LECTURI CINEMATOGRAFICE

Mişcarea cinematografică urmează, în felul ei, tendinţa generală de multipolarizare a lumii. Premiile la festivaluri o confirmă. O confirmă şi cinefilii. Dar câteva repere perene rămân ca atare. Pour les connaisseurs, premiul Academiei Britanice de Film şi TV e mai preţios decât Academy Awards. Un film britanic rămâne o garanţie de calitate. Iar o ecranizare britanică după un roman englezesc clasic rămâne un far vizibil la mare distanţă pe oceanul cinematografic.
Cine mai ţine minte clasica ecranizare Mândrie şi prejudecată din 1940, cu sir Lawrence Olivier? Nici nu ne vom referi la aceasta decât ca reper de fundal. Vom trece mai repede peste miniserialul TV din 1980, din 5 episoade, cuminte, la nivelul lecturii ilustrate dacă nu sub el, cu actori prea puţin cunoscuţi, pentru a ne opri la alt miniserial TV, făcut 15 ani mai târziu, acesta din urmă cu reale virtuţi cinematografice: Mândrie şi prejudecată. Distribuirea unui excelent actor de film, Colin Firth, în nu foarte comodul rol al lui Mr. Darcy, bine secondat de o mai toţi ceilalţi actori, fu un pariu câştigat, în anul în care Forrest Gump lua Oscarul. Având până atunci în palmares mai ales roluri în producţii TV, avea să se consacre începând cu Pacientul englez, Shakespeare îndrăgostit, dar mai ales jucând în Jurnalul lui Bridget Jones (2001) şi sequelul din 2004, pentru a da lovitura cu oscarizatul Discursul Regelui. Cine joacă Macbeth moare, iar cine joacă ecranizări după Jane Austen ia Oscar? Între timp onorase cu prezenţa două filme după Oscar Wilde. Partenera din miniserialul în discuţie, americanca Jennifer Ehle se armonizează foarte bine cu jocul interiorizat al actorului englez, punându-se reciproc în valoare. * Remarcabile şi rolurile secundare, mai ales ale părinţilor Bennet. Dar spaţiul de 6 episoade oferă creatorilor resurse de a valorifica, dată fiind lipsa de constrângere epică, resursele naturale ale peisajului natural, dar mai ales a celui social englez, de epocă. O menţiune specială pentru David Bramber, al cărui Mr Collins şarjat e de tot hazul.
Înainte de a ne opri mai mult asupra celei mai recente ecranizări, pe care vom încerca s-o contrapunem acestui al doilea miniserial, să nu omitem o localizare în Utah, pentru uzul americanului din middle west, unde Elisabeth Bennet e scriitoare, iar Mr. Darcy bussinessman. Nu pentru statistică, ci pentru a sublinia că localizarea e simultan o şansă de a exploata căi universalizante de lectură şi una de cădere în banal.
Doi ani mai târziu apare deocamdată ultima ecranizare: Mândrie şi prejudecată, care ne pare cea mai consistentă. Într-un fel reia experienţa miniserialului TV de cu 10 ani în urmă, distribuind un actor – Mathew Macfayden -, ilustrat mai ales în producţii TV, cele mai multe serializate, să concureze remarcabilele prestaţii anterioare. Aparent, jocul actorului pare construit privind modul în care Colin Firth încercase – şi reuşise! – să ofere o alternativă viabilă la clasica şi clasicizanta interpretare a lui sir Lawrence Olivier. O prudentă imobilitate facială, lipsită totuşi de tumultul interior pe care interpretul regelui cu probleme de dicţie reuşise să le sugereze ar face din personaj mai degrabă o enigmă, dacă regia n-ar fi subliniat apăsat trama. Regizor – Joe Wright – şi actor reuşesc să dea economiei de mijloace de expresie derulate de-a lungul filmului în construcţia rolului un alibi în penultima secvenţă, remarcabil filmată, în care privirile protagoniştilor iau foc, probabil de la soarele ce le ecranează îmbrăţişarea. Aici am avea o observaţie punctuală. Happy endul e punct fix în filmografia americană. Happy endul e obligatoriu în romanul Janei Austen. Motivat literar, e motivat filmic su subtilitate plastică, dănd secvenţei un aer de perifrază la finalurile americane. Nu fără un discret accent concurenţial: orice aţi face voi în cinema, noi putem face mai bine. Respectând ad litteram textul sursă, secvenţa schiţată nu-i decât semifinala. De la western cu versiunile comerciale ale acestuia la o rafinată poveste englezească clasică, finala se joacă între… finalişti. Aici – personaje şi actori simultan. Căci eroina e jucată de o actriţă tânără, în urcuş abrupt, pentru care s-a scris şi filmat, nu mai departe de anul trecut, o versiune la zi a romanului tolstoian: Anna Karenina: Keira Knightley. Fiică a unor actori, pe platouri de la 3 ani, debutează la 10 exact în anul producerii miniserialului narat mai sus. Deci rolul Elisabeth Bennet, penrru care fusese nominalizată la Oscar, ni l-a oferit la 20. Vârstă apropiată, probabil, de a personajului. Căci deşi Mme Austen nu fusese prea generoasă cu datele biografice ale eroinelor sale, 5 fete între 21-22, cât o fi avut frumoasa Jane şi 15, cât avea mezina iresponsabilă şi mânată de temperament şi nerăbdare era firesc să fie o preocupare de căpetenie pentru mama lor, în calitate de candidate la măritiş, în mentalitatea epocii. Dacă fiica cea mai mare era frumoasă (ceea ce lanţul ecranizărilor ilustrează cu măsură, a doua, Lizzy, e deşteapta familiei. Deci unica interlocutoare a unui tată dezabuzat. Dacă miniserialul subliniază relaţia mutuală cu o nuanţă vag sentimentală, filmul de care ne ocupăm aici propune un duel actoricesc sui generis. Dacă miniserialul nuanţa evoluţia relaţiei dintre mândriile şi prejudecăţile eroilor valorificând potentiale interpretative pe măsură, relaţia lor situîndu-se naturaliter în centrul narativ de greutate, în acest cel mai recent film interacţiunea eroilor e la limita monologului actoricesc. Ponderea se deplasează către relaţia tată-fiică. Ne e greu de decis dacă efectul rezultă din distribuirea unui actor fabulos şi somptuos, Donald Sutherland, în rolul Mr. Bennet, sau atribuirea rolului fu efectul unei concepţi regizorale personalizante premeditate. Dar nu contează. Ce contează e efectul obţinut. Vişina din glazură. Iar bogăţia de nuanţe şi intensitatea trăirii dă secvenţei finale, cu rolul sugerat, în tradiţia cultului matrimonial apusean, fie el anglican protestant ori chiar catolic, de conducere la altar, valenţele de finală de western la care făceam aluzie. Moment de vârf în construcţia ambelor roluri. Păstrând absolut toate proporţiile, tânăra actriţă dă un examen sui generis, în faţa monumentalului actor, precum tot tânăra, atunci, colegă de generaţie, poloneza newyorkeză Liliane Rudabet Gloria Elsveta Sobieski, cea care nu se intimidase în faţa lui Peter O’Toole, în Ioana d’Arc.
Dar actorii cu performanţele lor zburătoare nu-s decât un detaliu al unui film remarcabil în sine. Două sunt motivele pentru care l-am comparat, mai exact l-am relaţionat cu al doilea şi ultimul miniserial TV: pe de o parte par, conform fişelor signaletice ale websitului enciclopedic de gen, imdb.com singurele ce depăşesc banalul din tot ce s-a produs în materie după ecranizarea clasică, pe de alta avui şansa de a le vedea la mai puţin de 3 luni distanţă.
Dacă miniserialul îşi extinde aria narativă la dimensiunea celor 6 episoade de aproximativ o oră, filmul de lung metraj densifică abil şi inteligent cele 129 minute. Ritmat de montaj, cu un început lent, ne plasează cu deamănuntul nu numai în epocă, ci şi în mediul social romanesc, cu o marcă englezească inconfundabilă. Grija accentuată pentru detaliul semnificativ ne prinde din primele secvenţe. Apoi, în bruhahaul unui bal de provincie, eroii sunt marcaţi prin primplanuri fulgurante, la limita subliminalităţii. Facilitate sau abilitate? Generaţia mea ar înclina către prima alternativă, fiind dopată cu literatură clasică şi seriale contemporane cu Forsythe saga. Dar nu trebuie să uităm că generaţia iPhone şi iPad n-a prea avut timp să citească Jane Austen, nici să-l vadă pe sir Lawrence Olivier la cinematecă. Dar un anume procent din ea merită atras. Acestuia i se facilitează intrarea în poveste. În fond, de la legenda lui Philemon şi Baucis la Curtezana (2009), dragostea e firul roşu al celor mai multe poveşti. Aşa că până-n final asistăm la ceea ce nemuritoul D. I. Suchianu numea iuţirea de sine. Scenariul sare peste episoade până la urmă inutile, păstrând coerenţa dramatică şi cea sufletească, iar montajul se accelerează permanent.
Un ultim cuvânt despre actriţa nominalizată la Oscar. Eroina Janei Austen e deşteapta familiei. Scriitoarea nu ne spune că ar fu urâtă, ar fi fost facil. Iar absenţa excesului de detalii caracterizante lasă lecturii libertatea naturală. În fine, regizorul ecranizator propune o lectură, cât personală, cât ad libitum. Greer Carson, şi sir Lawrence, se puneau reciproc în valoare la scara de atunci. La Jennifer Ehle inteligenţa ţine loc de sex appeal. Dar frumoasei, enigmaticei, atrăgătoarei Keira Knightley nu-i e oare greu să sublinieze ascuţimea de minte a personajului? Ca specatori cu oarece vechime, pândim orice scăpare în materie, încercând, cu un succes mediocru, să ne sustragem atracţiei native a actriţei. Aşa că lăsăm comentariul deschis. Cititorii care au văzut filmul n-au decât să-şi formeze propria părere, iar cei care nu, n-au decât să considere aspectul ca un cârlig în plus pentru a-l căuta.