MAI BINE…

Partenerilor de polemici cordiale

13 iunie 1990. O dată inubliabilă. După deloc simplele şi prea puţin spontanele mişcări de trupe, detaşamentul de şoc, tipic leninist, al minerilor, se pregătea să se îmbarce în trenurile de asalt. Un singur funcţionar al CFR a încercat să blocheze, tehnic, coloana, din funcţia pe care o deţinea, în cadrul regionalei Craiova: inginerul Mănucu. Sancţionat drastic de şeful său direct, fost bun prieten şi frate al altui fost bun prieten. Deh, fără surprize viaţa ar fi banală şi fără dezamăgiri n-ai avea suport să apreciezi mai rarele surprize plăcute. Cum au plantat minerii, dintre care unii, profesionist diseminaţi, purtau incomode uniforme minereşti prea bine călcate, flori în piaţa universităţii, ştim. Ce a trecut neobservat, în focul primei pagini, a fost lipsa oricărei referiri la posibilitatea operativă a ministrului de atunci al transporturilor de a bloca respectivele coloane motorizate de asalt.
Următorul minisrtru al transporturilor, din primul govern parlamentar, fu actualul preşedinte. Sa fim o clipa atenţi. Poate fi acuzat de multe păcate, dar nu şi pentru a nu fi făcut nici o anchetă asupra colaborării de facto a ministerului preluat cu manevra bolşevică a lui Ion Ilici Iliescu. Asumată de premierul Petre Roman atunci, fie şi vizibil jenat şi à contre coeur. De ce n-a făcut-o din aceeaşi funcţie la începutul lui 1997, după despărţirea apelor, câd rămăsese de partea lui Roman, asta e altă întrebare, deloc fără sens. Căci avea aparat propriu şi nimeni nu i-ar fi reproşat că dublează cercetări judiciare născute moarte. Se pot face destule ipoteze, oe care le las, evident, la îndemâna cititorilor. Fără prea mare speranţă, admit. Şi fără a-i ofensa.
Respectivul politician a câştigat puncte în următoarea legislatură, demisionând din parlament, chipurile pentru a se pune la dispoziţia instituţiilor statului şi şi-a multiplicat capitalul politic făcându-l marţ pe următorul ocupant, deja în relaţii de rivalitate politică, în direct, la o emisiune TV realizată şi moderată de un profesionist al temelor date de la centrii de putere.
Capacitatea conflictuală nativă, accentuată cu vârsta şi mai ales cu creşterea contestării (nimic mai logic, dpdv al extinderii psihologice ale legilor mecanicii) se manifestă în premieră la începutul anului 1998, când a reuşit, aproape de unul singur, manevrând cu abilitate inerentele tensiuni interne din cadrul alianţei, atunci la guvernare, între Convenţia Democrată şi partidul rezultat din sciziunea FSN, condus de Petre Roman, primul premier demolat de o mineriadă (septembrie 1991), a reuşit, spuneam, să demoleze primul dintre cele 3 guverne ale legislaturii noniliesciene, cel condus de Victor Ciorbea. Care îşi făcuse datoria, sacrificed o popularitate ameţitoare, pentru a salva România de a intra în încetare de plăţi. Putea, deci, să plece. Trei ani mai târziu, în mai 2001, ajuns în anul precedent primar al capitalei, calcă în picioare următorul obiectiv, doborându-l pe Petre Roman de la conducerea partidului.
Doi ani mai târziu, partidul ajunge în pragul dispariţiei, cu cel mai slab procent în sondaje din ultimii 20 de ani, de la sciziunea FSN. Nu ştiu a cui a fost ideea alianţei electorale D.A., cu partidul liberal (nu vă uitaţi în gura mea, ştiu), reorganizat şi revitalizat de Teodor Stolojan, dar a funcţionat. Propus contracandidat al premierului iliescian Adrian Năstase, da, cel cu drakkuştiecâtecase, acum pe toate buzele, cel mai la zi măr al discordiei, dar să nu anticipăm. Primul ministru din primul guvern parlamentar care-şi dăduse demisia deoarece concepţiile sale liberale (deşi guvernul era fesenist!) abandonează cursa în urma straniului episod dragă Stolo. Văzându-l atunci pe actualul preşedinte lăcrimând în direct şi la oră de vârf, mi-a fost imposibil să nu mi-m aduc aminte pe actorul William Hurt, care, într-un film despre jurnalişti TV, luase jackpotul fabricând, după câteva secunde de concentrare, o lacrimă similară. Dar, într-o lume la fel de dezbinată ca acum (ei, nici pe departe la fel, vom ajunge şi acolo), lacrima aceea fabricată făcuse puncte. O neglijenţă juridică făcu inutile cele 3 mandate în plus ale alianţei adversare, PSD + PUR (ultimul, partidul de buzunar al magnatului Voiculescu-Felix), încât, în limitele unei interpetări forţate ale constituţiei (de care ambii contracandidaţi erau, moralmente, egal de capabili), totul depindea de prezidenţiale. Toată lumea îşi aminteşte de stranietatea improbabilei egalităţi perfecte, comunicate până târziu, în noapte, ca rezultat al exit pollurilor. A câştigat la mustaţă acelaşi fost căpitan de navă. Atunci a devenit unanim vizibilă rigiditatea spirituală a lui Adrian Năstase. Din care rigiditate face parte marele defect de a nu şti să pierzi. La fel de clar a devenit că duelul electoral va continua. Că va încorpora o notă personală. Că n-ar fi imposibil să fie mimat (doar au fost vecini cu locuinţa şi, în fond, de aceeaşi extracţie comunistă de eşalon periferic), dar totuşi puţin probabil. Că se va ajunge exact la faza ce inflamează azi somnul naţiunii. Că numirea ca premier a inventatului Kuki Tăriceanu, fiu adoptiv al celebrului Dan A. Lăzărescu, dispărut între timp e, în mintea marinarului, conjuncturală. Ca dovadă înţelegerea transparentă a demisiei după circa jumătate de an, pentru ca forţarea alegerilor anticipate să producă majoritatea reală, pe val. Pentru a renunţa la foştii aliaţi ai partidului iliescian, forţaţi să schimbe barca în câteva zile. Kuki îşi şi anunţase demisia, fiindu-i clar că locul lui era pe banca de rezerve, când ziaristul Sorin Roşca Stănescu s-a stricat de pe o zi pe alta cu preşedintele, care se pregătea să declanşeze războiul personal cu Patriciu, artizanul pe termen lung a unei apropieri între liberali şi social-democraţi. Kuki a profitat de inundaţii pentru a declara că nu poate abandona tocmai atunci ţara, opinia publică, amestecată cu media mereu mioapă, s-a grăbit să-l porecelască Răzgândeanu (deloc de neînchipuit sorgintea cotroceniană a poreclei). Kuki fu lămurit că tocmai forţarea constituţiei îi dă imunitate. Războiul palatelor, căruia preşedintele se pricepu să-i dea o nuanţă personală (altfel domnia sa nu se poate monta, nu te pui cu firea omului), se declanşă.
Aici e, cred, momentul unei paranteze. În politica dâmboviţeană există două personaje de plan secund, specializate în sforării de culise. Băcăuanul Viorel Hrebenciuc, cu posibile origini rutene, după nume, poreclit de CTP şobolanul rozaliu, artizanul colaborări parlamentare cu guvernul Kuki Tăriceanu, în ultimii 2 ani de mandat şi avocatul Valeriu Stoica, inspiratorul precedentei alianţe socialist-liberale, de care am vorbit deja, şi care l-a propulsat pe căpitanul de vas la Cotroceni. Simetrie semnificativă pentru teza repetării istoriei recente.
Ar trebui să nu mai amintesc istoria de după 2008, e mult mai cunoscută. Dacă o fac totuşi, mai rezumativ, e doar pentru a demonstra cu fapte recognoscibile măsura în care se repetă. Cele circa 6 luni de guvernare PDL – PSD, în definitiv tot o colaborare “contra naturii”, căci întrt-o bună dimineaţă partidul deja prezidenţial s-a trezit popular, după ce se culcase în seara precedentă ca membru al Internaţionalei Socialiste, n-au reprezentat decât ediţia rezumativă a funcţionării, aproape 2 ani, a alianţei D.A. Eliminarea, în 2007, a (atunci) PD, de la guvernare, în vederea unui guvern bicolor minoritar, cu susţinere parlamentară, seamănă perfect cu eliminarea PSD din guvernul despre care preşedintele afirmase pasional că asta-i pohta ce-o pohtise. Diferenţa îmi pare, însă, fundamentală: dacă trocul Hrebenciuc – Tăriceanu (susţinere parlamentară a guvernului în schimbul susţinerii parlamentare a suspendării preşedintelui – etapă din războiul Băsescu – Năstase) a dus la o situaţie insolită, rarissimă în praxă, dar defel imorală, majoritatea forţată de preşedinte după eliminarea PSD din guvernul pe care declarase că-l pohtise fu urmarea unui şir de trădări. Cum nimic nu mişcă fără de cauză şi coroborând principiul cauzal cu cel juridic, cui prodest, este nedovedit dar probabil că aceste trădări fost-au urmarea unor şantaje pe bază de dosar. De la Cotroceni cetire. Căci nimeni nu-i fără pată. Poate unii, foarte puţini, mânaţi doar de ambiţie şi mizând pe invincibilitatea prezidenţială. Din păcate, constituţia, croită pe măsurile lui Ion Ilici Iliescu, peste care, de altfel, actualul preşedinte trece falnic şi fără păs când îi convine, lasă o portiţă nu neapărat intenţionată, dar efectivă, care face imposibilă interzicerea prin lege a traseismului politic.
Cum a fost posibil valul de manifestaţii din ianuarie? Nu neapărat sub imperiul anului arabo-mediteranean. Cu sau fără care oala sentimentului popular, oricât ar fi românul de delăsător, lipsit de cultură politică, fierbea oricum sub presiune. Şi nici pomeneală din cauza reducerilor de salarii, căci ar fi explodat cu un an mai devreme, ci deoarece masa ajunsese să simtă dispreţul cu care voievodul o trata. Fie preşedintele, posesor al unui instinct politic de grande fauve, ajutat de un staff inteligent (sociologul Lăzăroiu se dovedi mai machiavelic decât sociologul Dâncu), forţase, provocând scandalul Arafat, descărcarea presiunii cu îndeajuns de mult timp înainte de alegeri, fie evenimentele, scăpând de sun control, au căpătat semnificaţia unei greşeli de calcul. Cu resursele mele analitice şi fără un minim de informaţii esenţiale nu mă pot decide către care versant să înclin. Altfel spus, nu pot exclude posibilitatea declanşării deliberate a crizei politice. Cel mai plauzibil argument în favoarea acestei alternative îmi pare a fi quasicompleta răsturnare psihologică. Un mare număr dintre participanţii sau doar susţinătorii valului de manifestaţii în esenţă antiprezidenţiale s-au dezlănţuit acum cu o furie cu totul incompatibilă cu firea celor câţiva pe care-i cunosc împotriva actualului guvern, debil el oricum. Iată o lecţie practică de manipulare profesionistă în masă, folosită, cu mijloacele de comunicare ale epocilor dar cu aceeaşi cunoaştere a psihologiei practice, cel puţin din epoca decadentă a imperiului roman.
În treacăt, incuria unor Boc şi, iată, blaga, unic candidat cu misiunea de a reda partidului competitivitatea, e perfect exprimată de calificarea, malam fidem, a alianţei social-liberale (la a cărei structură ei înşişi mai participaseră, sub sigla D.A.) cu termenul rostit ostentativ scârbavnic socialistă. Ca şi cum un partid care, executând docile ordinele prezidenţiale, luase măsuri de orice natură numai de dreapta nu.
Las deliberat deschisă schiţa tabloului, căci asta-i raţiunea de a fi a unui text de blog, iar nu triviala afirmare a ideilor proprii. Nu înainte de a adăuga doar 3 elemente: primo: am fost mult timp reticent faţă de ideea de blog. Minte înceată, de ardelean căpos, căpăţânos şi încăpăţânat. Cutie craniană din lemn ciobit, plină cu tărâţă. Care, deloc neglijabil, sub imperiul undelor acustice externe, ia tot felul de configuraţii, modificând permanent viteza sunetului în masa tărâţelor. Nu-i, până la urmă şi la urmă, un modus operandi de lepădat. Deşi apreciam blogurile unor oameni culţi, de la care ai mereu ce învăţa, nu mi-e jenă să-i nominalizez pe Pierre Rădulescu şi pe Dan Romaşcanu, repetam idiot: de ce să-mi fac eu blog dacă au blog Adrian Năstase (sic) şi Elena Udrea? Confirmarea că am făcut bine rugând-o pe Ella să-mi facă blog am primit-o când tembelismul unor hosteri îmi distrusese blogul. Aproape simultan cu blocarea blogului incomparabil mai importantului profesor Liviu Antonesei. De către cu totul alţii, al lui. Secundo: am tot repetat comentând în beneficial unuia sau a altuia, pe Facebook, celebra vorbă a lui Petre P. Carp. E momentul s-o plasez şi aici. Penrtru a-mi defini, comparativ, poziţia. E cunoscut faptul că politicianul boier fusese, dincolo de obsedaţii republicani, datoriă cărora partidul liberal fusese poreclit cel roşu în epocă, dincolo de moftangii zugrăviţi genial de Caragiale, cel mai nobil adversar politic al regelui Carol I. Nimic mai românesc decât paradoxul că, la consiliul de coroană din august 1914, când regale fu pus în minoritate şi se decisese neutralitatea, P.P.carp să fi fost singurul care l-a susţinut pe Carol, argumentând că România ar trebui, spre avantajul ei, să execute tratatul secret de alianţă cu Puterile Centrale. A transpirat. Ambasadorul ţarului tuturor Rusiilor i-a reproşat politicianului boier că ar fi filogerman. Trecem peste tâmpenia argumentului. Afinităţile elective nu sunt subiect de judecată. Dar răspunsul lui P.P.Carp a străbătut vremurile, iată, peste 2 ani se va face veacul de atunci. Elegant, sec, anihilant: Excelenţa sa se înşeală. Nu sunt filogerman. Sunt rusofob. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e nevoie să explicitez comparaţia, făcută respectând absolut toate proporţiile. Şi, în fine, dar nu cel mai puţin impretant element, tertio: am pus ieri în pagina mea Facebook un catren, parodie după celebrul cântec al Pieţii Univeristăţii, al regretatului Cristi Paţurcă, vecinul meu de salon timp de o săptămână:
Mai bine cimpanezeu, decât marinar,
Mai bine ciumpalac, decât măcelar.
Mai bine anonim, decât încruntat,
Mai bine golan, decât împărat.

Grifulvin V