O CARTE, DOUĂ AMINTIRI

O nouă apariţie editorial.ă Editura Art creativ oferă prima carte a inginerului şi pictorului Chiriac Cristian Dan: Bella Italia. Titlul reproduce numele unui tur girat de o agenţie de profil, în 2005. Şi e un jurnal personal al autorului. Având în vedere diferenţa cronologică şi structura cărţii, e o carte de amintiri. Căci după prima parte, jurnalul turistic, o a doua se intitulează Amintiri din militărie. Sigur, epocile din biografia autorului, reflectate în carte, diferă cu aproximaativ o generaţie. Armata o făcuse în juneţe, peregrinarea Italiei în plină maturitate. În compania famiiei.

Dece s-o fi decis să-şi publice abia acum aceste amintiri? Nu era cazul să-l întreb. Oricum jurnalul turistic are acum premiera doar în volum. Îl publicase e internet la nu mult timp după parcurgerea experienţei.

Să încep cu… dedicaţia: Dlui… fără de care această carte n-ar fi existat. Text întrucâtva derutant. Pe care autorul mi-l explică nu fără ironie. Citise propriul meu jurnal, referitor la acelaşi tur. Pe care nu doar l-am parcurs ambii, de fapt ambele familii, dar comunicasem firesc pe parcurs. Nu e cazul să dau amanunte despre publicarea propriei relatări. Ci doar că lectura acesteia îl determinase să se întrebe cum se face că doi oameni pot vedea acelaşi obiect aşa de diferit. Jurnalul autorului n-a fost conceput în sensul concurenţei. Ci, firesc, ca o nevoie personală de a-şi afirma propria viziune.

Pe mine, remarcând diferenţele de relatare încă de la prma şi vechea lectură, nu m-au sirat deloc. Pe de o parte ca principiu. Nu numai că am scris despre asemenea diferenţe, dar am şi experimentat. Pune 10 oameni sa relateze aceeaşi experienţă trăită de toţi. Vei avea 10 texte diferite. Ale căror elemente punctuale comune se vor revela. Obiectiv, recepţia individuală e condiţionată de sensibilitatea fiecăruia. În cazul turului Italian, se adaugă efecele experienţelor punctuale ale celor 2. Autorul cărţii de faţă nu doar posedă o cultură decelabil mai bogată şi mai amplă decât mine. Ci, turul parcurs de ambii, pe care eu îl făcea în premieră, el îl repeta de un număr indeterminat de ori. Numărul statuilor recognoscibile diferea. La Uffizi nici n-am intrat. Ca rezultat, textul autorului e mai bogat. Chiar dacă Italia n-a fost nici prima nici singura ţară pecare a păşit nu lipsit de o precunoaştere livrescă.

Cu acestea, explicaţia dedicaţiei devine limpede.

Să-l urmărim pe autor de-a lungul aceluiaş itinerar.

Ca orice relatare jurnalieră, textul posedă naturaliter un personaj implicit. Vocea naratorului. Aici e reliefată simultan cu măsură şi cu un simţ nativ al punerii în valoare a propriei persoane. Tipic omului obişnuit de a dialoga current cu sine însuşi. Detliu la care voi reveni, la lectura celei de-a doua părţi. Remarcabilă şi mizanscena. Atenţia acordată părţii observabile a colegilor de autocar. Mediată de personajele primei sfere de conexiuni. Familia. O diferenţă vizibilă, deloc subtilă, dar naturală. De mai multă atenţie se bucură, inerent, fiica. Al cărei portret e schiţat în tuşe delicate. Evit să spun că e ochiul pictorului (care se vede, la fel de firesc, permanent). Feelingul nu-l poate sesiza – şi înţelege – dcât… un tata de fete. De altfel, ca martor privilegiat, personajul merită fiecare mângâiere narativă. Privirile naratorului asupra propriei soţii, mai puţin dese (firesc), sunt trasate în linii mai nete. Bref, fiecare din aceste doă personaje princeps sunt văzute într-un echilibru lipsit de orice stridenţe.

Cum nu-mi pot permite, din respect pentru autor si viziuna lui, să-i privesc periplul prin roma prin lentila propriului meu jurnal, mă întreb dacă are sens să folosesc optica adorabilui vechi film Vacanţă la Roma. Hm… greu de găsit o idee mai nepotrivită – ca reper. Interesant, deşi n-are inevitabil muzicalitatea oarecum comercială a străvechii comedii, textul pictorulu are mai multă personalitate.

Pricinaş – niciodată cârcotaş – vânez în orice text citit micile noduri, fie şi în stampele din pai de orez. Castel nuovo, din Napoli, nu e burgund. Ci gotic, zice tuşa Wiki. mie mi se păruse mai degrabă normand, dar mă înşelam. În schimb admiră catedrala din Palermo. Căreia îi observă amestecul de stiluri gotico-bizanin. Mă rog, ar fi avut dece să adauge influenţe normande. Ca mai peste tot în cee ace s-a numit, la Vremea sa, regatul celor două Sicilii.

Un moment în care satisfacţia naratorului e savurarea piscinei de pe lângă hotelui dei Pini, la Port Empedocle, în drum spre Agrigento. Apoi, ziua următoare, găseşte prilej de amuzament în interacţiunea dintre un băstinaş vânzător de granita di limone şi un pitoresc professor din grup, posesorul unui humor sec. în aria Văii templelor.    Nu voi mai amănunţi etapepe circuitului, presupun ca cititorul care nu are cartea în faţă s-a obişnuit deja cu stitlul autorului.

Urmează Siracuza, un salt peste braţul de mare si turul insulei Ortigia, Taormina, punctul de maximă altitudine din Sicilia (unde Iulia, fiica autorului îşi procură o pălărie care-I întregeşte portretul), Messina şi traversarea cu ferry boatul de la Scylla la Carybda, geografic din Marea Ionică la Marea Tireniană, cursa autocarului de-a lungul Calabriei şi popasul la hotelul Britannia dn Sorrento.

Un moment important pentru familia autorului e insula Capri. Subliniind vizitarea Grotei albastre.

Siena, pe drumul de la Sorrento la Montecattini Terme, staţiunea de cazare din zona Firenze, capătă mai multă atenţie decât te aşteptai. Ziua următoare, în capitala Toscanei, galeriile Pitti şi Ufizzi primesc respectul de interes. În rest, piaţa Signoriei şi mai ales biserica Santa Croce cu mormintele Ilustre – Dante, Michelangelo – sunt punctate conştiincios

Autorul mărturiseşte că vizitase Veneţia de mai multe ori anterior şi că e oraşul său Italian preferat. Cazarea la Lido di Jesolo şi o vizită la Burano. Autorul prefer dantelele sticlăriei artistice de la Murano.

Milano culege atenţia meritată importanţei sale. Interesant, cu ceva maim ult interes pentru palatal Sforza decât Domul. E dezamăgit de clădirea celebrei Scala.

În fine, cursa de avion Bergamo – Bucureşti-Aurel Vlaicu încheie capitolul.

Cine a avut şansa de a face armata şie că amintirile acestui capitol biografic sunt mai bogate decât cele din liceu şi chiar facultate. Povestirea capătă pitorescul aşteptat. Colegi de armată, cadre militare şi ofiţeri, majoritatea caricaturizaţi populează o lume recuperate inclusive din însemnări păstrate din această experienţă.

Pentru cititorul din mine o bilă albă merită păstrarea peronalităţii auctoriale. Naratorul ştie că nu e nici maiorul Brăescu, nici măcar Bacalbaşa şi nu încearcă să preia ceva din huorul ş stilul lor. În beneficiul cititorului generic. Ceea ce e de apreciat e autenticitatea relatării. Titlul capitolului, Amintiri din militărie, e cumva contrazis de prospeţimea şi prezentul întâmplărilor trăite şi narrate cu aplicaţie.