PUŢINĂ ISTORIE CONTRAFACTUALĂ

Întrerup seria de texte bazate pe filme şi cărţi – şi amân textele polemic-politice, pentru un subiect de… antichitate. Relativă. Prilejuit de perioada calendaristică.

Pe 1 septembrie, deci cu mai puţin de o săptămână În urmă, se adunau 76 ani de la declanşarea celui de-al doilea război mondial. Dar, oricât de importantă ar fi pentru istoria cu I, data asta, relevanţa ei e diminuată de altele 2, conexe. În primul rând cea de 23 august, apoi cea de 17 septembrie. Legate strâns Între ele. Ce se Întâmpla la 23 august 1939? Se semna, la Moskova, celebrul pact Ribbentropp – Molotov. Miniştrii de externe ai lui Hitler, respectiv Stalin. Cei doi mari diktatori ai epocii. Pactul, numit formal de neagresiune reciprocă, asigura, de altfel, pe parteneri, cele doua regimuri totalitare ale Germaniei şi Imperiului Roşu, prin protocolul secret afferent, Împărţirea Între ei a sferelor de influenţă În Europa. Hitler se pregătea să atace Polonia, după ce luase puterea pe 30 ianuarie 1033, constituind aşa numitul cel de-al treilea Reich, după ce anexase Austria un an mai târziu, după ce militarizase Renania În 36, după ce anexase regiunea sudetă a Cehiei, cu o minoritate germană semnificativă, ca urmare a acordului de la München, În 1938, după ocuparea Întregii Cehoslovacii pe 15 martie 1939. Toate astea asistate de pasivitatea criminal a democraţiilor occidentale. Dar private cu interes de Stalin. Ca urmare a coordonării politicii agresive cu imperiul Stalinist, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie dinspre Pomerania, Stalin a atacat-o pe 17 septembrie dinspre est. In 3 săptămâni, statul polonez, reconstituit în 1920, ca urmare a câştigrăzboiului de 2 ani împotriva armatei roşii, după 125 de ani de la desfiinţarea sa, a încetat să existe timp de 6 ani.

Dacă 1 şi 17 septembrie sunt consecinţa imediată a lui 23 august, consecinţele internaţionale conţin o doză de absurd. În baza garanţiilor acordate de Franţa şi Anglia Poloniei, acestea au declarant, e 3 septembrie, război Germaniei. Aşa a început cel de-al doilea război mondial. Nu e locul aici de a ne ramifica, discutând motivele schimbării de atitudine a democraţiior apusene. Ce vrem să subliniem e că o inconsecvenţă formală, justificată în contextul raportului de forte, n-a suscitat, în 76 de ani, nici o observaţie de care să fi auzit, de care să fi citit. Justificarea politică a acestei grave inconsecvenţe formale pare a fi fost luată ca atare de toţi observatorii, fiei ei istorici, fie reprezentanti ai marelui public. Ba chiar timp de multe zeci de ani, cel puţin românii şi, desigur şi celelalte neamuri subjugate de imperiul roşu, aceasta inconsecvenţă nici n-avea cum sa fie sesizată. Căci istoria oficială în imperiu şi în sfera sa colonial ocultase colaborarea perfecta, în această primăfază a războiului, între cele două regimuri totalitare agresive. Cea mai mare parte a generatiei mele a aflat de corelarea agresunii Wehrmachtului şi a armatei roşii în distrugerea statului polonez.

Dar care e inconsecvenţa formală? Elementar, dragii mei doctori watsoni. Aceleaşi garanţii acordate Poloniei, urmare a cărora Franţa şi Anglia declaraseră, pe 3 septembrie, război agresorului german, ar fi fost de natură să determine dublarea actului, luat ca atare, prin decararea războiului faţă de celălalt agresor. Imperiul roşu. Realitatea material era evidentă. Războiul declarat Germaniei s-a dovedit un act pripit, lipsit de bază tehnico-materială. Dar nu mai era, la 3 septembrie 39, evitabil. Dar un război împotriva ambilor coloşi militari era de neconceput. Democraţiile occidentale şi-au valorificat şansa doar după6 ani, ca urmare a două alte acte absurd. Ambele decise de Hitler. Atacarea imperiului roşu si războiul declarant quasigratuit Statelor Unite, la 11 decembrie 41. La 4 zile după cerea ce americanii aveau să numească ziua infamiei. Pe termen lung, agresorul german nu avea nici o şansă împotriva unei coaliţii eterogene, în font tot absurd, care cumula resurse disproporţionate faţă de suma resurselor adunate de Hitler după cucerirea unei bune părţi din Europa.

Tot acest curs al evenimentelor, ciudat pe alocuri, a avut ca una din surse, anume una din primele cronologic, tocmai inconsecvenţa, oricât de justificată, a democraţiilor occidentale. Până acum ne-am limitat la fapte. De aici intrăm, ăsta e rostul demersului, pe teritoriul aşa numitei istorii contrafactuale. Sau al , înlimbaj colocvial. Sigur că această abordare e evitată de multă lume. Cu precădere de istorcii profesionişti. Dar ea nu e lipsită nici de sens, nici de utilitate. Lucrând rational în ipoteze de lucru se pot identifica laturi interesante, nevalidate ca atare de istoria reală. Ori, întregul demers de faţă are la bază o foarte serioasă lucrare, întâlnită într-o la fel de serioasă carte de istorie militară: Bătălia din Ardeni, de Henri Bernard şi Roger Gheysens, apărută, în traducere, prin anii 80. Autorii demonstraseră, pe baza calculelor logistice standard, că, aplicându-se, în septembrie 44, strategia ofensivei pe o direcţie principală şi acordându-se mareşalului Montgomery resursele cerute insistent de acesta, grupul de armate anglo-canadian ar fi avut şanse reale de a ajunge la Berlin, forţând Rinul inferior şi pătrunzând pe câmpia nordică a Germaniei. La stilul meticulous al lui Monty, e foarte probabil căel însuşi, eventual cu statul său major, va fi făcut exact aceleaşi calcule logistice, n-ar fi cerut de-a surda resurse, nu era defel gambler.

Că partea americană n-ar fi acceptat niciodată ca un englez, mai ales unul celebru nu numai în ţara lui, să devină vedeta campaniei începute în Normandia, pe 6 iunie acelaşi an. Că e posibil ca opţiunea pentru ofensiva pe întreg frontal să nu fi fost decisă doar de firea echilibrată a lui Eisenhower, ci să se fi ţinut seama şi de considerente psihologice, într-un an de alegeri americane, da, e posibil. Dar cântărirea greutăţii tuturor argumentelor, pe toate planurile şi logic acer să presupunem că totul fusese decis la Teheran, în 43. Stalin ţinuse cu extremădeterminare ca el să fie cel care va ocupa Berlinul. Un Roosevelt infirm şi invidios pe puterea absolute a lui Uncle Joe, putere pe care şi-ar fi droit-o penrru el în cea mai mare democraţie a lumii în epocă şi un Churchill conştient că nu poate depăsi rangul de vioara a treia fixaseră Elba ca limită a zonelor militare de acţiune. Monty n-a avut niciodată nici o şansă. Dar iată că cel puţin doi autori belgieni fac, la multă vreme după război, dovada că tehnic ar fi fost posibil. Pe de altă parte, în plan mental, generalul cowboy (dacă nu cavaler medieval rătăcit în secolul mecanizării armatelor, George Patton, era încă şi mai determinat să ajungă la Berlin. Dar plasarea armatei lui în flancul drept al dispozitivului aliat îi reducea spre zero şansele logistice. Dar aceast plasament era consecinţa logică tocmai a succesului strategiei care relizase străpungerea de la Avranches, în sudul Normandiei, urmată de cavalcada traversării Franţei. Cele două aripi ale dispozitivului aliat pe frontal de vest au jucat, prin forţa lucrurilor, în contra timp. Justificând, la urma urmei, strategia pe front larg şi pe plan strict militar.

Să revenim la demersal contrafactual. Ce s-ar fi întâmplat dacă, prin absurd, Franţa şi Anglia ar fi dovedit consecvenţă şi ar fi declarant război şi imperiului roşu, pentru atacarea Poloniei? Dincolo de imposibilitatea strategică din toamna lui 39, existau şi impedimente istorice. Precedenta confruntare între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Rusia, pe de alta, se derulase, cu (prea) mică amploare şi intensitate, cu aproape un secol în urmă. În războiul Crimeii. Pe când rivalitatea franco-germană, resuscitată şi exacerbată de războiul franco-prusac, de la 1870, era maivie şi de data mai recentă. Mai mult, sistemu de alianţe din primul război mondial tindea să se păstreze în bună măsură. Chiar dacă pe 17 septembre 39 era departe de a fi evident. Dar să admitem, ca ipoteză de lucru, că inerţia istorico-politică ar fi fost depăsită de necestăţile morale ale consecvenţei. Şi imperiul roşu ar fi fost plasat militar exact unde se situa de facto. Alături de aliatul de conjunctură. Cu care începuse a-şi împărţi Europa. Imperiul roşu ar fi fost obligat să reacţioneze în faţa ipoteticei declaraţii de război. Dar cum şi unde, în acea fază? Singurul punct de contingenţă cu sfera imperiului britanic era Afghanistanul. Aveau să se ciocnească şi în Iran, când erau deja aliaţi, dar atunci? Resursele lui Stalin abia îî ajungeau pentru campania de cuceriri din anul următor. De la mica ciupeală, oricum suficientă, în faţa Finlandei (fost ducat ţarist), la acapararea ţărilor baltice pe baza unui program de folosire a coloanei a cincea şi a cozilor locale de topor, până la cel de-al doilea rapt al jumătăţii de Moldovă, furată în 1812 prin trădare. Plus jumătatea nordică a nordului aceleiaşi Moldove, revenite la ţra mumă prin descompunerea imperiului mitteleuropean. Teritoriu cu care Ruia n-a avut niciodată nici în clin, nici în mânecă. Plus fâşia rezultată din lăţimea creionului lui Stalin, ţinutul Herţa. Dar Stalin avusese prudenţa de a materializa protocolul secret al tratatului cu Hitler abia după succesul blitzkriegului Wehrmachtului în primăvara lui 40 în apus. Ce forţă ar fi avut Stalin în toamna lui 39 de a lovi Anglia şi Franţa, când Germania însăşi se pretase la absurdul război ciudat? A, aţi uitat de ăsta? Un mare pariu al lui Hitler. Forţele militare pe care le avea la începutul războiului abia îi ajunsesră să distrugă jumătatea vestică a Poloniei. Lăsase cam 36 de divizii în spatele liniei Siegfried, să facă faţă celor cam o sută de divizii franco-engleze. Mizând câştigător pe mentalitatea defensivă adânc imprimată a statului major francez.

Dar, dacă imperiul roşu ar fi avut posibilităţi subţiri de a prejuducia militar Franţa şi Anglia în toamna lui 39, nici acestea din urmă n-ar fi avut mai multe. Unei declaraţii de război ipotetice, ca materializare a consecvenţei politice, sa-I fi urmat un dublu război ciudat? Poate imperiul roşu ar fi devansat pretenţiile faţă de România, aliata naturală a Franţei. Nuprin ultimatum, ci prin atac direct. Ar fi devansat, foarte probabil şi pretenţiile Ungariei lui Horthy. Ar mai fi cedat Româia fără luptă? Puţin probabil. Ar mai fi luptat Stalin şi cu Finlanda? Ar fi împărtăşit România soarta Poloniei? S-ar fi încăierat prematur cei doi diktatori pe petrolul românesc? Ar fi trimis Stalin câteva divizii simbolice alături de ofensiva Runstedt-Guderian, din primăvara lui 40? Şi-ar fi păstrat Franco, epuizat de războiul civil, neutralitatea discret binevoitoare faţă de francezii ajunşi în Anglia după înfrângere? Întrebări la care e greu, dacănu foarte greu de răspuns bazat pe argumente solide. Dar întrebarea fundamentală e alta. Constrâns la o alianţă mai strânsă cu Stalin, ca puteri aflate ambele în război, oricât de ciudat, cu democraţiile occidentale, ar mai fi atact Hitler imoeriul roşu? Pote totuşi da, dar cu o probabilitate sensibil mai redusă.

Dacă situaţia europeană s-ar fi schimbat nu foarte mult, în primul an, schimbarea majoră ar fi crescut în probabilitate în extremul orient. Imperiul Soarelui Răsare, aliat cu cel de-al treilea Reich pe baza pactului antikomintern, s-ar fi situat în imbroglio, văzâdu-se simultan aliat cu Stalin. Probabil tretatul de neagresuine cu acesta s-ar fi senat mai devreme, strategia anti occidental în Pacific mai motivate. Poate Pearl Harbor ar fi avut loc mai devreme. Când Japonia ar fi fost încă mai puţin pregătită, aşadar poate supremaţia lor în Pacific n-ar fi atins jumătatea lui 42. Dar consecinţa imediată a unei asemenea modificări ar fi fost o declaraţie de război a Germaniei şi Italiei prematură împotriva USA, care, poate, nici n-ar fi mai avut nevoie de legea lend-lease. De pe urmă căreia Stalin şi armata roşie au profitat mai mult decât bătrâna Anglie.

Esenţialul ar fi fost că probabilitatea coaliţiei antihitleriste ar fi scăzut sensibil. Sau s-ar fi amânat cu cel puţin un an. Esenţialul ar fi fost că probabilitatea coaliţiei antihitleriste ar fi scăzut sensibil. Sau s-ar fi amânat cu cel puţin un an. Una peste alta, la acest nivel superficial de analiză – una mai amănunţită ar depăşi pretenţiile unui articol de blog – foarte mare schimbare a tabloului n-ar adduce eventuala, ipotetica, declaraţie de război, adresată de Franţa şi Anglia imperiului roşu după 17 septembrie 39. Poate singura ţară cu o şansă firavă, dar existent, de a rămâne în sfera de alianţă antitotalitară, cee ace i-ar conferi o şansă, tot firavă dar nenulă, de a evita tragedia, calvarul postbelic, ar fi România.

Cum, deşi destule arhive s-au deschis, multe lucruri s-au lămurit despre începutul războiului, nici o informaţie despre cel puţin o eventuală luare în discuţie a a declaratiei respective de război. Nici o urmă. Aparent, nimeni, în 2 guverne, în 2 parlamente, în 2 state majore şi în opinia publică a două ţări de prim rang nu s-a gândit nici o clipă că elementara consecvenţă cerea acea declaraţie de război. Abia acum tabloul devine cu totul straniu. Iar cum potenţiaulul de analiză al conducerii celor 2 ţări îl depăşeşte cu foarte mult pe cel pe care l-am putut derula acum, aici, iar concluziile noastre, oricât de superficiale, nu vădesc riscuri majore, disproportionate, ale gestului elementar de a face declaraţia împotriva lui Stalin, stranietatea se accentuează.

Faza contrafactuală fiind epuizată, să facem paşii următori, pe urmele datei de 23 august. Facem saltul cuvenit de 5 ani. Paris şi Bucureşti. Strategia lui Eisenhower, care, cel puţin în această privinţă nu comporta diferenţe de opinie între comandanţii de grupuri de armate, era de a ocupa/elibera Parisul cât mai târziu cu putinţă. Ar fi urmat ca două mari coloane să traverseze Sena în amonte şi în aval de Paris, reunindu-se ulterior la nord est de capital. Astfel –ar fi tăiat aprovizionarea garnizoanei de ocupaţie cu resurse. Militare în primul rând. Garnizoana s-ar fi sufocat şi n-ar fi avut decât să capituleze într-un târziu. Lipsa de reaism a acestei strategii e de-a dreptul uluitoare. După aproape 3 ani de război, americanii încă nu înţelegeau mentalitatea ui Hitler. După aproape 2 de interacţiuni nu foarte confrtabile, nici liniare, cu diferitele componente ale entităţii franceze, nu-i înţelegeau nici pe aceşti incomozi aliaţi. Hitler nu avea cum să nu facă din păstrarea Parisului, altfel un punct cu valoare tactică limitată, odată ce tăvălugul aliat putea trece Sena unde voia, un element fe prestigiu. Cine-l va fi văzut pe dement vizitând pe furiş Domul Invalizilor, în vara lui 40, nu se putea aştepta la altceva. Cu atât mai puţin la reversul medaliei: un Parispe cale de a fi pierdut, trebuia, în mintea abulică a celui care, după Stalingrad, nu-şi putea controla simptomele de Parkinson, să fie distrus. Cum a scăpat Parisul de soarta menită de paranoicul dictator? Printr-un paradoxal concurs de împrejurări. Numit de curând commandant al regiunii din jurul oraşului, generalul Choltitz, călăul Varşoviei, după ce cucerise fortăreaţa Sevastopopului, descinsese decis să îndeplinească ad litteram ordinele fuhrerului său. Ce l-a făcut să-şi schimbe atitudinea, până la a deveni unul din cei doar 3 bărbaţi preocupaţi de salvgardarea oraşului lumină. Alături de Raoul Nordling, consulul Suediei şi, doar apparent paradoxal, de Bobby Bender, agent Abwehr. Pentru cei care nu ştiu, serviciul de infomaţii şi contrainformaţii al armatei. Echivalentul GRU la imperiul roşu. Trădare la acesta din urmă? Nici pe departe. În toamna lui 44 oamenii lucizi vedeau sfârşitul regimului nazi şi a sabota ordinele demente ale lui Hitler însemna a acţiona în interesul pe termen lung a propriei ţări.

Nu la fel de responsabili faţă de soarta Parisului au fost comuniştii. De fapt, iniţiativa lor a fost de-a dreptul opusă. Au forţat, iresponsabil, o insurecţie. Cunoscând soarta Varşoviei. Cunoscând şi strategia aliaţilor. În ciuda opoziţiei ramurii gaulliste a Rezistenţei. În ciuda ordinelor categorice ale generalului Pierre Koenig, care comanda, de la Londra, toate miscările Rezistenţei. În ciuda lui Jaques Chaban Delmas, reprezentantul în Paris al Franţei Combatantei, fostă Franţa Liberă, organizaţia militară a lui De Gaulle. General la 39 de ani, viitor prim ministru al Franţei, în anii 60-70. De mirare? Nu. Comuniştii francezi, printre cei mai puternici din ţările occidentale, nu erau decât prelungirea îndepărtată a degetelor lui Stalin. Comuniştii francezi propovăduiseră, timp de un an, între 22 iunie 40 şi 22 iunie 41, între armistiţiul Petain şi atacarea imperiului roşu de către Hitler, colaborarea cu ocupantul german.

Soarta Parisului se juca între ordinele de distrugere ale lui Hitler, amânarea din ce mai riscantă a acestora de către generalul german, strategia aliată şi competiţia acerbă dintre comunişti şi gaullişti pe baricade. Paris n’est Paris qu’arrachant ses pavées, clamase Louis Aragon, poet comunist. Gaulliştii, implantaţi în poliţia pariziană, declanşară greva general şi ocupară Prefectura de Poliţie, în dimineaţa de 19 august. Nereuşind să blocheze insurecţia, furară startul. Cititorii care au vizitat Parisul ştiu că palatal prefecturii de poliţie e situate pe L’isle de la Cit, vis-à-vis de faţada catedralei Notre Dame. Hr cerului, tancurile trimise de von Choltitz împotriva prefecturii de poliţie îşi îndreptară tunurile în direcţie contrară catedralei multiseculare.

Şansa Parisului fu amănuntul că singurul ofiţer cunoscător de engleză al colonelului Rol-Tanguy, comandantul comunist care dirija insurecţia, trimis la aliaţi să ceară paraşutarea de armament, reuşi să-i convingă pe aceştia să intre urgent în oraş. Urmă o cursă de viteză a diviziei blindate constituite din militari gaullişti, încadrată în armata lui Patton şi condusă de generalul Leclerc. Cea mai neomogenă mare unitate aliată. Cu destui soldaţi coloniali, care nici nu văzuseră Parisul. La Rambouillet divizia îl întâlneşte pe De Gaulle, care-I păcălise pe aliaţi şi ajunsese din Africa de Nord în Franţa.

23 august. Divizia Leclerc e, încă, pe drum. La Bucureşti, tânărul rege Mihai o ia înaintea comuniştilor şi-l arestează, în palatal regal, pe mareşalul Ion Antonescu, revenit de pe front şi anunţă, seara, la radio, întoarcerea armelor împotriva aliaţilor germani de până ieri. Cu ceva mai puţin de un an în urmă, pe 9 septembrie 43, mareşalul Italian Pietro Badoglio, care-şi asumase funcţia de premier al Italiei, în urma demierii, cu 2 luni în urmă, a lui Mussolini, de către Marele Consiliu Fascist, capitulase în faţa aliaţilor. Dar Itaia mai avea să aştepte până la finele războiului. Wehrmachtul ocupase imediat ţara, încetinind avansul aliaţilor spre nord. Wehrmachtul era, încă, destul de puternic. La finele lui august 44, în plină ofensivă de vară a armatei roşii, dispozitivul german din România avea să se dezagrege rapid. A doua zi, pe 24, încercarea de a restabili situaţia în Bucureşti, pe care-l bombardaseră, fu respinsă până seara. Când primul detaşament al diviziei Leclerc pătrunse în Paris. Pe 25 dupămasa, generalul Dietrich von Choltitz capitulă la Paris. Bucureştii sunt controlaţi de forţele române. Armata roşie mai avea aproape o săptămână pentru a ajunge aici, mărşăluind fără adversar. Pe 26, De Gaulle asistă la un Te Deum şi conduce o mare manifestaţie populară. Divizia Leclerc, căreia I se alăturase o divizie americană de infanterie, îşi continua marşul spre front, a cărui linie se deplasa rapid.

Dar nici acest paralelism istoric n-avea să fie dezvăluit generaţiei mele, sufocată sub comandamentele istoriei rollerist-staliniste, în ciuda contribuţiei comuiştilor francezi la eliberarea Parisului. Interesele lui Stalin erau una, primatul armatei roşii în zona ei de ocupaţie alta. Să nu ne ramificăm, însă, pedalând pe istoria pompată până în a doua jumaate a anilor 60, când literature occidental de gen începu a fi tradusă masiv, odatăcu filmele occidentale de război. Cotitură venită la timp, când generaţia născută dupa război începea să gândească. Să continuăm a analiza consecinţele strategice ale eliberării aproape simultane a celor două capitale.

Literatura de război e plină de calcule logistice, asemănătoare cu cele care au stabilit că o ofensivă pe direcţie principală ar fi putut duce grupul de armate 21, al lui Montgomery, eventual ranforsat cu armata 1 americană, prin câmpia din nordul Germaniei, la Berlin înaintea armatei roşii. În esenţă, astfel de calcule sunt tot istorie contrafactuală. În ce priveşte consecinţele loviturii de stat a regelui roman, pe 23 august 44, toate evaluările oscilează între 6 luni şi 200 zile de scurtare a războiului. Desi armata roşie rupsese frontal pe linia Iaşi-Chişinău la 20 august, linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, care prelungea bariera Carpaţilor răsăriteni până la Dunăre ar fi blocat ofensiva spre câmpia Dunării o vreme. Saltul armatei roşii peste aproape o ţară a dat peste cap linia defensivă germană din Grecia şi exJugolavia. Chiar dacă direcţia principală a ofensivei lui Stalin era concentrată pe câmpiile nordice ale Poloniei, şi Pomeraniei, traversând cursul inferior al Vistulei şi Oderului, această ofensivă ar fi trebuit coordonată cu cea a fronturilor ukrainene, pentru a Evita un dezechilibru tactic. Chiar aşa, armata roşie s-a oprit în faţa Varşoviei, lăsând forţele germane, mai mult SS, mai puţin Wehrmacht, să înece în sânge insurecţia Armiei Krajova, aripa noncomunistă a Rezistenţei poloneze. Şi a amânat ofensiva următoare, care i-a adus grupurile de armate (numite la ei fronturi) pe Oder, până în ianuarie 45. Întrebarea firească e, dacă în absenţa întoarcerii armelor de către România, cu armata roşie blocată, câteva luni, pe aliniamentul Carpaţi – Dunăre, ofensiva pe direcţia nord s-ar fi declanşat la data planificată. Nu avem la dispoziţie date de calcul, nici specialitatea de a e face, dar, interpolând cele 180-200 zile cu care specialiştii sunt in general de acord, ofensiva spre Berlinn-ar fi avut motive să se amâne. Doar cea pe direcţia sud vest, prin Ungaria, Slovacia şi Austria s-ar fi încetinit. Cum americanii, pe linia Roosevelt, Marshall, Einstein, refuzaseră mereu, cu ostinaţie, ideea lui Churchill de ofensivă în Balcani, asupra burţii moi a monstrului, eliberarea Greciei ar fi întârziat, la fel a exJugolaviei. Şi poate Tito n-ar mai fi avut posibilitatea să refuze implicarea aliaţilor. Efecte totuşi neesenţiale, câtă vreme liniile mari fuseseră trase de Roosevelt în favoarea, conştient sau partial subconştient, a lui Stalin. Chiar aşa, făcând eforturi posibil mai mari să-l ţină în lesă pe Patton, care, la modul utopic ar fi preferat să nu se orească până la Moskova (gura lui mare n-a ascuns nici o clipă convingerea că USA şi-a ales greşit aliatul, socotind tacit armata roşie ca inamic virtual), dar nu mai mult. Lui Monty, dacă, prin absurd, I s-ar fi dat drumul cu tancurile pe câmpia nordică germane şi n-ar fi fost ţinut în loc până pe 23 martie 45 şi apoi obligat s-o coteasca la dreapta, pentru a înconjura bazinul industrial Ruhr, I s-ar fi băgat toate beţele imaginabile în roate ca să nu ajungă la Berlin. Eventuala moarte mai timpurie a lui Roosevelt nu e un element de calcul contrafactual. Doar încetinirea ofensivei generale a lui Stalin până a nu se finaliza conform împărţirii din 43, ar fi avut o şansă să amâne Yalta – care a confirmat Teheran 43 -, îndeajuns ca Truman să participle. O şansă, apreciem, minoră. Dar o şansă. Truman s-a trezit la Potsdam, 2 luni după capitularea necondiţionată a Germaniei, aproape dezinteresat de Europa, obsedat doar de nevoia de a economisi viaţa unui million de soldaţi americani la asaltul unui imperiu japonez oricum moribund.

Una peste alta, calculele specialiştilor, cu ale lor 180-200 zile de accelerare a sfârşitului războiului în Europa, rămân de interes academic. Realitatea e nu cucâte luni a accelerat virevolta României războiul, ci cu câte luni a adus armata roşie mai aproape de ţinta răzbunătorului Stalin. Efect coroborat cu numărul de lun cu care a încetinit cursa aliaţilor pe frontal de vest prin eliberarea prematură, dar inevitabilă, a Parisului. Problemă de logistică. Alimentele, medicamentele, combustibilul şi celelalte materiale care au trebuit aduse imeiat în Paris au muşcat adânc din capacitatea aliată de transport. Iar lui Patton i-a lipsit, aproape de sudul liniei Siegrfried, pe valea Saarului, ironic de exact benzina necesară aprovizionării mediate a oraşului lumină. Stagnarea ofensivei aliate, încetarea marşului triumfal, reluat abia 6 luni mai târziu (sic), a oferit OBWest exact timpul necesar pentru a se reoganiza şi a transforma deruta din iulie şi august în apărare destul de organizată.

Astfel, coincidenţa relativă, cu antiparalelismele ei, a eliberării celor două capitale, a avut efecte in acelaşi sens, faţă de raportul de forte între aliaţi şi Stalin.

Addenda: 1. Consderentele de mai sus au fact o necesară abstracţie de vieţile omeneşti. Dece necesară? Cel mai mare desant maritime din istorie, 6 iunie 44, Normandia, şi-a bazat calculele pe o idee simplă. Câţi soldaţi pe kilomerru linear de ţărm poate anihila zidul Atlanticului? Păi nu ne rămâne decât să debarcăm un număr dublu. Aliaţii au pierdut aproape tot atâţia soldaţi în ziua Z precum apărătorii zidului. Orice calcule logistice contrafactuale ţin de realpolitik.

2. în aceeaşi idee general, dar cu particularizări specioase, mă aştept la alte obiecţii punctuale. Plecând de la o realitate. Orice prelungire, din orice motiv, a războiului European, s-ar fi tradus într-un număr suplimntar de victime ale maşinii naziste de ucis. Această realitate capătă, azi, o pondere sporită în contextual ponderii sporite date, în ultimele zeci de ani, nu numai emotional, ci mai ales institutional, holocaustului. Dar onestitatea intelectuală ne cere să nu reducem maşina nazistă de ucis doar la uzina morţii şi la cee ace s-a numit, cu precădere din 42 până-n 45, soluţia finală. Ci a pune această cea mai inumană componentă a sistemului în contextul lagărelor de concentrare. Nu e aici locul de a face o paralelă între acestea şi sistemul gulag, care a funcţiont mult mai mult timp şi cu mai mare productivitate decât sistemul de lagăre nazi, afară de uzinele morţii. Dar nici nu trebuie să reducem victimela subiectul aşa numitei soluţii finale. Căci subiectul şi obiectul sistemului nazi de anihilare a oricăror aşa zişi nonarieni a fost destul de amplu. În lagărele de concentrare au fost exterminaţi lent un mare număr de preoţi, mai ales catolici şi nu puţini ţigani. Ca să nu mai vorbim de slavi. Şi n-avem dece să nu adăugăm crimele din zonele de operaţii militare. Partizanii, socotiţi automat terorişti, erau lichidaţi sumar, mai ales pe frontal de est, iar politrucii subunităţilor şi unităţilor militare roşii, odată identificaţi, erau împuşcaţi pe loc. Mare lucru că trupele SS (Wehrmachtul n-ar ri făcut-o) n-au împuşcat şi capelanii aliaţi luaţi prizonieri. Obiecţiile la care mă aştept sunt fireşti, din partrea celor care e de aşteptat să le facă. Cum la fel de firesc e să le iau în considerare… atâta cât le iau.

În definitiv, miza consideraţiilor de mai sus e investigarea, foarte aproximativă, a şansei evitării unei nopţi de cel puţin 2 generaţii, pentru jumătate de Europă.