MESERIA DE CITITOR

– articol publicat de revista TIMPUL: http://www.revistatimpul.ro/view-article/2680 –

Pe Ina Simona Cîrlan am întâlnit-o cu vreo 10 ani în urmă. Pe un website literar amatoristic. Ce făceam eu acolo nu contează. Decât în măsura în care mă interesa mai ales reacţia la postările mele. Care era, în medie, foarte departe de standardul fostului şi anticului cenaclu Joc Secund şi avea să se dovedească depăşită, calitativ, oarecum firesc şi de reacţia medie a regretatului Cenaclu de la Muzeu. Muzeul Literaturii. La altele, destule, n-am participat, decât mai puţin decât episodic. Dece insist cu evaluări care ar putea ofensa orice eventual cititor care va fi făcut parte din palmaresul respectivului website, în fond tot un cenaclu adaptat la realitatea internautică? Pentru a fixa un reper. Ina Simona Cîrlan ieşea în evidenţă printre cei care comentau, deci citeau, precum macii din lanurile de grâu. De atunci am mai întâlnit un singur ochi de lector, calificat acesta din urmă, cu o acuitate mai accentuată. Fără a-i ofensa câtuşi de puţin pe zecile de critici profesionişti pe care i-am urmărit în presa culturală în ultimele zeci de ani. Fără a-I ofensa câtuşi de puţin pe cei care au scris despre ce-am scris eu însumi.
De la o vreme am început a-i citi blogul. Scrie jucăuş, tonic, bine dispus, aplicat. Surprinde foarte multe fracturi ale cotidianului, stăpâneşte mai toate laturile comicului: de limbaj, de situaţie etc. Posedă un simţ acut al diagnosticului social. Premise pentru un bun satiric. Ce am a-I reproşa, cu nu mai mult de juma’ de gură (căci ştiu că timpul îi e cea mai problematică resursă) e că nu se ia în serios şi, pe cale de consecinţă, progresul unul talent real e mai greu sesizabil în aceşti ani. Evident, scria dinainte de a-i remarca eu acuitatea de lectură.
Cartea căreia încerc să-i extind, cât de cât, aria cititorilor poartă ca titlu numele unuia din serialele blogului său: Scrisori deschise din imprudenţă, e produsă de editura ieşeană Opera Magna, în 2015 şi girată de Călin Ciobotari, care semnează atât Cuvântul introductiv, cât şi textul de pe ultima copertă. Textele au, deci, o anume sedimentare, dovedesc, alături de calităţile mai sus identificate, o experienţă a scrisului şi a contactului cu cititorii. De altfel acel website literar pe care o întâlnisem constituia prin sine însuşi un public definit şi mai numeros decât destule cenacluri în direct. Al doilea capitol mai dovedeşte lipsa benefică de complexe, etalând un titlu perifrastic, cu humor exploziv: Viaţa ca o ceapă.
Sintagma, mai mult sau mai puţin uzată, românul e născut poet, are cel puţin un pandant la fel de viguros. Românul e născut şi satiric, în egală măsură producător şi consumator de humor sub toate formele cunoscute, de la banc la astfel de texte. E greu de presupus că viaţa curentă a românilor din epoca literaturii romantice nu avea doza ei de elemente valorificabile de scriitori din stirpea căreia autoarea îi aparţine. Subgenul s-a născut cumva direct cu liderul incontestabil. Predecesorii lui Caragiale sunt, prin comparaţie, greu de citat şi ponderea lor în istoria literaturii române e ca şi neglijabilă. Reversul medaliei e că nenea Iancu a tras o brazdă largă şi adâncă, a creat un model. Deloc de mirare că a fost urmat, mai ales în interbelic, de un pluton de epigoni, în sensul cel mai pozitiv al termenului. De-ar fi să-I cităm doar pe doi mai răsăriţi, oarecum specializaţi: Damian Stănoiu pentru mediul monahal, maiorul Gh. Brăescu pentru cel militar. Sigur că acest mediu a fost fertil pentru observaţia satirică, de la antecesorul Babalbaşa la postbelicul colonel Nicolae Tăutu. De n-ar fi existat Caragiale, cei doi scriitori interbelici ar fi fost corifeii subgenului. Dar, dacă, prin absurd, Caragiale n-ar fi existat, e îndoielnic că ar fi apărut ei înşisi. În ciuda mediului fertil. Să nu-l omitem, pentru perioada interbelică, nici pe rafinatul dar mai puţin vigurosul Păstorel. Nu cu epigram, ci cu schiţele de gen, totuşi inegale.
Ar fi contraproductiv să cităm scriitori din ultima jumătate de veac, am face un deserviciu autoarei. Rostul microexcursului istoric nu e de a contextualiza, volumul Inei Simona Cîrlan merită comentat în sine. Dar girantul volumului îi face el însuşi, din inteligibilă bunăvoinţă, un deserviciu neintenţionat, unul subtil: Apropiindu-se de Caragiale, autoarea declanşează o amplă şi subtilă satiră naţională… Fraza e valabilă, exacta şi cu acoperire în text. Dar, partea ei introductivă, deşi adevărata în sine, aruncă asupra restului analizei un nedrept abur encomiastic, prin omiterea proporţiilor.
Acest volum nu e, totuşi, primul publicat de autoare. E al doilea. Primul este Gondola de Constanţa, în coautorat cu scriitorul constănţean Dan Norea. Subtitlul Cu inboxul la vedere dezvăluie cumva formula cărţii, un dialog epistolar via e-mail între coautori. Faptul de a fi prefaţată de Cornel Udrea e simptomatic. Consacratul humorist e, in lectura semnatarului acestei recenzii, cel mai apropiat gen proxim pentru scrisul moldovencei stabilită pe lângă Veneţia. Şi tot simptomatic, asta ca relevanţă literară, conversaţia orală a autoarei e lipsită de orice umbră de acşient moldovinesc, dar şi Veneto-lombard. Ba chiar italiana ei, ascultată pe youtube, la o lansare locală, e curată, fără regionalisme. Ceea ce denotă un simţ al limbii de acurateţe rezonantă atât cu acuitatea dovedită ca cititor, cât şi cu giumbuşlucurile de limbaj mânuite cu naturaleţe şi chiar cu conştiinţa propriei identităţi. La acest de fapt autentic debut tipărit, socotit ca atare de semnatar, nu doar deoarece îşi asumă propriile texte ca autor unic, ci chiar ca spor de densitate textuală şi efect exploziv, Ina Simona Cîrlan e un autor constituit.
Tocmai valenţele etalate cu naturaleţe, cu dezinvoltură şi chiar cu o umbră decentă de insolenţă, care nu-I şade rău, obligă comentatorul să se aştepte la un efort ulterior al autoarei de a-şi cunoaşte şi a-şi atinge în timp limitele reale. Căci subgenul practicat e riscant. Fiind unul de succes, când nu oferă texte banale, iar acest volum de sinteză nu e deloc banal, subgenul tentează la autolimitare. La omiterea unei mize literare majore. Pe care, în lipsa unui efort sisific, nu vom şti, nici noi, cititorii, ceea ce nu (prea) contează, dar mai ales nu va şti nici ea dacă poate numai atât sau poate mai mult.
A exemplifica cele de mai sus cu text ar frustra cititorul de surpriza pe care efectele ludice o vor provoca irepresibul. Detaşarea calmă, termen fericit cu care girantul literar caracterizează textul autoarei, e emblematică. Diagnosticul exact. Oare? Nu chiar. Cel puţin nu 100%. Dintre idiotismele satirizate, cel mai acut amendat îmi pare barbarul jargon internautic. Iată singurul fragment care socot că nu numai merită, ci e obligatoriu de citat:
17 iul
Am aflat o veste groaznik!!! Snt distrusaaaaaaaaaaaa! Am descoperit k ingershul meu m tradeaza k skrba aia de skorpiutza92… nu pot s kred k snt din nou distyrusa att de tare. I-am scris kteva versuri sa vada ce-a pierdut.
“Adio ingersah iubit
Te las aqm cu bn
s-a stins iubirea dintre noi
Shi dorul meu de tn
…….
Vei plange k ai faqt un rau…
…Shi sufar pt tn!”

Va urasc pe totzi!!!
Dincolo de ridiculizarea modului de scriere pe internet a unui segment important al generaţiei nominal şcolare, fragmentul denunţă o întreagă mentalitate. Şi o face artefactic. Căci, evitând agramatisme de gen neam du-s, punând cratimele la locul lor, ironia se acutizează. Detaşare? Da. Calmă? Poate. Mie-mi pare reflexul unui clocot interior al unei vorbitoare de română şi de italiană fără accent.
În autoarea debutantă în formula tipărită (ambele cărţi se vând simultan şi în versiuni digitale, pe canalele specifice) se ascunde o scriitoare. 96.86% e problema ei s-o scoată la lumină. Nu mâine. La vremea cuvenită. Dar restul pânăla 100% e şi problema cititorilor. Pe care aceştia o pot rezolva exercitându-şi, pretenţios, pe măsura promisiunilor, meseria de cititori.