REEDITAREA CA ÎNNOBILARE

Pivniţa, de Radu Ţuculescu, Editura sLiteratura, bucureşti, 2014

Radu Ţuculescu îşi reeditează o nouă carte. Dacă romanul Ora păianjenului, produs de Galaxia Gutenberg, în 2006, e prima astfel de întreprindere de gen (prima apariţie, la Editura Albatros, în orwellianul an 1984, la nivel calitativ mult inferior celei de-a doua), acum avem de-a face cu o quasiclonare doar textuală a uneia din cărţile scrise şi publicate după 90. Atunci, sub titlul Cuptorul cu micorunde, acum, sub titlul mai adecvat, Pivniţa. Subtitlul, emblematic şi exact, e acelaşi: Romanul unui bloc, în 10 secvenţe horror. Editura producătoare: eLiteratura. Ca ţinută şi această a doua apariţie e superioară primeia, dar în mai mica măsură. Nu ne vom referi aici la eventuale alte reeditări. Plusul adus se rezumă aproape la copertă, datorată lui Leo Orman, dar pe baza propunerii autorului, de a fi construită în jurul tabloului Construirea turnului Babel (1563, detaliu), de Pietere Breugel cel Bătrân. Ceea ce dă cheia lecturii. Ciudat, copertarul e singurul nume, afară de cel inerent, al autorului, în pagina tehnică a cărţii. Nu tu redactor de carte (deşi acesta există şi, din câte ştim, a cumulate şi funcţiile de tehnoredactor şi de corector), în fine. Poate Editura se va perfection în timp. Oricum această carte e o reuşită profesională, fară să fi rupt inima târgului. Suum cuique…

Dar să venim la cestiune. Nu neapărat condiţia grafică e responsabilă de accentuarea impresiei de întreg a ansamblului celor 10 nuvele. Nu e vorba numai de amănuntul formal că spaţiul şi timpul acţiunii tuturor e comun. Un bloc, la începutul anilor 90. Lume descrisa şi sugerată impecabil, realist, totuşi cumva multiform. Simultan pe mai multe planuri.

Subgenul horror e cea mai potrivită alegere a scriitorului, oricum un maestru al grotescului, concret sau/şi imaginar. Nici o altă formula literară n-arfi mai potrivită pentru a reda atmosfera acelor ani. Substanţa socială şi umană avea elemente de horror grotesc per se. O abordare realistă ar fi funcţionat, un accent naturalist ar fi dus la ratare. Dar formula horror joacă cumva rolul unei lupe. Care măreşte, dacă obiectul e în focar. Dar care şi deformează, uneori grotesc, imaginea obiectului privit. Acest efect optic e un semnificativ argument pentru intuiţia artistică a consacratului autor, care, ca muzician la bază, habar n-are de optică.

Înainte de a trece în revistă cele 10 nuvele, ar mai fi două observaţii generale: primo, textul e perfect integrat stilistic, tematic, estetic şi chiar social operei destul de masive a lui Radu Ţuculescu (peste 35 cărţi, dacă nu mă înşel); în toate dimensiunile acesteia, poate, cu o singură excepţie, prea indirectă totuşi, celei muzicale; secundo, abordarea horror are, malgré lui, o conotaţie plină de humor: scriitorul Răzvan Ţuculescu, aparţinând generaţirei următoare, e consacrat ca autor horror.

Prima pagină e juisantă, încă din titlu. Care trimite, transparent, subţire şi ironic, la Ultima oră, a lui Sebastian. Profesiunea jurnalistică a personajului narator e transparentă, personajul şefului nu-i mai mult decât un punct de reper, nici măcar punctual de sprijin cerut de Arhimede. Deşi prozaică, piesa are o structură subsidiar dramatică, relaţia dintre jurnalistul narator şi postulantul ofertant de material având o natură conflictuală ascunsă. Acestuia din urmă i se lipeşte pe frunte o etichetă caragialescă (Mitică), iar vocea sa piţigăiată îl înrudeşte cu alte personaje ale autorului, care vorbesc cu glas ascuţit. Deznodământul, preparat cu grijă, conferă o doză vag identitară naratorului, prin angoasa perenă a producătorului de manuscrise care… nu pot să ardă.

Corp şi suflet apelează la procedeul temeinic folosit în literatură, al transferului de identitate. Prilej de etalare a cunoaşterii lumii interlope, cu jargonul şi mizeria ei. Dacă n-ar fi decât atât, n-ar fi mai nimic. Am putea găsi conotaţii ascunse? Căci din capul locului fost-am momiţi a le căuta. Să ne înţelegem. O mostră autentică de artă, aici literară, se dentifică prim mulţimea posibilităţilor de receptare coerente, pe diferite planuri. La o bună parte din ele artistul negândindu-se, dare le aflându-se acolo. In nuce. Din perspectiva asta, îmi iau libertatea de a vedea în antinomia celor două personaje între care identitatea (numită suflet) e transmigrată altă angoasă a creatorului: sofisticata autointerogaţie: de unde izvorăşte mesajul meu artistic? Din sufletul presupus nemuritor, sau din realitatea trivială? Ajunşi aici, descoperim cu stupoare că existenţa socială a rafinatului avocat şi a micului şobolan şmenar, sunt, la urma urmei, interşanjabile esenţial. Piesei i s-ar potrivi ca emblem titlul (ecranizat) al lui Kundera: The unbearable lightness of being.

Cuptorul cu microunde e, poate, cea mai impersonală piesă. Nu doar legată prin apartamentul din acelaşi bloc, ci, mai ales, ca instantaneu social postdecembrist, apare ca o formă canonică horror. Care sugerează, prin terifiantul final totuşi previzibil tocmai năuceala bietului roman în faţa tehnologiei de import.

Avocatul din Visul e, deloc paradoxal, produsul metisajului miciurinian dintre cele două existenţe simetrice care-şi transferau falsul suflet din a doua nuvelă. Goliciunea interioară i-a fost transmisă genetic, de la ambii părinţi. Ceea ce iarăşi argumentează intuiţia autorului: căci odată descoperită filiaţia, nu putem să nu observăm ca efectul ereditar e indifferent dacă această cumplită goliciune e generată de o genă dominant sau una recesivă. Intuiţie artistică, deoarece nu-l putem suspecta pe autor că are habar nici de genetică. Piesa are şi ea un substrat dramatic, rezultând atât din micile dar logicele surprize ale acţiunii şi din implacabila antinomie între personaje. Soţia e nu numai diafană ca fiinţă civilă, e terifiantă ca fantomă. Cartezian. Ideea monstrului ascuns în noi, frecvent utilizată, mai ales în subgenul SciFi, a fost ridicată la rang de virtute într-un film vechi de peste jumătate de secol: Planeta interzisă.

Răzbunarea trimite nu la Gargantua, ci, deloc surprinzător, la Spuma zilelor. Mult, mult simplificată, faţă de capodopera lui Boris Vian, alege un singur lucru care conspiră agresiv asupra plăpândului om, marcat de un păcat congenital. Efectul e, firesc, mai brutal decât la moartea în urma nufărului din plămân. Dar perfect articulat.

Cum procedeul conspiraţiei lucrurilor se repetă, mai amplu, în Noli-me-tangere, deliberarea autorului pare lipsită de echivoc. Acum conspiră însuşi organismul blocului tutelar. Aici e cheia de boltă a evantaiului de semnificaţii a întregului roman modular.

Trăim într-o fotografie valorifică, în textura textuală, experienţa decembristă colectivă, cu gadget personal inclus. Prin povestire circulă fantomatic figuri arhetipale ale acelor aiuritoare zile. Am citit cel puţin două romane bazate pe momentul decembrie 89^*, scrise de doi talentaţi matematicieni, încât are sens întrebarea dacă această simbolică piesă ar putea fi dezvoltată la roman. Cred că răspunsul e negativ, pentri ce avea de spus dimensionarea e precis determinată.

Personajul din Osul de peşte nu-i decât o versiune rezumativă a celui din Vă voi săpa pân’ la sfârşitul vieţii, sau Iubiţi-mă, chiar dacă put, din antologia de proză Repetiţie fără orchestra, a lui Horia Gârbea, editată de Mircea Petean, la Limes, cu 10 ani în urmă. La rândul său, Acela, fiind o ramură colaterală, dezvoltată în acelaşi spirit grotesc, a lui Miş Dron, personaj romanesc generic al lui Radu Ţuculescu, cu multe versiuni, inclusiv în teatru. Rostul lui aici e dublu: pe de o parte prismatic, oferind perspectiva complementară a destinului lui Apostol din nuvela precedentă (în manieră Rashomon, dacă nu chiar Citizen Kane, iarăsi simplificată la extrem).

Miniatura În lift joacă rolum contrapunctului ce redă, fie şi infinitezimal, dimensiunea muzicală a prozei lui Ţuculescu.

Pivniţa adună la olaltă firele prin care poveştile sunt legate. Având, fireşte, autonomie şi identitate literară, dar jucând, discret ironic, rolul ultimului spectacol al iluzionistului, cel mai savuros, mai picant, mai spectacular, cel în care-şi devoalează trucurile. Spectacol marcat, generic, de o evidentă autorironie. Care autoironie e şi aici prezentă. Surprinzător. Căci personajul vânătorului de sunete, nu-i decât dedublarea rafinată a naratorului, trimiţând la condiţia de muzician a autorului. Aici, cu conotaţia de dirijor chisnovatic al propriilor spectacole de iluzionism literar.

Una peste alta, o carte a cărei calitate creşte în timp. Precum vinul. Editura producătoare jucând, malgré soi, rolul de pritoc.

Nota bene: ^* Veghea naţiunii naşte îngeri, Delia Oprea, Editura LiteNet.ro (ediţie digitală), 2001, Noaptea în care cineva a murit pentru tine, Bogdan Suceavă, Editia Polirom, Iaşi, 2011