de Nord. Nu ştiu ca Wales să aibă parlament. Iar Scoţia deja a ameninţat că nu va ratifica referendumul, ca pria măsură de opoziţie la brexit şi ţine în rezervă ca utimă linie defensive un referendum de independenţă. Deci un prim circuit de siguranţă. Scoţienii au votat majoritar pentru menţinerea statu quo. Se speculează chiar că Londra ar putea cere independenţa, londonezii au votat şi ei în acelaşi sens. Aici e un clenci. Fostul primar trecuse în barca separatist, dar cel actual, de curând ales, musulman (sic) s-a pronunţat public fără echivoc în favoarea unor măsuri rezonaabile de respingere a separării.
La 4 zile dupăexplozie, situa n-are cum fi decât fluidă. Iar emoţionalitatea pare să domine raţiunea tot de ambele ţărmuri ale Mânecii. Refuz a fi gambler, nu ies din marja analizei. Că aş prefer ca rana să se închidă, asta chiar nu contează.
Problema românilor: în ultimii 10 ani cele câteva sute de mii care muncesc în Anglia trimit acasă cam 500 milioane de euro pe an! Exportul de forţă de muncă e mult mai rentabil în UK (şi, probabil, în Germania) decât în Italia şi Spania. Efectul economic asupra ţării, dacă aceşti oamnei ar fi alungaţi, fie doar partial, ar fi semnificativ, până a zguduitor. Deşi propaganda taberei brexit viza mai ales acei cetăţeni români care ne deranjează şi pen oi, dar e incorect politic s-o spunem. Cei careşi construies aici castele cu turnuleţe, urâţînd mediul urban pe terme foarte lung, din industria cerşitului, practicată acolo. În cel mai rău caz, de nedorit din restu considerentelor, englezii n-ar scăpa de aceşti paraziţi, noi nici atât. Căci în Suedia sunt ceva insolit şi popular. Doamne feri!
…
Şi pentru că am văzut 6 optimi din 8, de subliniat că favoriţii îşi cam ţin rangul. Germania şi Belgia nu-s o surpriză, Ibra(himovic) a plecat, CR7 s-a calificat cu un singur şut pe poartă (mare păcat de Croaţia) şi un journalist de la :Mazeta@ sporturilor găseşte o expresie de effect: Grizou ca Zizou. Grinzman a întors de unul singur Irlanda, Zinedine Zidane tocmai a câştigat Champions League ca antreonor la Real Madrid (cu 16 ani în urmă bătea la limită Italia în finală ca jucător. Dar humorul englezesc nu se dezminte. Cele maiinteresante meciur au fost cele… interbritanice.