MÂNDRIA VECHIMII

Am mai scris, într-un context sau altul, până in vara lui 1958 habar n-aveam de fotbal. Dar odată informat, în premieră, incubaţia microbului a fost instantanee. Aşa că peste câteva luni voi acumula 63 de ani în meseria de supporter. Am precizat altă dată al căror culori sportive. Am rămas consecvent supporter al aceloraşi culori. Acum e vorba de alt aspect al acestei meserii. Are sens doar să amintesc originea microbului inoculat.

Printre publicaţiile care se citeau regulat în familie, era săptămzânalul Magazin. La un moment dat, în acea vară, pe prima pagină era fotografia unui tânăr negru, în echipament sportiv. Legenda fotografiei explica: Brazilianul Pele (18 ani) cel mai bun fotbalist al turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal dn Suedia. Îi auzisem pe adulţii care gravitau în jurul buricului meu vorbind de fotbal. Nu pricepeam nimic. Subiectul era cu totul în afara ariei mele de interes. Care nu era deloc restrânsă.

Nu pricep nici acum declicul declanşat de acea pagină de săptămânal. Care săptămânal era şi a rămas multe zeci de ani o enciclopedie popular su generis. Sigur că până la acel declic citeam toate publicaţiile conumate de familie. Orizonturi, Scena şi Ecranul, care aveau să dea roade mai târziu. Din prima aveam să aflu, cu mult înainte de a reîntâlni noţiunile la şcoală, despre defectul de masa, ca bază pentru fenomenele nucleare. A doua făcea legătura cu colecţia antică a revistei interbelice Cinema. Păstrate de mama mea. Până cu 2 ani înainte, aveam şi eu ziarul meu: Scânteia Pionierului. Unde luasem contact, sub forma de benzi desenate, de celebrul roman al lui Radu Tudoran. Îndată după scurt circuitul paginii cu Pele, am început să cumpăr Sportul popular. Pentru care ispravă mai chiuleam de la geografie. Domeniu în care eram, la nivelul de atunci, expert. Nu doar din cauza lui Jules Verne. Coincidenţele au lucrat sinergic. Începui să citesc Miroir Sprint, la care proful meu de rusă. A cărui sotie, de română urma să-mi devină dirigintă.

Ravista franceză avea format sepia. În aceeaşi vară a apărut Revista Sport. Imitaţie ca format. Surprinzător, cu calitate grafică comparabilă. Lunară. Promovâd o semnătură de talent. Regretatul Ioan Chirilă. N-avea cum să nu atragă. Adiata mea nativă, de a asimila notiunile la modul sistematic – şi systemic – m-a făcut să încerc a înţelege mecanismele disciplinelor sportive care arborau, în ţara mea, culorile aceleiaşi grupări. Roşu + albastru. Sigur, handbalul e lesne de înţeles, dar rugby mai puţin.

Înstinctul de contradicţie şi încăpăţânarea mi-au servit la consolidarea documentării sportive. Adică valorificarea plenară a lecturii zilnice. Fui pedepsit, un an sau 2 mai târziu, după ce luasem singura notă de 4 din 11 ani de şcoală, să nu mai cumpa săptămâni cotidianul de sport. Pedeapsă abilă, în teorie nimic nu m-ar fi frustrat mai usturător. Dar efectul educative fu nul. Cu rezerva de mărunţiş adunată pentru orice eventualitate, am surmontat fără păs condamnarea. En passant, în cei 11 ani de şcoală am mai luat un 2 şi un 3. La acelaşi profesor. Pe care întâmplarea mă ajută, puţin mai târziu, pe alte câmpii, să-i plătesc subţire. Dar asta n-are legătură cu praxa lecturii zilnice.

Care lectură zilnică cunoscu hiatusuri. Din căminul studenţesc îmi era mai greu să cumpailnic ziarul. Mă revanşam în vacanţe. Apoi, în cei puţin peste 19 ani de service, mi-am asigurat, treptat, abonamentul. În ultimii ani nu-ţi era primit abonamentul la Sportul popular decât dacă aveai şi abonament la Scânteia. Am manevrat să-mi fie socotit abonamentrul politic al cuiva apropiat.

Dacă m-aş fi fraierit intepretând naiv aparenta schimbare de regim, m-a ferit evidenţa. Cotidianul ş-a reluat vechiul nume, Gazeta sporturilor. Cum se cheamă şi acum. Dar ce sărea în ochi, mai ales unui citator cu vechimea mea, era că neutralitatea asexuată antedecembristă explodase în minciună dizgraţioasă.

Au trecut 31 de ani. Au apărut şi alte cotidiene de sport. Slabe. Am preluat butada Caţavencilor. Îi spun, în public, codidianului pe care-l deschiz zilnic, online, Mazeta sporturilor. Mă calcă pe nervi. Progresiv. Dar am ales să lătesc preţul enervării pentru cultivarea à outrance panaşul vechimii.

Numărul semnăturilor pe care le boicotez creşte permanent. Îmi surâd în barbă zilnic. N-au ce-mi face. Comentez rarissima.