O DEMIEROARE ISTORICĂ

Despre Napoleon s-au scris peste 200,000 de lucrări. Probabil numai despre Iisus se vor fi scris mai multe. Dar, cum lumea e împărţită între cei care recunosc şi cei care nu recunosc natura dublă a acestuia din urmă, concreteţea aproape terifiantă a marelui cuceritor îl face cel mai important subiect global de literatură biografică. Cu atât mai interesant e un subiect mărunt care tratează o eroare. Una neglijată e imensa majoritate a autorilor.

Amănuntul militar a cărui realitate e ignorată de această terifiantă majoritate face parte din prima campanie din eclatanta carieră militară – şi politică – de aproape 20 de ani. Cea din Italia.

Dar, înainte de a intra în subiect, să-l plasăm, telegraphic, conform obiceiului propriu, pe Napoleon, în contex de gen. Nu are sens să ne referim la dimensiunea imperială, au existat mai multe imperii în istorie şi, probabil, vor mai exista, cu sau fără etichetă, înainte de unificarea globală. Are, însă, sens, să-l plasăm pe Corsican, între marii cuceritori. Primul ar fi Alexandru. Imperiul acestuia a fost imens, de la controlul Greciei la ţărmul Indusului, dar efemer. Între Victoria contientală de la Cheroneea (338 BC) şi moarte (323 BC) n-au trecut decât 15 ani. Teműűijin, a stăpânit imperiul cel mai întins din istorie, până la cel rusesc. Începutul imperiului are sens a fi socotit, în decursul carierei ascendente, în 1206, când, după ce reunise triburile mongole, e ales hanul hanilor (Genghiz Khan). Cum a murit în 1227, poate fi relative longeviv ca cuceritor. Probabil a ucis cel mai mare număr de adversary. Napoleon n-a ajuns decât până la Moscova. Hitler abia până la periferiile acesteia şi s-a oprit, prin feldmaresalul Romel, înainte de a intra în Cairo. Socotind Anschluss-ul ca prim pas al cuceririlor, Fűhererul rămâne cel mai mărunt cuceritor. Timp de numai 7 ani. Nu discutăm amplorea distrugerilor, urmare a implicării militare a tehnologiiei. Între cuceritori ar trebui inserat şi cartagnezul Hannibal. Care, desi a câştigat numeroase bătălii, n-a ajuns la Roma. Napoleon îşi are locul de necontestat printre cei mai mari strategi şi tacticieni ai istoriei. Alături de Hannibal şi Alexandru.

Să revenim la campania din Italia. Este trecerea de la războaiele Franţei revoluţionare la cele napoleoniene. Numit comandantul artileriei armatei de Italia, una secundară, concepe un plan strategic pentru ofensiva în secorul Italian, încă din 1794, desi pierduse susţuinerea lui Augustin Robespierre, după căderea fratelui acestuia. În 1796 e numit totuşi comandantul acestei armate şi pe 26 marie se prezintă la cartierul general la Nisa (azi Nice, Franţa). Ia act de starea deplorabilă a armatei, lipsită de echipament, armament şi mai ales de moral. Idea sa e simplă. Ştiinţa sa militară va produce victorii, iar victoriile vor produce nu numai echiparea armatei, dar va trimite şi bani la Paris, din prada de război, ameliorând tezaurul secătuit.

În această campanie, Napoleon a folosit tactica preferată de multe ori, în lupta împotriva unor coaliţii: separarea adversarilor, pe care-I bate pe rând. Deşi forţele pe care le conduce sunt inferioare sumei forţelor adversarilor. Prima victorie care-l face cunoscut la nivel national şi chiar european e cea de la Lodi (10 mai). Dar în palmaresul marilor victorii prima e apreciată a fi cea de la Arcole (15-17 noiembrie). Până la care corsicanul era cunoscut ca artillerist, apoi ca un bun comandant de armată. Acum se adaugă aprecierea vitejiei şi curajului individual. Într-adevăr, el încearcă să depăşească blocajul asaltului de pe podul peste Alpone, în amonte de confluenţa cu Adige (în dreptul localităţii Arcole) luind din mâinile generalului Augereau, rănit, drapelul de luptă şi avântându-se peste pod. Scena a străbătut secolele mai ales datorită tabloului pictat de Horace Vernet (care pictase şi o scenă din bătălia de la Valmy).

Multe din biografiile lui Napoleon reţin că acesta ar fi trecut podul, conducându-şi unitatea la victorie. Fals! Podul era apărat de un batalion de grăniceri năsaudeni. Singurul ofiţer neamţ al căruia era comandantul, restul ofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor fiind români! Nu numai căau ţinutpoziţia până seara, la încetarea luptelor, dar l-au doborât pe teneral francez de pe pod. Căzut în apele mlăştinoase, acesta a fost salvat de un soldat francez. Păţania viitorului împărat, unică în cariera lui militară, seamănă uimitor cu cea a lui Sinan Paşa, la podul peste Neajlov, lângă Călugăreni, cu 2 secole înainte. Dacă destui istorici omit amănuntul, Napoleon însuşi îşi aminteşte în jurnalul său. Amănuntul a parvenit în memoriile lui Las Cases.

Bătălia de la Arcole a durat 3 zile. Generalul austriac Alvinczi s-a retras, considerând că batalionul de acoperire a podului n-ar mai fi rezistat încă o zi. Întăririle chemate de Napoleon au găsit podul liber. Alvinczy a renunla despresurarea asediului Mantovei, Napoleon a ocupat Arcole. La această bătălie au participat 2 din generalii săi: Augereau (care, peste 10 ani se va distinge în victoria de la Jena şi Masséna.

Corpul austriac de armată, comandat de generalul Alvinczy, intitulat Friuli (provincie italiană), era fomat din 14 regimente. Dintre care unul bănăţean şi unul Wallach. Batalionul grănicerilor năsăudeni a făcut parte din acesta din urmă.

Fapta de arme a acestor ostaşi a fost relatată de mai mulţi auutori români, între care Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Ioan Pop, Dan Trahase (ghid la Mzeul Grăniceresc Bistriţa, dar şi străini, precum Gustav Amon Treuenfest.

Care au oprit 3 zile armata franceză au rămas cunoscuţi drept Cătanele negre. Deoarece erau îmbrăcaţi nu în uniforme militare austriece, ci… în sumane negre (sic). În raportul său către Directorac, la cald, Napoleon a scris: Dacă nu mi s-ar fi opus aceşti soldaţi cu haine negre, aş fi putut ajunge în 3 zile la Viena.

Cum am văzut, fapta de arme a cătanelor negre a fost notată şi de istorici străini. Cei maghiari n-au ratat, însă, prilejul de a micşora faptele româneşti. Ei s-au referit la batalionul care a apărat 3 zile podul de la Arcole ca fiind… croaţi.