Au fost şaisprezeze…
E titlul unei cărţulii din fosta colecţie delfin, format poche. Care nara misiunea unui commando britanic, în acel război aproape pur, din deşertul nord African. Probabil întoamna lui 42. Între cele două bătălii de la El Alamein. Misiunea lor era să distrugă un important centru de comunicaţii al Afrika Corps, imediat înaintea contraofensivei declanşate de Monty. Centru situat, desigur, mult în spatele liniilor inamice. Misiunea fu îndeplinită, cei 16 pieriră. Cu o singură excepţie: soldatul englez care se înrolase voluntar în armată. Pentru că voia să moară…
Noi am fost 32. Printr-o plină de humor şotie a confreriei ad hoc a îngerilor păzitori ai tuturor membrilor promoţiei 1964. Pe 10 mai 2014.
Unde e humorul? Păi 32 = 25. Ceea ce, în baza 2, se scrie 100,000. În lei vechi, cum ar veni, nu? Iar 322 = 1024. Iar 1 megaoctet = 1024 octeţi. Rotund fu numărul celor ce răspunseră prezent la strigarea catalogului jubiliar.
Dar humorul numeric merge mai departe. Cu cei 5 profesori participanţi, număraţi, adecă, pe degetele de la o singură mână, totalul participanţilor la jubileu e 37. Un fain număr prim. Cum, ce-au a face speculaţiile numerice cu humorul? Bine, n-au, dacă aşa credeţi. Dar cei 50 de ani scurşi măsoară diferenţa între semnificaţia universală de atunci a numelui lui Pitagora şi cea pe care, acumulând, o descifrăm acum. Nu pentru că Pitagora ar fi fost şaman. Nici chiar pentru că, prin contribuţia publică a vârfului de iceberg a personalităţii sale, a oferit omenirii conceptul de demonstraţie matematică. Ci pentru că-i datorăm fraza ca un fulger zeiesc: totul e număr.
Dar, cum textul ăsta e un raport de misiune, iar un raport de misiune e sinteza jurnalului de operaţii, trebuie să respectăm canonul. Aşadar, m-am îmbarcat, în dimineaţa de vineri 9, într-un microbuz al unei companii oneştene, care pleca din autogara Obor (asta am voie să spun). M-am acomodat la aceeaşi pensiune, iar nu-i slobod să-i notific numele, regula e regulă, iar un post pe blog e un text public, unde trag de când daraveri inerente m-au adus în ultimii 8 ani (iată, alt numă rotund!) în oraşul unde făcusem ultimele 2 clase ale liceului. Căci am rămas, prin forţa lucurilor, supravieţuitorul restului de familie în care am crescut. Apoi mi-am vizitat o colegă de… promoţie universitară, stabilită acolo. Făcuse ea liceul la Târgu Ocna. Am ascultat 2 poezii cu adevărat patriotice, din ceaţa vremurilor, recitate de tatăl ei, de 95 de ani. Una chiar incorectă politic, în aberantul cod de azi…
A doua zi dimineaţă ploua. De-ar fi continuat să fie soare era bine. Dacă ploua, era foarte bine. Un semn de belşug la sărbătorirea unui jubileu (stricto sensu!) e mai semnificativ decât la o nuntă. Actuala directoare întâmpină oaspeţii liceului în prag. Fireşte, e mult mai tânără ca noi. Sunt întâmpinat cu o glumă facilă: vii din Ucraina? Aluzie la vestimentaţia mea. Intenţionat am grafiat numele tării victimă a actualului format imperial, aşa cum îl vor fi gândit colegii de promoţie. Eu scriu Ukraina. Răspund reflex: nici vorbă. De la Guantanamo. Păi nu ştii că baza s-a desfiinţat?, sare longevivul primar, colegul nostru. Dacă nu m-au întrebat şi pe mine, eu sunt încă înrolat, retorsionez eu, atenuînd cu zâmbet replica.
Poze, încercări mai mult sau mai puţin reuşite de recunoaştere mutual, buhahaul standardizat. Pic sonor primul test: n-o recunosc pe colega ce mă chemase, pe 15 septembrie 1962, la primul pas în clasa unde aveam să hăladuiesc 2 ani. Ne ştiam din vara descinderii în orăşelul de atunci, de pe scândură. Teatrul local de amatori. Cu atât mai de neiertat cu cât unul din personajele mele fusese construit gândindu-mă, cu 8 ani în urmă, la ea. Într-o piesă SciFi. Primarul nostru fusese sursa personajului omolog. Dar îl recunsc imediat pe colegul care-mi dăruise, odată, primul roman de aventuri al lui Tudor Popescu. Deşi semăna mult mai puţin cu cel din urmă cu 50 de ani. Humorul imanent se infiltrează. Cei doi fuseseră, cu câteva zeci de ani în urmă, soţ şi soţie. Habar n-am pentru câţi ani.
Ne adunăm pentru partea protocolară, în laboratorul de fizică. Unde altundeva? Întâmpinaţi de un stol de puştoaice, eleve ale prezentului. Ca de o scurtă răbufnire a unei furtuni de vară, care-ţi deschide ferestrele. Constat o regretabilă asimetrie. Cei 5 profesori aparţin, in integrum, celuilalt liceu. Căci promoţia 1964 fusese prima cu două licee, cel de-al doilea înfiinţându-se în 1963. Aşa că fu strigat catalogul de diriginţii oaspeţi. Sigur că jubileul fu sărbătorit aici, la al nostru. Unde altundeva? Doar la întâlnirea de 20 de ani, în orwellianul an 1984, aflam că se numea liceul de Mate-fizică. Iar acum se numeşte colegiul naţional Grigore Moisil. Cum altcumva? Omonim cu liceul de informatică absolvit, acu’s 16 ani (sic!) de fiul meu. Iată cum totul e număr, iată de ce am subliniat doar o realitate. Obiectivă.
Jocul vieţii şi al morţii din nondeşertul de sticlă şi beton, hazardul prezenţei şi absenţelor, face să-mi vină rândul la prezentarea raportului individual practic imediat după primarul nostru. Un singur băiat cumsecade se interpune. Nu ratez ocazia să observ cu voce tare (antrenamentul în arta autopromovării funcţinoează) cât e de greu să vobeşti după personalitatea care-a marcat în cea mai mare măsură oraşul, dar că, socotind hazardul ca provocare, o voi confrunta cu savoare şi insolenţă. Ca de obicei, sună o voce din faţă (ocupasem, strategic, un loc în ultimul rând). Juma’ de veac de seninătate se sucrticircuitează. Raportul colegului care fusese timp de 16 ani (iar!) primarul oraşului, merita oferit, pentru a respecta protocolul, deşi darurile oferite oraşului sunt vizibile: noua primărie, nu doar ca arhitectură, ci, mai ales ca loc de concentrare a servicilor publice, biblioteca ultramodernă, conectată la lume via internet, sala de sport Nadia Comăneci, renovarea liceului care ne găzduieşte şi atâtea altele. Multe. Ceea ce mă încurajează să ultrarezum ce-aşi fi vrut să spun, escamotând odată mai mult declamarea unui curriculum vitae standard. Cum făcusem la precedenta mea participare, în anul orwellian. Evoc, fără a-i numi, trei dintre profesorii mei. Plecaţi puţin toţi trei. Între care dirigul meu din clasa terminală, director în anul precedent. Căruia îi… raportasem în toamna lui 64 că urma să fac aceeaşi facultate cu a dlui, în alt oraş.
Sigur că plăcerea revederii primează. În medie. Dar, naturaliter, nu poate fi egal distribuită, pe cele 496 perechi posibile de colegi prezenţi. N-am cum poseda statistica dialogurilor, habar n-am ce procent din 496 fu realizat. Ştiu că mie mi-au rămas nevorbite câteva dintre străvechile legături afine. Ba chiar n-apucai să stau de vorbă decât telegrafic cu cea pe care o vizitasem cu doar 6-7 ani în urmă, cel mai recent contact bilateral în masa colegilor. Profă de mate. Urma să vorbim, tot telegrafic, la telefon, în ultimele minute ale drumului spre casă, ieri, 11. În schimb vorbii, nu prea mult, deşi la masă furăm plasaţi faţă în faţă, cu omologul ei, tot prof de mate, prieten pe termen lung. din Clasa a X-a, la debutul meu aici până… pe Facebook. Dar… nu le poţi avea pe toate… Alt prieten pe termen lung, acum prof univ la Iaşi, străluci prin absenţă…
În timpul alocuţiunilor de răspuns la strigarea catalogului, circulă un tabel de mână, unde ne scriserăm coordonatele. Seara, la masă, primirăm câte o copie. Cei mai mulţi se mărturisiiseră panesionari. Cum altfel? Dar cel mai insolit dintre rapoarte fu al şefei de promoţie a celui de-al doilea liceu, membră a echipei organizatoare, adăugă condiţiei de pensionară amănuntul că mai activa la… cabinetul fiicei sale. Tot medic.
Ne încadrarăm în standardul acestui tip de manifestări, pozând pe treptele intrării unui grup de 4-5 fotografi.
Mă las invitat de altă colegă, cu rădăcini tot în locurile astea, la un pahar de vorbă şi de ceai, care avea să-mi arate în dimineaţa plecării spre casă moşia ei, în comuna imediat următoare, spre munte. Replicai câtorva inerente amănunte care exemplificau elementara structură de adâncime a unor lucruri cu o zicală bănăţănească: ştii ceva de bine, spune…
Masa, la un local pitoresc, provenit dintr-o fostă cantină, n-a fost, totuşi, fără istoric, de vreme ce stingerea s-a dat cu o oră după intrarea în ziua următoare. N-am să povestesc cum n-am ratat ocazia micului şi inevitabilului meu show. Care sper să fi amuzat cel puţin o parte din colegi. Dar care dădu, ca feed back colegial, cezarului ce i se cuvenea. Show construit în jurul ideii că primarul nostru marită titlul de coleg de onoare, până ce oraşul îi va acorda titlul cuvenit.
Absentai de la ultima parte a programului, duminică la prânz, pentru a nu risca să pierd autocarul de întoarcere. Fui impresionat de acelaşi primar, care mă vizită, telegrafic, la pensiunea pe care mă pregăteam s-o părăsesc, pentru a-mi dărui un op de prezentare a bisericii renovate din Borzeşti, construită, după legendă, de Ştefan cel Mare, pe locul stejarului tot legendar. Renovare şi ediţie (2008) în care fusese implicat personal, în numele primăriei Oneşti. Plus DVDul cu poze.
Cum la precedenta întâlnire, la 40 de ani, nu ajunsesem (contactat totuşi, habar n-am ce film s-o fi rupt şi când), reţinui ideea de a ne reîntâlni informal, în a doua sâmbătă a fiecărui mai. De va fi să fie, bine. Dar fericita întâmplare că în anul împlinirii a 50 de ani de la absolvire, această a doua sâmbătă să pice pe 10 mai, tripla sărbatoare a României, ignorată, vai, de autorităţi, de mass media şi chiar de casa regală, tiplă sărbătoare în plenitudinea şi integralitatea ei istorică, asta fu, din perspectiva nu doar a mea, un dar divin. Aflai, la masă, că, deşi ponderea primarului până acu’s 2 ani, fu majoră, ideea datei fuse deliberat aleasă. De una dintre colegele din echipa organizatoare. Pe care o şi pomenii, în treacăt, mai sus. Cea care-şi serveşte încă profesia la cabinetul fiicei sale.
Albumul de poze, amestecându-le pe ale mele cu cele ale profesionistului angajat, încărcate pe un website de gen, este acces(a/i) din pagina blogului. Din sertarul Galerie foto.
Related Articles
No user responded in this post